Appeal against refusal to refer constitutional challenge to executive order on technical supervisors' authorization declared null for failure to state cassation grounds

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamant A. a solicitat anularea mai multor acte administrative, respectiv actul nr. x/27.09.2019 reprezentând adresa de respingere de către Inspectoratul de Stat în Construcţii a cererii de prelungire a valabilităţii atestatului seria x nr. x/19.09.1994, nr. y/18.11.2019-reprezentând adresa de respingere a plângerii prealabile depuse de reclamant, precum şi a Ordinului MDRAP nr. 1895/2016 pentru aprobarea Procedurii privind autorizarea şi exercitarea dreptului de practică a responsabililor tehnici cu execuţia lucrărilor de construcţii, precum şi pentru modificarea Reglementării tehnice "Îndrumător pentru atestarea tehnico-profesională a specialiştilor cu activitate în construcţii" aprobată prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 777/2003.

Totodată a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. III alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 177/2015 şi a solicitat admiterea sesizării Curţii Constituţionale cu privire la prevederile art. III alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 177/2015 ca fiind contrare dispoziţiilor art. 108 alin. (2) din Constituţia României potrivit cărora în organizarea executării legilor se emit numai hotărâri ale guvernului.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea de şedinţă din 23 iulie 2020, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României formulată de către reclamant, constatând că nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 10 alin. (2) din Legea 47/1992 şi art. 29 ale aceluiaşi act normativ.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva încheierii de şedinţă din 23 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal reclamant A. a declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivare arată că chiar dacă prevederile a căror neconstituţionalitate se solicită "Procedura privind autorizarea şi exercitarea dreptului de practică a responsabililor tehnici cu execuţia se aprobă prin ordin al Ministrului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice", sunt contrare evident dispoziţiilor art. 108 alin. (2) din Constituţia României potrivit cărora în organizarea executării legilor se emit numai hotărâri ale guvernului, şi are legătură cu soluţionarea cauzei deoarece legalitatea Ordinului nr. 1895/2016 emis de către Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice (MDRAP) direct în aplicarea legii fără a avea o hotărâre a guvernului intermediară a permis Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice să introducă prevederi contrare unei hotărâri a guvernului existentă care îşi producea efectul la data emiterii şi prin republicare în anul 2018 a păstrat aceeaşi prevedere cu care prevederea din OMDRAP 1895/2016 este contrară.

Împotriva dispoziţiile Deciziei RIL a Î.C.C.J. nr. XXXVI/2006 emise în raţiunea evitării subiectivismului instanţelor de judecată, dispoziţii obligatorii potrivit prevederilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ. tuturor instanţelor de judecată care instituie îndatorirea instanţei de a răspunde Ia invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate a unor prevederi ridicate a faţa ei ca o garanţie a liberului acces la justiţie garantat de dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, deoarece " în raport de dispoziţiile art. 146 lit. d) din Constituţia României şi de cele ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, o persoană nu poate sesiza direct Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate, ci doar prin intermediul instanţei în faţa căreia a fost ridicată" deoarece prin care aceste dispoziţii legale atribuie instanţei, în faţa căreia a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, o competenţă specială, limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv dacă legea sau ordonanţa a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată este în vigoare, dacă această are legătură cu soluţionarea cauzei şi dacă nu s-a constatat anterior neconstituţionalitatea sa.

În aprecierea dispoziţiile Deciziei RIL a I.C.C.J. nr. XXXVI/2006, nerespectate de prima instanţă, solicită casarea încheierii de şedinţă din data de 23 iulie 2020 cu privire la respingerea invocării excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. III alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 177/2015 şi admiterea sesizării Curţii Constituţionale cu privire la prevederile art. III alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 177/2015 fiind contrare dispoziţiilor art. 108 alin. (2) din Constituţia României potrivit cărora în organizarea executării legilor se emit numai hotărâri ale guvernului.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Inspectoratul de Stat în Construcţii a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal respingerea recursului ca fiind nul, iar în subsidiar ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând cauza şi încheierea atacată, în raport cu motivele de recurs formulate, Înalta Curte va analiza cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului.

Înalta Curte constată întemeiată excepţia invocată, fiind incidente în cauză dispoziţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din Noul C. proc. civ.:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din Noul C. proc. civ. prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) din Noul C. proc. civ.:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)."

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol:

"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin dispoziţiile art. 489 C. proc. civ. legiuitorul sancţionează cu nulitatea nemotivarea recursului, înţeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate(ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menţionat) dar şi în situaţia în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (art. 489 alin. (2) C. proc. civ.).

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Cererea de recurs trebuie să cuprindă arătarea motivelor de casare şi dezvoltarea lor. Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textului articolului 488 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greşelilor anume imputate, o minimă expunere a criticii în fapt şi în drept, arătarea probelor pe care se bazează.

Motivele de recurs desemnează ipotezele expres şi limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.

Prevederile legale menţionate se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci partea recurentă are obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute de C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere la legiferare, şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

Noţiunea de motivare a recursului trebuie înţeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac şi continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres şi limitativ prevăzute la art. 488 punctele1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanţa de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Obligaţia de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluţia instanţei de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancţiunea nulităţii recursului, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul nu circumstanţiază în niciun mod critica sa, în sensul că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile cauzei.

O atare critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei şi apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanţa fondului încalcă sau reprezintă o greşită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs.

Or, simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia adoptată de instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată şi reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt şi a acţiunii nu se constituie într-un motiv de nelegalitate a sentinţei, această neregularitate sancţionându-se cu nulitatea.

Deoarece recurentul nu a formulat critici care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., rezumându-se la expunerea unor succesiuni de fapte şi afirmaţii, pe care nu le-a structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanţa pe care acestea o prezintă în raport cu soluţia instanţei de fond, Înalta Curte va aplica sancţiunea nulităţii recursului.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară:

Constată nul recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii de şedinţă din 23 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 martie 2021.

Cu opinie separată:

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii de şedinţă din 23 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza, aceleiaşi instanţe, în vederea soluţionării cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.