Scope of insurance guarantee fund liability: exclusion of late payment penalties and court costs from "insurance claims"

Şedinţa publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 26 iunie 2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 12112/22.12.2017, emisă de pârât, în sensul (i) obligării pârâtului la plata diferenţelor de despăgubiri, penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, stabilite în sentinţele pronunţate de Judecătoria Sectorului 3 în dosarele: x, precum şi (ii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de executare aferente dosarelor antemenţionate, conform încheierilor deschise de BEJ B..

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3361 din 16 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti:

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

- a anulat, în parte, Decizia nr. 12112 din 22.12.2017, emisă de pârât, cu privire la cererile de plată a penalităţilor şi a cheltuielilor de judecată;

- a obligat pârâtul la emiterea unei decizii de despăgubire, pentru sumele solicitate cu titlu de penalităţi şi cheltuieli de judecată aferente dosarelor soluţionate definitiv;

- a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate la pct. I.2 a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii.

Recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că sumele solicitate de reclamantă în cele 20 de cereri de plată cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuielile de judecată reprezintă creanţe de asigurare în sensul legii.

Înţelesul avut în vedere de Legea nr. 213/2015 pentru noţiunea de "creanţă de asigurare" este cel stabilit în mod expres şi explicit de art. 4 alin. (1) lit. a) din actul normativ menţionat.

Subliniază că nu toate sumele datorate de asigurătorul în faliment constituie creanţe de asigurare, astfel cum este definită această noţiune de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Un element esenţial pentru calificarea drept creanţă de asigurare a unei sume de bani solicitată la plată din disponibilităţile Fondului îl reprezintă izvorul direct al acestei creanţe, şi anume contractul de asigurare încheiat de asigurătorul faţă de care, ulterior, s-a deschis procedura falimentului.

Penalităţile de întârziere care pot fi solicitate unei societăţi de asigurare, în speţă C., sunt expresia atitudinii culpabile a asigurătorului care nu îşi îndeplineşte obligaţiile care îi incumbă potrivit contractului de asigurare.

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este ţinut să garanteze plata sumelor de bani care pot fi stabilite în sarcina asigurătorului falit şi care sunt determinate de comportamentul ilicit/culpabil al acestui asigurător care fie nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale, fie şi le execută defectuos.

Aşadar, sumele de bani care derivă din fapta culpabilă ori ilicită a asigurătorului faţă de care s-a deschis procedura falimentului nu constituie creanţe de asigurare şi nu pot fi recuperate din disponibilităţile fondului de garantare a asiguraţilor.

Totodată, se impun a fi avute în vedere şi dispoziţiile exprese şi imperative ale art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, care stabilesc faptul că (n)icio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 103, cu menţiunea că în cauză, nu ne aflăm în situaţia de excepţie reglementată de art. 103 din Legea nr. 85/2014.

Nici sumele pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată nu constituie creanţe de asigurare în sensul definiţiei dată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acestea nefiind despăgubiri ce decurg dintr-un contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

Cheltuielile de judecată pretinse reprezintă o sancţiune procesuală pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu, conform prevederilor art. 453 C. proc. civ.

În speţă, FGA nu a fost parte procesuală în dosarele soluţionate de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în acţiunile în pretenţii în contradictoriu cu asigurătorul C., la care fac referire cererile de plază, astfel încât trebuie reţinut că soluţia dată în aceste dosare nu îi este opozabilă, iar FGA nu se subrogă în drepturile si obligaţiile asigurătorului în faliment care a căzut în pretenţii, aceste cheltuieli putând fi recuperate de intimata-reclamantă exclusiv în cadrul procedurii de faliment, prin înscrierea la masa credală a C. S.A.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a formulat întâmpinare faţă de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este fondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat formal, fără a se face precizări cu privire la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei

În ceea ce priveşte criticile dezvoltate de recurentul-pârât în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs le apreciază ca fiind fondate.

Astfel, instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, neţinând cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziţii, extinzând normele juridice dincolo de conţinutul lor limitativ şi clar definit.

Potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015: " Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale. Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale. În condiţiile alin. (1) şi (2), Fondul este îndreptăţit să înregistreze şi să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăţilor efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului."

Potrivit dispoziţiilor art. 25 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor: "(1) Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări care au încasat indemnizaţiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite încasarea creanţelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare debitoare decât pentru sumele care depăşesc plafonul de garantare prevăzut de lege.

(2) Toate despăgubirile/indemnizaţiile plătite din disponibilităţile Fondului, împreună cu dovada plăţii acestora, se înregistrează cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul instanţei judecătoreşti competente. Recuperarea creanţelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor şi/sau a drepturilor şi veniturilor societăţii de asigurare debitoare, în condiţiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 85/2014 şi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Creanţele Fondului reprezintă creanţe de asigurări conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 şi se achită cu prioritate faţă de alte creanţe, imediat după achitarea sumelor prevăzute la art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014. Reprezintă creanţe de asigurări ale Fondului şi sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea şi lichidarea dosarelor de daună, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

(3) Fondul este îndreptăţit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum şi orice dobânzi şi/sau cheltuieli efectuate din disponibilităţile Fondului cu titlu de creanţe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015."

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 25 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiţi, si nu asigurătorilor în faliment, toate despăgubirile/indemnizaţiile plătite de FGA în cadrul procedurii administrative de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat împotriva asigurătorului falit, în cazul de faţă C.. Recuperarea creanţelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor şi/sau drepturilor şi veniturilor societăţii de asigurare debitoare, potrivit dispoziţiilor legale incidente.

Prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, asigurătorul poate datora dobânzile şi cheltuielile de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamantă, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii şi în demararea litigiului. Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de dobânzi şi de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

Intimata nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv dobânzi si cheltuieli de judecată a căror cauză este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar intimata nu poate pretinde stabilirea în sarcina recurentului pârât a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului.

Pe cale de consecinţă, dobânzile şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea acestora, reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Prin dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a stabilit că noţiunea de creanţă de asigurări reprezintă "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Art. 9 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 prevede că "(1) Fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015".

Prin urmare, Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat şi a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât această instituţie nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile fostului asigurător. Obligaţia sa de plată este una legală şi este consecinţa principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu consecinţa directă a preluării riscului asigurat.

În concluzie, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, aspect dezlegat în mod greşit de instanţa de fond.

Pentru aceste considerente, găsind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa recurată şi în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-reclamantă A. S.R.L. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a cheltuielilor de judecată în sumă de 200 de RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3361 din 16 iulie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă atacată şi, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă A. S.R.L. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a sumei de 200 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 martie 2021.