Taxpayer wins interim suspension of joint-liability tax assessment for lack of reasoned bad-faith finding; enforcement halted until annulment merits ruling

Şedinţa publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanţei la data de 04.03.2020 reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova a formulat cerere de suspendare prin care a solicitat suspendarea executării Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.02.2020, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anulare.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 275 din 11 mai 2020, a respins cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 73279/13.02.2020 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, arată că prima instanţă nu a motivat de ce actul administrativ a cărui suspendare se solicită este legal şi de ce nu există caz bine justificat şi pagubă iminentă. Nu au fost arătate motivele pe care s-a întemeiat soluţia de respingere a cererii de suspendare şi nici motivele pentru care au fost respinse toate apărările subsemnatului, iar motivarea instanţei este lacunară, insuficientă şi inexactă, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Decizia atacată nu este motivată în ce priveşte săvârşirea faptelor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 şi nici sub aspectul relei-credinţe, pentru a se putea dispune angajarea răspunderii solidare.

Prima instanţă a reţinut în mod greşit că Decizia de atragere a răspunderii solidare este amplu motivată, în sensul că cuprinde motivele de fapt şi de drept care au stat la baza adoptării acesteia şi, de asemenea, sunt indicate motivele atragerii răspunderii reclamantului pentru faptele reţinute în sarcina acestuia.

Deşi a susţinut şi dovedit că actul administrativ atacat nu este motivat, prima instanţă nu a indicat în considerente care sunt, în concret, faptele săvârşite subsemnatul, prin raportare la cuprinsul Deciziei de atragere a răspunderii şi nu a indicat, prin preluare din Decizie, cum a motivat organul fiscal aceste fapte care ar putea fi încadrate în ipotezele prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/20015, pentru a se dispune angajarea răspunderii solidare.

Nici instanţa, în hotărârea atacată, şi nici organul fiscal, în cuprinsul Deciziei, nu au arătat care sunt faptele imputabile care au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale sau care au determinat starea de Insolvabilitate a societăţii debitoare, fapte prin care creditorul bugetar să fie prejudiciat.

Simplele "referiri" la îndeplinirea condiţiei relei-credinţe nu satisfac exigenţele unei motivări corespunzătoare a actului administrativ fiscal sub aspectul acestei condiţii esenţiale pentru a se putea dispune angajarea răspunderii solidare. Nici cu privire la acest aspect, prima instanţă nu a indicat în considerente care sunt, în concret, referirile şi aspectele din care rezultă reaua-credinţă a subsemnatului, prin raportare la conţinutul şi motivările din Decizia de atragere a răspunderii solidare.

Prima instanţă nu arată, în considerente, care sunt aspectele concrete din decizia atacată, care relevă reaua-credinţă a subsemnatului în nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale sau în neîndeplinirea obligaţiei de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei ori în determinarea stării de insolvabilitate a societăţii.

Simplul fapt că în sarcina societăţii s-au stabilit obligaţii fiscale suplimentare ca urmare a imposibilităţii obiective a administratorului de a prezenta, la data controlului, documentele financiar-contabile pierdute nu conduce, de plano, la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 25 din Legea nr. 207/2015 pentru ca administratorul societăţii să răspundă în solidar cu societatea pentru toate obligaţiile acesteia.

Prin urmare, având în vedere că instanţa nu a arătat în cuprinsul hotărârii care sunt argumentele pentru care a considerat că actul administrativ este motivat sub aspectul condiţiilor pentru atragerea răspunderii, inclusiv cea a relei-credinţe, înlăturând toate apărările formulate, este evident că hotărârea atacată este nemotivată şi, în consecinţă, nelegală.

Instanţa avea obligaţia de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor şi probelor administrate de subsemnatul, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa, motivând în considerentele hotărârii o eventuală înlăturare a acestora. Motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă, reprezentând o garanţie pentru părţi că cererile lor au fost analizate cu atenţie. O motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează cu inexistenţa motivării şi, în consecinţă, cu necercetarea fondului, atrăgând anularea acesteia.

Prima instanţă nu a cercetat nici aparenţa de nelegalitate care conduce la îndoieli serioase asupra legalităţii actului administrativ rezultând din faptul că, contrar dispoziţiilor art. 26 alin. (4) lit. e) teza a II-a din Legea nr. 207/2015, din Decizia de angajare a răspunderii lipseşte cu desăvârşire "opinia organului fiscal motivată în drept şi în fapt cu privire la Punctul de vedere" scris depus la sediul AJFP Prahova la data de 05.11.2019. Instanţa nu arată de ce a respins această apărare.

Fiind o prevedere expresă şi imperativă a Legii nr. 207/2015, îndeplinirea acestei obligaţii de către organul fiscal trebuia şi putea fi analizată de prima instanţă, fără a analiza pe fond nelegalitatea actului administrativ atacat.

Lipsa opiniei organului fiscal cu privire la apărările formulate prin punctul de vedere dovedeşte existenţa acelei împrejurări de fapt şi de drept care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Prima instanţă a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, care definesc noţiunea de "caz bine justificat', prin restrângerea, în mod nepermis, a acestei noţiuni. Instanţa nu a analizat noţiunea de caz bine justificat prin raportare la susţinerile şi înscrisurile depuse de subsemnatul la dosar, pentru pronunţarea soluţiei Instanţa limitându-se numai la analiza formală a Deciziei de atragere a răspunderii.

Prin urmare, chiar dacă instanţa nu se putea pronunţa în cererea de suspendare asupra motivelor menţionate anterior, întrucât vizează fondul raportului juridic fiscal, aceasta putea să constate că aspectele invocate şi demersurile efectuate de la momentul controlului creează cel puţin o îndoială serioasă în privinţa certitudinii şi mărimii obligaţiilor fiscale şi, implicit, în privinţa legalităţii Deciziei de angajare a răspunderii.

Prima instanţă a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, care definesc noţiunea de "pagubă iminentă", prin restrângerea acestei noţiuni şi printr-o interpretare greşită.

Cuantumul sumei care i se impută (23.452.832 RON) este mai mult decât vădit disproporţionat faţă de nivelul veniturilor cu caracter permanent obţinute în ultimul an (36.000 RON).

Previzibilitatea prejudiciului rezultă din măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative pe o perioadă de timp nedeterminată, în lipsa unei soluţii asupra contestaţiei, neavând deschisă calea unei acţiuni în justiţie pentru a supune unei instanţe de judecată legalitatea şi temeinicia Deciziei de angajare a răspunderii solidare.

Pentru toate argumentele expuse mai sus, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea cererii de suspendare a executării Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.02.2020, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anularea actului.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Ploieşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

Prin Decizia nr. 73279 din data de 13.02.2020 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului în vederea realizării creanţelor fiscale ale debitoarei B. S.R.L. în limita sumei de 23.452.832 de RON.

Împotriva acestei decizii recurentul-reclamant a formulat plângere prealabilă şi ulterior s-a adresat instanţei solicitând suspendarea executării Deciziei nr. 73279 din data de 13.02.2020 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova.

În esenţă, în cuprinsul deciziei s-a reţinut că reclamantul este administrator şi asociat, cotă-parte de beneficii de 99%, din data de 14.03.2016 până în prezent, iar societatea B. S.R.L. înregistrează obligaţii fiscale de 23.452.832 RON. Conform raportului de inspecţie fiscală x/07.04.2017 s-a estimat existenţa unor obligaţii fiscale suplimentare, nedeclarate, privind impozitul pe profit şi taxa pe valoare adăugată ca urmare a faptului că reprezentantul legal al societăţii nu a prezentat la control documentele de evidenţă tehnico-operativă care au stat la baza înregistrării în contabilitate a cheltuielilor, respectiv acte doveditoare din care să rezulte efectuarea achiziţiilor de bunuri şi servicii, intrarea în gestiune a bunurilor în cauză-facturi, fişe de magazine, situaţii de lucrări, etc. S-a mai reţinut că societatea nu a declarat şi achitat la scadenţă obligaţiile fiscale de plată în perioada 01.01.2011-31.12.2016 şi faptul că a efectuat ultimele plăţi către bugetul general consolidat în data de 22.08.2017 în sumă de 193 de RON se constată dezinteres şi rea-credinţă în declararea şi achitarea obligaţiilor fiscale. S-a mai constatat că cele mai vechi obligaţii restante ale debitoarei sunt debitele suplimentare stabilite prin decizia de impunere x din data de 12.04.2017 emisă în urma raportului de inspecţie fiscală x/07.04.2017 cu scadenţă 05.05.2017 şi amenzile cu scadenţă 27.02.2017 depăşind cu mult perioada de 60 de zile de la scadenţă, iar domnul A., administrator al societăţii B. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, deşi obligaţiile restante ale societăţii au depăşit cu mult perioada de 60 de zile, prevăzută pentru insolvenţă vădită.

Temeiul de drept reţinut de organul fiscal în actul administrativ a fost dispoziţiile art. 25 lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015.

La data de 24.02.2020, recurentului-reclamant i-a fost comunicată Decizia de angajare a răspunderii nr. 73279/13.02.2020, emisă de AJFP Prahova.

În cuprinsul Deciziei se menţionează că debitoarea B. S.R.L. înregistra, la data de 13.02.2020, obligaţii fiscale certe, lichide şi exigibile în sumă de 23.452.832 iei, din care debite în cuantum de 14.347.352 RON şi accesorii în cuantum de 9.105.480 RON.

Prin Decizie i s-a comunicat că, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015, s-a decis angajarea răspunderii sale solidare, în limita sumei de 23.452.832 RON, pentru realizarea, în tot, a obligaţiilor fiscale stabilite suplimentar în sarcina debitoarei B. S.R.L..

La data de 04.03.2020, în temeiul art. 268 şi urm. din Legea nr. 207/2015, recurentul-reclamant a formulat şi a depus la sediul AJFP Prahova contestaţie împotriva Deciziei.

Înalta Curte are în vedere faptul că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".

Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Condiţia existenţei cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.

Înalta Curte contrar opiniei instanţei de fond apreciază că, în cauză, prin actele depuse, recurentul-reclamant a prezentat suficiente elemente care să conducă la existenţa unor îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată.

În ceea ce priveşte existenţa cazului bine justificat, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat reprezintă acele "împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ".

Existenţa unui caz bine justificat presupune existenţa unei îndoieli puternice asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ. Determinant este formarea dubiului asupra legalităţii, iar nu demonstrarea în acest cadru a nelegalităţii înseşi.

Înalta Curte constată contrar instanţei de fond că, Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.02.2020, nu este motivată.

Potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (4) din Legea nr. 207/2015:

"(4) Decizia prevăzută la alin. (1) cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, şi următoarele: e) temeiul legal şi motivele în fapt ale angajării răspunderii, inclusiv opinia organului fiscal motivată în drept şi în fapt cu privire la punctul de vedere al persoanei."

Decizia atacată cuprinde numeroase afirmaţii care nu sunt însoţite de argumente de fapt sau de înscrisuri doveditoare, prin raportare la următoarele aspecte:

Lipsa motivării Deciziei cu privire la aspectul relei-credinţe a recurentului-reclamant, condiţie obligatorie pentru angajarea răspunderii solidare.

Conform Deciziei, angajarea răspunderii solidare a reclamantului s-a făcut în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015, potrivit căruia:

"(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: [...] c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale; [...]".

Reaua-credinţă este o condiţie obligatorie instituită de art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 pentru angajarea răspunderii solidare, iar sarcina probei incumbă organului fiscal.

Deşi existenţa relei-credinţe reprezintă o condiţie expresă pentru a putea fi atrasă răspunderea reclamantului, organul fiscal nu a motivat în cuprinsul Deciziei îndeplinirea acestei condiţii.

În analiza cazului de angajare a răspunderii solidare prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, emitentul Deciziei nu a arătat care sunt aspectele concrete care relevă reaua-credinţă a recurentului-reclamant în nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că nu rezultă în ce constă reaua-credintă a recurentului-reclamant, nefiind dovedită intenţia de fraudare a bugetului de stat. Stabilirea în sarcina societăţii a unor obligaţii fiscale suplimentare, urmare a faptului că reprezentantul legal al B. S.R.L. nu a prezentat la control documentele de evidenţă tehnico-operativă care au stat la baza înregistrării în contabilitate a cheltuielilor, nu denotă că acestea sunt urmarea activităţii sale şi nici că eventualele acte sau fapte au fost săvârşite cu rea-credintă.

Lipsa motivării efective a relei-credinţe naşte o îndoială legitimă asupra existenţei faptelor reţinute în sarcina recurentului-reclamant şi, implicit, asupra legalităţii actului administrativ atacat.

Cu privire la acest aspect, în jurisprudenţă s-a reţinut că:

"[...] Aparent, fără a analiza pe fond argumentele reclamantului, faptul că susţine că există o aparenţă de nelegalitate şi netemeinicie a deciziei de angajare a răspunderii solidare [...] prin nemotivarea condiţiei relei-credinţe a reclamantului, este de natură să inducă o îndoială asupra legalităţii actului, îndoială ce se circumscrie noţiunii de caz justificat, avută în vedere de legiuitor în art. 14 din Legea nr. 554/2004".

"Pentru atragerea răspunderii solidare a administratorilor şi asociaţilor pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, organul fiscal era dator să dovedească în concret modalitatea prin care s-a provocat starea de insolvabilitate a societăţii [...], precum şi reaua-credinţă a persoanei obligate în solidar".

"[...] reaua-credinţă nu se prezumă, ea trebuie probată, prezumţia bunei-credinţe fiind în favoarea contribuabilului, sarcina probei contrare, a relei-credinţe, revenind administraţiei fiscale. întrucât legiuitorul a prevăzut reaua-credinţă ca şi condiţie distinctă de angajare a răspunderii administratorului, rezultă că ea nu poate fi dedusă automat din omisiunea administratorului de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei. Omisiunea presupune culpă. Reaua-credinţă înseamnă intenţia frauduloasă. Prin urmare, omisiunea administratorului de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei ar putea fi o faptă comisă cel mult cu vinovăţia sub forma culpei. Problema în speţă este că administraţia fiscală nu a probat reaua-credinţă a administratorului reclamant, în ce constă aceasta şi din ce mijloace de probă rezultă ea. în acest context, decizia de atragere a răspunderii solidare este lovită de nulitate, administraţia fiscală neprobând unul dintre elementele obligatorii ce trebuie îndeplinite la angajarea respectivei răspunderi: reaua-credinţă a persoanei care răspunde solidar cu societatea debitoare

Toate aspectele relevate anterior, care confirmă caracterul nemotivat al Deciziei, îl pun în imposibilitatea de a formula apărări efective împotriva acestor susţineri, iar o instanţă învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare a actului nu poate să analizeze legalitatea şi temeinicia măsurilor dispuse, încălcându-se principiul transparenţei actului administrativ.

Simpla indicare a unor texte legale şi a unor documente care nu au fost comunicate odată cu decizia de impunere nu satisface imperativul motivării, în contextul în care examinarea legalităţii actului nu se realizează doar formal, prin raportare la normele aplicabile, ci şi din punctul de vedere al oportunităţii adoptării soluţiei administrative respective, în cadrul marjei de apreciere de care beneficiază autorităţile publice.

Decizia nu cuprinde opinia organului fiscal motivată în drept şi în fapt cu privire la Punctul de vedere al reclamantului depus la 05.11.2019 la sediul AJFP Prahova.

Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 207/2015:

"(5) Răspunderea persoanelor prevăzute de prezentul articol priveşte obligaţiile fiscale principale şi accesorii ale perioadei pentru care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare".

În cuprinsul Deciziei, se precizează că societatea B. S.R.L. a înregistrat obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de 23.452.832 RON, pentru perioada 01.01.2011 - 31.12.2016 şi s-a dispus angajarea răspunderii solidare a recurentului-reclamant pentru întreaga sumă, deşi a dobândit calitatea de administrator abia la data de 16.03.2016.

În lipsa acestor menţiuni, nu se poate stabili cu certitudine dacă obligaţiile fiscale pentru care i s-a angajat răspunderea solidară provin exclusiv din perioada în care a fost administrator, sau sunt aferente altor perioade.

Prin raportare la incertitudinea cuantumului debitului pentru care se încearcă angajarea răspunderii solidare a recurentului-reclamant, este evident că asupra actului atacat planează o îndoială puternică asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură.

În concluzie, motivele expuse sunt suficiente pentru a da naştere unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ contestat.

Având în vedere că existenţa cazului bine justificat nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o astfel de cerinţă şi interpretare ar echivala cu o prejudecare a fondului, motivele invocate sunt suficiente ca instanţa să efectueze o analiză a aspectelor de nelegalitate ale actului administrativ, o cercetare detaliată urmând a fi efectuată odată cu analiza pe fondul cauzei.

În ceea ce priveşte existenţa unei pagube iminente, conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă "prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".

Iminenţa pagubei presupune certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în aplicare a celor stabilite prin actul administrativ atacat, cu efecte ireversibile asupra activităţii sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează.

În cazul de faţă, este evident prejudiciul material pe care recurentul-reclamant l-ar suferi ca urmare a punerii în executare a actului administrativ, cuantumul sumei care i se impută (23.452.832 RON) este vădit disproporţionat faţă de nivelul veniturilor cu caracter permanent obţinute în ultimul an (36.000 RON).

Condiţia pagubei iminente trebuie analizată nu numai prin raportare la valoare sumei pentru care s-a emis Decizia, ci şi prin raportare la cheltuielile sale lunare precum: plata obligaţiei de întreţinere pentru cei doi copii, în cuantum total de 1/3 din veniturile obţinute; achiziţionarea bunurilor alimentare necesare traiului zilnic; plata utilităţilor.

Faţă de cuantumul veniturilor şi a cheltuielilor enumerate mai sus, este evidentă paguba materială pe care ar încerca-o ca urmare a punerii în executare a Deciziei, întrucât s-ar afla în imposibilitatea de a asigura cele necesare traiului zilnic pentru familia sa, de a plăti datoriile, de a-şi îndeplini obligaţia de întreţinere etc.

În cazul executării silite a bunurilor pe care le deţine, restituirea lor prin echivalent nu este suficientă pentru a acoperi prejudiciul suferit.

Prejudiciul pe care l-ar suferi este evident mai ales în cazul unei executări silite imobiliare asupra imobilului în care locuieşte, întrucât faţă de dispoziţiile referitoare la executarea silită imobiliară, un adjudecatar de bună-credinţă nu poate fi obligat la restituirea bunului cumpărat la licitaţie publică, reclamantul având cel mult dreptul de a se îndrepta împotriva creditorului pentru preţul încasat.

Instanţele de judecată au stabilit că, "în măsura în care decizia este contestată, iar acţiunea principală s-ar admite, în patrimoniul reclamantului se creează un prejudiciu evident, în sensul că acesta efectuează o plată la buget care ulterior este posibil să fie constatată ca ne datorată, iar restituirea acesteia să fie împiedicată de dificultăţile notorii de restituire a sumelor încasate nelegal de către buget.

Pentru organul fiscal, suspendarea actului administrativ nu are consecinţe negative, deoarece scopul urmărit nu este înlăturat, ci eventual doar amânat până la pronunţarea irevocabilă cu privire la legalitatea actului administrativ contestat, motiv pentru care suspendarea executării actului administrativ trebuie preferată.

Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.

În speţă, fiind în discuţie plata unei sume considerabile de bani, măsura suspendării executării actului apare ca fiind mai oportună decât soluţia neinstituirii suspendării, în această din urmă ipoteză situaţia financiară a recurentului-reclamant putând fi grav afectată, prin raportare la situaţia pârâtei care îşi poate valorifica oricând creanţa.

Executarea actului administrativ fiscal face verosimilă iminenţa producerii unei pagube în patrimoniul recurentului, fiind suficient şi concludent pentru a se aprecia că sunt întrunite cerinţele legale ce se impun pentru a se suspenda executarea unui act administrativ, a cărei prezumţie de legalitate este pusă în discuţie.

În raport de circumstanţele cauzei, Înalta Curte apreciază că executarea deciziei de Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.02.2020, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, este de natură a crea pagube serioase, care pot să aibă consecinţe grave în patrimoniul recurentului-reclamant.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt întemeiate, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fiind fondat.

De asemenea, Înalta Curte obligă intimaţii la plata către recurent a sumei de 5.752,70 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu DGRFP Ploieşti şi AJFP Prahova, va suspenda executarea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.02.2020, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anulare şi va obliga intimaţii la plata către recurent a sumei de 5.752,70 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 275 din 11 mai 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu DGRFP Ploieşti şi AJFP Prahova.

Suspendă executarea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.02.2020, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anulare.

Obligă intimaţii la plata către recurent a sumei de 5.752,70 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 martie 2021.