Jurisdictional competence for judicial salary reclassification claims: administrative litigation versus labor jurisdiction

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, la data de 21.10.2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., Pricope Paul, I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. şi T. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti, solicitând instanţei să dispună obligarea acestora la:

- reîncadrarea reclamanţilor şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare, începând cu 09.04.2015 şi în continuare pentru viitor, stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcţiile deţinute sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii;

- repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâţilor la calcularea, plata şi alocarea sumelor necesare pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care suntem îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 2884/03.11.2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă - Complet specializat în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 99 alin. (2) din C. proc. civ., în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.

Raportat la modalitatea în care a fost formulată acţiunea reclamanţilor, tribunalul a constatat că aceştia au solicitat, în ordinea firească a obligaţiilor, "reîncadrarea" cu luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27//2006, lit. A) pct. 6-13, urmând recalcularea şi plata drepturilor salariale prin raportare la noul coeficient de multiplicare, inclusiv în ceea ce priveşte prejudiciul creat prin neacordarea drepturilor de care consideră că ar fi trebuit să beneficieze.

Rezultă aşadar, independent de modalitatea în care a fost redactată acţiunea (nefiind depuse precizări cu privire la petitul 1 al cererii de chemare în judecată, deşi s-a solicitat expres reclamanţilor acest lucru), faptul că reclamanţii solicită practic emiterea unor noi acte de încadrare prin care să le fie recunoscut un anumit drept salarial, cu toate consecinţele care decurg. Emiterea unei noi decizii de încadrarea a reclamanţilor presupune implicit analiza legalităţii şi temeiniciei deciziei de încadrare care îşi produce efectele faţă de aceştia, la data promovării acţiunii, astfel încât sunt incidente dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V, a Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 1902 din data de 10.12.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea unui complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata şi a înaintat dosarul cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea conflictului.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că reclamanţii nu contestă un act administrativ tipic sau asimilat, pretenţiile pe care le opun pârâţilor se grefează pe o discriminare de ordin salarial, petitele principale ţin de jurisdicţia muncii, iar pentru cele accesorii funcţionează prorogarea legală de competenţă.

Prin urmare, reclamanţii nu au învestit instanţa de judecată cu o acţiune în anularea unui act administrativ, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 sau ale art. 7 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, ci cu o acţiune în pretenţii, capătul de cerere având ca obiect "reîncadrarea" sau "alocarea sumelor necesare" fiind accesorii, considerate de reclamanţi a fi remediul pentru înlăturarea pe viitor a discriminării invocate, în condiţiile O.G. nr. 137/2000.

Nu este relevant faptul că părţile reclamante nu au solicitat acordarea sumelor cu titlu expres de "despăgubiri", cât timp s-a folosit noţiunea de "prejudiciu creat", cu referire la "inechităţile salariale" şi "discriminare".

Faţă de interpretarea dată în mod implicit prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 21/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (în partea neafectată de Decizia nr. 51/2020 a Curţii Constituţionale), competenţa materială a acţiunilor în despăgubire formulate de persoanele lezate, în lipsa atacării unor ordine de salarizare, revine instanţelor de drept comun.

Corpului magistraţilor nu îi sunt aplicabile dispoziţiile privind funcţionarii publici, ci beneficiază de un statut special, în principal fiind aplicabile dispoziţiile de drept comun din Codul muncii, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa jurisdicţiei muncii şi asigurărilor sociale (art. 284 din Codul muncii şi art. 34. alin. (4) din Legea nr. 304/2004). Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120.

Totodată, reclamanţii sunt judecători în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, iar aceeaşi instanţă este pârâtă, sens în care reclamanţii au arătat în mod expres în cuprinsul acţiunii că au optat pentru un tribunal din cadrul curţii de apel învecinate, în baza art. 127 alin. (1) şi alin. (2)1 C. proc. civ. Or, aceeaşi normă legală s-ar aplica şi în cazul în care instanţa competentă material ar fi fost curtea de apel, în niciun caz competenţa de judecată a cererii neputând reveni Curţii de Apel Bucureşti.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2) şi art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente.

Instanţa a fost învestită cu o cerere prin care reclamanţii, în calitate de judecători la Curtea de Apel Bucureşti, au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună reîncadrarea acestora la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare, începând cu 09.04.2015 şi în continuare pentru viitor, stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcţiile deţinute sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii. De asemenea, au solicitat repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâţilor la calcularea, plata şi alocarea sumelor necesare pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care suntem îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Potrivit statuărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite din Decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008 privind recursul în interesul legii "Magistraţii constituie o categorie specială de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis.". Raportului de muncă respectiv îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii, care, la art. 1, prevede că "(1) Prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de muncă, (…) precum şi jurisdicţia muncii. (2) Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.".

Potrivit art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, "(…) Salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială.", iar potrivit art. 8 alin. (2) din cap. VIII, Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, "Indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor (…) se stabilesc, (…), de ministrul justiţiei, (…), cu excepţia cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel.".

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, "Bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite.".

Din normele legale citate, rezultă că salariul judecătorilor este stabilit prin act al ministrului justiţiei, act calificat de lege ca fiind act administrativ.

Totodată, se constată că acţiunea nu priveşte o situaţie de fapt particulară privind un raport individual sau colectiv de muncă, ci vizează interpretarea unor norme de lege cu aplicabilitate generală pentru personalul din familia ocupaţională (coeficientul de multiplicare fiind un element al salarizării de bază şi comun personalului din "Justiţie"), instanţele având de dat relevanţă deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 care pun în discuţie efectele juridice ale unor hotărâri pronunţate în materia salarizării personalului din aceeaşi familie ocupaţională.

De asemenea, se constată că reclamanţii nu au criticat conţinutul unuia sau mai multor ordine de salarizare, care să facă obiectul contestaţiei prealabile şi, ulterior, a acţiunii în anulare, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 sau ale art. 7 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, ci urmăresc recunoaşterea unor drepturi salariale, tinzând la emiterea unor noi decizii de încadrare prin care să le fie recunoscute aceste drepturi salariale, cu toate consecinţele care decurg din aceasta.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că obiectul cauzei nu îl reprezintă contestarea unui act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ci obligarea Ministerului Justiţiei la recalcularea şi plata salariilor de care beneficiază reclamanţii, potrivit prevederilor legislative invocate şi ca efect al ultimelor hotărâri interpretative date de Curtea Constituţională şi Înalta Curte, respectiv emiterea unor acte administrative cu caracter individual, respectiv a ordinelor privind încadrarea şi stabilirea drepturilor salariale, în baza cărora să se procedeze la achitarea acestor drepturi, iar aceste pretenţii intră în competenţa materială de soluţionare a instanţelor de contencios administrativ.

Calificarea pe care legea o dă actului de stabilire a drepturilor salariale, ca fiind un act administrativ, lasă fără valoare, din perspectiva stabilirii competenţei instanţei de contencios administrativ, faptul că pretenţiile sunt formulate în cadrul raportului juridic de muncă.

Aşa fiind, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea unei autorităţi publice centrale la emiterea unor acte administrative cu caracter individual, având în vedere prevederile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, precum şi cele ale art. 127 C. proc. civ., pentru înlăturarea oricăror suspiciuni referitoare la imparţialitatea judecătorilor ce urmează să soluţioneze prezenta cauză, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza, în fond, este Curtea de Apel Piteşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., Pricope Paul, I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. şi T. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 aprilie 2022.