Moral damages increased to RON 50,000 against Guarantee Fund; cross-appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 25.06.2019, reclamanta A. a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor anularea Deciziei nr. 20276/29.05.2019 de respingere parţială a cererii de plată a despăgubirilor, conform dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, admiterea cererii de despăgubire astfel cum a fost formulată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 310 din 25 mai 2020, a admis în parte contestaţia formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat în parte Decizia nr. 20076/29.05.2019, exclusiv sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantei şi a stabilit cuantumul despăgubirilor morale cuvenite reclamantei la suma de 27.500 RON şi a obligat pârâtul la plata către aceasta a diferenţei de despăgubire în cuantum de 8.772 RON, menţinând în rest decizia contestată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond atât reclamanta A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor au declarat recurs.

I. Reclamanta A., îşi întemeiază recursul pe motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi anume faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în procesul de evaluare a daunelor morale (art. 50. alin. (1) lit. f) din Norma A.S.F. 23/2014, art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015 si art. 16 din Norma A.S.F. 16/2015).

Critica pe care o aduce sentinţei instanţei de fond are în vedere faptul că, aceasta, fără o argumentaţie clară, raportată la normele legale în materie şi jurisprudenţă, admite doar în parte cererea recurentei-reclamante, considerând că, în principiu, Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în mod corect s-a raportat când a dispus evaluarea cuantumului daunelor morale, la concluziile şi suma maximă pentru o zi de îngrijire, cuprinse în Ghidul elaborat de către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, care face parte din procedura internă de evaluare a daunelor.

Atât decizia criticată, cât şi hotărârea instanţei de fond sunt date cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor legale în materie şi anume dispoziţiile art. 50. alin. (1) lit. f).

Conform dispoziţiilor art. 50. alin. (1) lit. f) din Norma A.S.F. 23/2014, în caz de vătămare corporală, daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţă din România.

Instanţa de fond a verificat decizia doar prin prisma, procedurii interne a F.G.A. Deşi în urma acestei analize a constatat nereguli în aplicarea sa, instanţa nu a corectat situaţia şi cu atât mai puţin nu a realizat şi o apreciere proprie prin prisma textelor de lege invocate.

Instanţa de fond aplică discreţionar această procedură fără a face o evaluare justă şi echitabilă a prejudiciului suferit.

Reţinerea, de către instanţă, a faptului că este legală modalitatea de acordare a daunelor morale, şi prin raportare la faptul că pârâta are posibilitatea evaluării, şi prin raportare la speţa în sine, este total nefondată, din cauza faptului că, se poate observa că, pârâta nu doar că a încălcat textele de lege în aplicarea procedurii de evaluare a daunelor morale, ci aceasta şi-a încălcat şi propria procedură.

În legătură cu "Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale în România pe cale amiabilă", elaborat de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii (F.P.V.S), singurul criteriu avut în vedere de pârâtă la determinarea daunelor morale şi menţinut de către instanţa de fond drept criteriu obiectiv ce trebuie avut în vedere, în principal, arată faptul că acesta este un înscris sub semnătură privată. Acesta nu are valoarea unei norme legale, iar prin acordarea daunelor doar în baza acestui Ghid, se ignoră dispoziţiile legale în materia daunelor morale, principiile de drept naţionale şi convenţionale în această materie care impune repararea integrală a prejudiciului moral.

II. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 2 alin. (1) şi (3) şi 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 si ale art. 21 din Norma ASF 16/2015, precum şi ale art. 50 din Norma ASF 23/2014.

Din aceste dispoziţii rezultă faptul că Fondul protejează creditorii de asigurări de consecinţele insolventei, nu faptul că fondul se substituie asigurătorilor, obligaţiile fondului fiind obligaţii proprii, noi, si nu o continuare/preluare a obligaţiilor asigurătorilor faliţi, aceste obligaţii fiind limitate atât in timp - la falimentul unui asigurător cat si ca plafon de garantare.

Astfel se explica de ce sumele plătite de FGA ca urmare a soluţionării cererilor care le sunt adresate sunt înscrise în tabelul creditorilor împotriva asigurătorului falit, astfel cura prevăd dispoziţiile art. 267 alin. (2) din Legea 85/2014, fiind deci o imposibilitate juridica absoluta ca o "obligaţie preluata" a asigurătorului falit sa fie înscrisa ca si "creanţa de asigurări care se bucura de prioritate absolută "în tabelul de creanţe al aceluiaşi asigurător falit spre a fi achitată din activul acestuia.

Recurentul-pârât mai susţine că dreptul de apreciere de care dispune nu a fost exercitat discreţionar sau prin abuz/exces de putere, ci in baza unor reguli clare şi concrete, cu aplicabilitate generala, ce asigura respectarea unui tratament egal şi nediscriminatoriu fata de oricare victima a accidentelor rutiere, iar pe de alta parte, suma acordata intimatei este in conformitate cu rolul Fondului de Garantare a Asiguraţilor, fiind data prin apreciere in cadrul pragului respectiv -in lipsa criteriilor şi limitelor legale de stabilire a cuantumului daunelor morale.

Recurgerea la o procedura interna standardizata a FGA nu contravine vreunei prevederi legale şi nici nu este de natura a leza dreptul persoanelor îndreptăţite de a primi daune morale.

De vreme ce se pot efectua plaţi cu titlu de despăgubiri peste suma de 450.000 RON, iar persoanele îndreptăţite de a primi daune morale au tendinţa de a solicita sume aflate la limita maxima a plafonului de garantare sau chiar peste acest plafon, apare ca fiind obiectivă şi rezonabilă necesitatea resimţită de a recurge la criterii precise, cu aplicabilitate generală, pentru a diferenţia fiecare situaţie particulară dintre multiplele care se pot ivi în realitate.

Or, instanţa de fond nu a constatat ca procedând în soluţionarea cererii prin raportare la criteriile şi pragurile stabilite conform procedurii interne FGA a procedat cu exces de putere sau că a încălcat în vreun mod dreptul la despăgubire al intimatei, ci dimpotrivă, a confirmat procedura interna ca fiind un criteriu obiectiv de evaluare a daunelor morale.

Cuantumul daunelor morale trebuie să asigure doar repararea prejudiciului moral, nu şi a celui material, pe care părţile vătămate puteau să-1 pretindă în mod separat, ţinându-se cont, aşa cum s-a arătat mai sus, de criteriile stabilite de actele normative respective, dar şi de contextul economico social în care părţile vătămate se află, stabilirea cuantumului despăgubirilor morale fiind, într-adevăr, atributul instanţei de judecată, însă nu pe criterii subiective, ci pe criteriile obiective arătate mai sus, care trebuie să fie relevate şi justificate.

4. Apărările formulate în cauză

Ambele părţi au formulat întâmpinări prin care au solicitat admiterea recursului propriu şi respingerea recursului oponent.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinările formulate, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de reclamanta A. este fondat, iar recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

I. În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta A.;

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanta a fost victima unui accident de circulaţie produs la data de 12.07.2015 pe raza localităţii Oniscani, jud. Bacău, în urma căruia a suferit vătămări corporale ce au necesitat un număr de 55 zile de îngrijiri medicale, aspect recunoscut şi consemnat de pârât în cuprinsul deciziei contestate.

Având în vedere deschiderea procedurii de faliment în privinţa asiguratorului RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului, S.C. B. S.A., reclamanta a formulat la data de 22.05.2017 cerere de plata a despăgubirilor morale în sumă de 250.000 RON.

Prin decizia contestată în prezentul litigiu, în aplicarea Procedurii de soluţionare a pretenţiilor rezultând din vătămări corporale, aprobată prin Decizia nr. 74/02.08.2018, pârâtul FGA a admis în parte cererea de plată dispunând plata sumei de 18.728 RON daune morale.

S-a avut în vedere numărul de zile de îngrijiri medicale dovedite cu acte medicale, respectiv un număr de 55 zile de îngrijiri medicale, fiind stabilit un cuantum al despăgubirilor de 18. 728 RON.

Instanţa de fond a anulat în parte decizia nr. 20076/29.05.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a stabilit cuantumul despăgubirilor morale cuvenite reclamantei la suma de 27.500 RON şi a obligat pârâtul la plata către aceasta a diferenţei de despăgubire în cuantum de 8.772 RON.

Înalta Curte are în vedere că potrivit, prevederilor art. 26 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 49 pct. 2 din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: … d) daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".

O reglementare similară este preluată prin dispoziţiile art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

În lipsa unor criterii şi limite legale, stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, prin raportare la consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, fără ca sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale să depăşească sfera unor compensaţii destinate a alina suferinţa fizică şi psihică, în caz contrar ajungându-se la o îmbogăţire fără just temei a persoanei prejudiciate. Din perspectivă jurisprudenţială, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare, au procedat la o judecată mai degrabă în echitate.

Scopul acordării daunelor morale este de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate, fără a avea pretenţia ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii.

Cu privire la recursul declarat de către reclamanta A. s-a constatat că singura critică adusă hotărârii recurate se referă la cuantumul daunelor morale.

Sub acest aspect, s-a învederat că repararea daunelor morale prin despăgubiri băneşti ridică problema dificilă a modului şi a criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale, cât şi a criteriilor de stabilire a indemnizaţiei destinate reparării acestora. Stabilirea prejudiciilor morale nu are la baza criterii exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor, şi caracterul bănesc, patrimonial al despăgubirilor. În aprecierea importanţei prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii reclamanţilor de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.

Legiuitorul nu a stabilit criterii obiective de cuantificare a prejudiciului, astfel încât instanţele au puterea suverană de apreciere a despăgubirilor, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei.

Daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la importanţa valorilor lezate şi, în măsura în care au fost lezate aceste valori, la consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan fizic şi psihic. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei. De asemenea, este necesar să se aibă în vedere criteriul echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Aprecierea asupra cuantumului daunelor morale nu se poate realiza cu exactitate, neputând-se compensa toate traumele psihice suportate de către victimă iar instanţa de judecată trebuie să stabilească cuantumul acestora având în vedere cerinţele echităţii, dar şi necesitatea stabilirii unei despăgubiri rezonabile din prisma asigurării unui echilibru între prejudiciul produs şi traumele suferite, cu scopul de a nu se crea o îmbogăţire fără justă cauză.

Legiuitorul nu a prevăzut limite minime sau maxime pentru stabilirea despăgubirilor victimelor, ci a lăsat posibilitatea instanţelor de judecată de a aprecia asupra cuantificării prejudiciului ţinând cont de criteriile jurisprudenţiale, vârsta victimei, natura şi intensitatea leziunilor, consecinţele negative fizice, psihice şi sociale, posibilităţile de recuperare, existenţa prejudiciului estetic, etc.

Având în vedere argumentele antereferite, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a avut în vedere criteriile jurisprudenţiale în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale, ceea ce echivalează cu o necercetare completă a fondului.

Sumele acordate cu titlu de daune morale de către instanţa de fond constituie o limitare disproporţionată a dreptului de despăgubire şi o încălcare a principiului echivalenţei, a garantării unui tratament comparabil al victimelor accidentelor rutiere, a protecţiei sociale a acestora, a efectului util al reglementării europene, a garantării despăgubirii adecvate, juste şi echitabile.

Astfel fiind, faţă de considerentele expuse, cuantumul despăgubirii acordate cu titlu de daune morale reclamantei constituie o limitare disproporţionată şi nejustificată a dreptului de despăgubire prin raportare la jurisprudenţă.

Examinând decizia ce face obiectul prezentului recurs în limita criticilor de nelegalitate formulate de recurentă întemeiate pe dispoziţiile art. 488, pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curtea constată că aceste critici sunt fondate.

Astfel, în ceea ce priveşte suma de bani acordată cu titlul de daune morale, prin mărimea ei, se constată că, într-adevăr, nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru persoanele păgubite, dar nici nu trebuie să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte sumele de bani ce sunt necesare pentru a-le uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-au îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure acestea.

Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic datorită imposibilităţii, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi acordată într-un cuantum simbolic nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogăţire fără temei legitim pentru persoana păgubită, deoarece cuantumul daunelor morale acordat de instanţă nu se stabileşte arbitrar, ci el trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, dar şi a practicii judiciare în materie, deci a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a persoanei păgubite.

Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure persoana păgubită.

În speţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor morale solicitate de către reclamant, deşi prezintă în motivarea hotărârii, în esenţă, că acestea au rolul de a acoperi prejudiciile cu caracter nepatrimonial, că stabilirea cuantumului lor presupune o doză de aproximare şi că acestea trebuie raportate la consecinţele negative suferite de reclamantă sub aspectul vieţii sociale şi familiale, aceeaşi instanţă, la determinarea în concret a cuantumului daunelor morale, nu a avut în vedere toate criteriile arătate, şi nici dispoziţiile legale incidente în cauză.

Neprocedând în acest mod, limitându-se numai la criteriile prezentate în considerentele hotărârii recurate ori înlăturând acordarea despăgubirilor raportat de dovezile administrate, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor legale, potrivit cărora la stabilirea întinderii despăgubirii se au în vedere daunele morale în conformitate cu Ghidul FPVS.

În ceea ce priveşte principiul ce se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, se constată că este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte.

Conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Spre deosebire de daunele materiale, care se stabilesc pe baza probelor administrate, despăgubirile reprezentând daunele morale se determină prin evaluarea făcută de o instanţă de judecată, care trebuie să ţină seama de suferinţele fizice şi morale susceptibile, în mod rezonabil, că ar fi fost cauzate prin fapta săvârşită, dar şi de jurisprudenţa naţională în materie.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că suma care se cuvine reclamantei este de 50.000 RON, calculată în raport de criteriile obiective determinate de instanţă, cu aplicarea celor două principii menţionate anterior.

Aceste prejudicii morale se prezumă, ţinându-se seama de criteriile obiective expuse mai sus şi de valorile jurisprudenţiale, în funcţie de care, pe baza situaţiei de fapt determinate, instanţa poate realiza o evaluare a cuantumului daunelor morale ce reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral cauzat reclamantei prin vătămarea fizică şi psihică produsă în urma accidentului.

În ceea ce priveşte practica judiciară, se constată, însă, că nu se constituie în singurul criteriu determinant în cuantificarea daunelor morale în litigiu pendinte, întrucât aceasta, până în acest moment, nu a trasat delimitări extrem de precise ale cuantumului despăgubirilor care se cuvin în funcţie de prejudiciul suferit.

Faţă de cele arătate, rezultă că instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, urmare a analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, dar ţinând seama şi de practica judiciară în materie.

Prin urmare, Înalta Curte, va admite recursul declarat de reclamantă, va modifica decizia atacată, în parte, în sensul majorării cuantumul daunelor morale de la suma de 27.500 RON la suma de 50.000 RON, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

II. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul FGA întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Sub aspectul solicitării de casare a sentinţei recurate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control reţine că acest motiv de recurs vizează ipoteze variate: nemotivare, motivare insuficientă sau motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii, recurenta oprindu-se la ultima teză, potrivit căreia sentinţa ar cuprinde motive străine de natura cauzei şi motive contradictorii.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că susţinerea recurentului-pârât în sensul că instanţa de fond a dezvoltat argumente contradictorii în motivarea soluţiei nu are fundament în raţionamentul juridic expus de judecătorul fondului. Nu au fost identificate argumente contradictorii în expunerea raţionamentului logico-juridic ce a condus la soluţia pronunţată în primă instanţă.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2. Incidente procedurale

Având în vedere că prin încheierea din 30 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constatând că prezenta cauză şi dosarul nr. x/2017 au un obiect similar şi că problema de drept suspusă judecăţii este identică, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora " cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării" s-a dispus suspendarea judecării recursului.

3. Soluţia pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prin decizia nr. 29 din 2 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

În concluzie, soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) fiind corectă.

De asemenea, în atare situaţie nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantei, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va majora cuantumul daunelor morale de la suma de 27.500 RON la suma de 50.000 RON, va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

De asemenea, va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 310 din 25 mai 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând majorează cuantumul daunelor morale de la suma de 27.500 RON la suma de 50.000 RON.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 martie 2021.