Civil aviation construction permit dispute: first-instance judgment quashed and case remanded for failure to order technical expert report

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti -, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Aeronautică Civilă Română să emită avizul de specialitate favorabil privind posibilitatea construirii asupra imobilului, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000 RON pentru fiecare zi calendaristică de întârziere.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3330 din 12 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată; a respins acţiunea formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA AERONAUTICĂ CIVILĂ ROMÂNĂ, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantele A. şi B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentele - reclamante au susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prima instanţă nu a făcut decât să reia cuvânt cu cuvânt, toate argumentele expuse de către intimata-pârâtă, fără a exista un raţionament logico-juridic propriu al instanţei de fond. Astfel, concluzia instanţei este concluzia pârâtei, după cum se arată în mod expres în pretinsa motivare, premisele fiind, de asemenea, tot cele indicate de pârâtă.

Niciun moment în hotărâre nu se arată care este concluzia la care a ajuns instanţa pe baza propriei înţelegeri a speţei care i-a fost supusă atenţiei, singurele aprecieri fiind preluate exclusiv din întâmpinarea depusă de către intimata-pârâtă, inclusiv acelea fără a fi trecute prin propriul filtru de înţelegere în fapt şi în drept.

Mai mult decât atât, deşi nu a înţeles problematica expusă de către reclamante, instanţa nu a dat dovadă de un rol activ în lămurirea circumstanţelor cauzei, reţinând numai ca reclamantele aveau sarcina probaţiunii şi că acestea nu au solicitat proba cu expertiză (aşadar, inclusiv în optica instanţei această probă ar fi avut relevanţă pentru lămurirea situaţiei de fapt).

Prin nemotivarea soluţiei în fapt şi în drept, instanţa nu a stabilit în mod corect nici situaţia de fapt astfel cum există aceasta în realitate, iar nu astfel cum a fost prezentată în mod subiectiv de către părţi. Prin neadministrarea probei cu expertiza pe care însăşi instanţa a apreciat-o ca fiind utilă soluţionării cauzei, astfel cum a rezultat din cercetarea judecătorească, instanţa a încălcat inclusiv principiul aflării adevărului în cauză în raport de normele legale incidente.

Instanţa de fond a consemnat faptul că reclamantele nu au răsturnat sarcina probei şi nu au solicitat proba cu expertiza, respingând în consecinţă acţiunea ca nefondată. Prin aceasta, instanţa de fond nu numai că nu a motivat în fapt şi în drept soluţia pronunţată, dar nici nu a cercetat fondul cauzei, fiind evident că în opinia instanţei, expertiza era singura în măsură să răstoarne prezumţia de legalitate, documentaţia tehnică depusă de reclamante neavând, se pare, nicio relevanţă pentru corecta soluţionare a cauzei.

Niciunde în sentinţa recurată nu se regăseşte o analiză cu privire la aceste apărări, probate prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

De asemenea, instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. În cauză, nelegalitatea rezultă din încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin lipsa unei motivări concise şi exhaustive a hotărârii pronunţate.

Lipsa motivării şi motivarea insuficientă, dezvoltate în secţiunea anterioară, alături de nelămurirea situaţiei de fapt, reprezintă neregularităţi procedurale a căror îndreptare nu se poate realiza, pentru respectarea dreptului la apărare şi al dublului grad de jurisdicţie, decât prin trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au arătat că, indiferent dacă sunt sau nu îndeplinite toate condiţiile pentru acordarea avizului de construire, indiferent de concluziile la care ajung persoanele autorizate să reaşeze documentaţia tehnică solicitate chiar de pârâtă, acordarea avizului este lăsată strict la latitudinea acesteia din urmă, în mod arbitrar şi necenzurabil de către instanţa de judecată.

Avizul AACR este condiţionat de îndeplinirea/depunerea documentaţiilor prevăzute de art. 2.1. şi 2.2 din Reglementarea aeronautică civilă română privind emiterea avizelor la documentaţiile tehnice aferente obiectivelor din zone care pot constitui obstacole pentru navigaţia aeriană sau pot afecta siguranţa zborului pe teritoriul şi spaţiul aerian al României, aprobată prin Ordinul ministrului transporturilor nr. 731/08.06.2015, cu modificările şi completările ulterioare.

Este de necontestat că, în măsura în care, în urma efectuării documentaţiilor, prin concluziile pe care le conţin, acestea nu prevăd nicio restricţie, eliberarea avizului devine obligatorie, iar nu facultativă pentru AACR. În caz contrar, eliberarea avizului fiind lăsată exclusiv la libera apreciere a autorităţii, am fi în prezenţa unui veritabil exces de putere, concretizat în respingerea solicitării, chiar în ipoteza respectării tuturor prevederilor legale de către petenţi.

Refuzul acordării avizului de construire restrânge exercitarea exclusivă a dreptului de proprietate asupra terenului, în realitate, fiind în ipoteza unei exproprieri în fapt - fiind evident că reclamantele nu se pot bucura de atributele dreptului de proprietate, dreptul de folosinţa fiind în mod abuziv anihilat. Nelegalitatea refuzului rezidă inclusiv în aceea că AACR nu arată care sunt totuşi condiţiile în care se poate construi, care sunt măsurile pe care reclamantele le pot lua pentru obţinerea avizului, care este suprafaţa de teren afectată de servitutea aeronautica, etc.

Totodată, pe lângă normele juridice naţionale sunt încălcate în mod flagrant şi prevederile Articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul de proprietate, ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantelor, sub forma limitării nejustificate a atributelor dreptului de proprietate trebuie sancţionată de către instanţa de control judiciar.

Recurentele au solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea în parte cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligării intimatei-pârâte la emiterea avizului de specialitate favorabil, privind posibilitatea construirii pe terenul astfel cum a fost identificat în cererea introductivă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea Aeronautică Civilă Română a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor

Hotărârea recurată va fi verificată din perspectiva incidenţei prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce constituie un motiv de casare de ordine publică, respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă şi nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, şi, de altfel, ea se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Verificând sentinţa atacată prin prisma considerentelor teoretice de mai sus, se constată că judecătorul fondului nu a efectuat o cercetare a litigiului, ci doar a preluat, necritic, argumentele expuse de către intimata-pârâtă.

Din conţinutul hotărârii recurate se observă că partea de considerente a acesteia se identifică în conţinut cu apărările formulate de pârâtă, fără ca instanţa să argumenteze de ce a respins susţinerile părţii adverse, felul în care a analizat probatoriile administrate şi cum a interpretat, în manieră proprie, dispoziţiile legale incidente.

În speţă, Înalta Curte a constatat că instanţa de fond nu a explicat raţionamentul juridic propriu pe care l-a adoptat, astfel că, prin preluarea necenzurată a opiniei unei singure părţi, hotărârea pronunţată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar.

Or, în cauză, deşi instanţa a pronunţat o soluţie care reprezintă fondul cauzei, este notabil că afirmaţiile din argumentele/apărările formulate nu au fost cercetate, deci nu au servit ca suport al concluziilor instanţei, concluzii care nu se fundamentează pe stabilirea unei stări de fapt sau pe maniera în care legea devine incidentă în cauză.

Procedând în acest mod, prima instanţă nu a cercetat fondul cererii cu care a fost sesizată, preluând doar susţinerile formulate de pârâtă, iar pronunţarea unei soluţii direct în recurs ar conduce la nerespectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.

Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile procedurale cuprinse în art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc."

Astfel, în cauză, instanţa de primă jurisdicţie nu şi-a manifestat rolul activ în cercetarea cauzei, în sensul că nu a pus în discuţia părţilor necesitatea administrării probei cu expertiza judiciară de specialitate, pe care, aşa cum rezultă din considerentele hotărârii, a considerat-o a fi utilă şi pertinentă soluţionării cauzei.

Chiar dacă reclamantele nu au solicitat proba cu expertiza, judecătorul avea obligaţia să descopere adevărul şi să dea părţilor ajutor activ în apărarea drepturilor şi intereselor legitime, mai ales că documentaţia tehnică depusă de recurente în cadrul probei cu înscrisuri, a fost contestată de pârâtă, care nu a fost de acord cu concluziile pe care le conţine.

Este adevărat că, potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părţile nu se pot prevala în calea de atac de omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probele pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Dar acest principiu, care decurge din principiul disponibilităţii procesului civil, trebuie înţeles în corelaţie cu celelalte principii ale procesului civil şi mai ales în corelaţie cu principiul dreptului la un proces echitabil, care include dreptul de a se ajunge la aflarea adevărului în cauză.

Cum în prezentul litigiu adevărul constă în evaluarea unor condiţii tehnice specifice domeniului tehnic constând în respectarea Reglementării aeronautice civile române privind emiterea avizelor la documentaţiile tehnice aferente obiectivelor din zone care pot constitui obstacole pentru navigaţia aeriană sau pot afecta siguranţa zborului pe teritoriul şi spaţiul aerian al României, faţă de susţinerile contradictorii ale părţilor din litigiu cu privire la aspecte strict tehnice, este evident că instanţa de judecată nu putea ajunge la completa soluţionare a cauzei şi la aflarea adevărului judiciar decât prin administrarea unei probe cu expertiza tehnică de specialitate, care să aibă ca obiective lămurirea divergenţelor de natură tehnică dintre părţi.

În contextul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind nesocotite şi dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ., care cuprinde, pe lângă cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, şi încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, cum ar fi principiul dreptului la un proces echitabil, principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, etc., principii fundamentale ale procesului civil, pe care judecătorul are îndatorirea să le respecte el însuşi.

Constatând că aceste motive de casare sunt fondate, iar admiterea acestora conduce la casarea hotărârii cu consecinţa trimiterii cauzei la prima instanţă, se apreciază că nu este necesară verificarea celui de-al doilea motiv de casare - art. 488 alin. (8) C. proc. civ., prima instanţă urmând să cerceteze toate motivele invocate în cererea de chemare în judecată, reiterate în prezentul recurs, dar şi apărările pârâtei, urmând totodată să dispună să pună în discuţia părţilor şi să administreze proba cu expertiza judiciară de specialitate.

Pentru considerentele expuse, apreciind recursul ca fiind fondat în limitele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 teza I C. proc. civ., republicat, Înalta Curte urmează să caseze sentinţa recurată şi să trimită cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-reclamante B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 3330 din 12 iulie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 aprilie 2022.