Scope of Insurance Claims Guarantee Fund liability: exclusion of late penalties and court costs from guaranteed indemnities in insurer insolvency

Şedinţa publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 20 iulie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 10516/01.11.2017, emisă de pârât; obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de admitere a cererii de plată nr. x/31.09.2016, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2407 din 23 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În motivarea recursului, reclamanta susţine că instanţa de fond a interpretat greşit noţiunea de creanţe de asigurare, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015 şi art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004, în raport de scopul avut în vedere de legiuitor la înfiinţarea FGA.

Arată recurenta-reclamantă că, în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie, clauzele contractuale au un conţinut obligatoriu, reglementat de Norma ASF nr. 23/2014. Faptul că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată îşi au izvorul în dispoziţiile din Norma ASF nr. 23/2014 nu înseamnă că FGA nu este obligat la plata lor, atât timp cât obligaţia de achitare a acestor sume rezultă din contractul de asigurare, iar art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevede în mod neechivoc obligaţia acestuia de a achita despăgubiri în raport de normele legale incidente, dar şi de condiţiile generale de asigurare şi cele speciale, prevăzute în contractele de asigurare.

În opinia recurentei, faptul că FGA nu a fost parte în procesele dintre creditorii de asigurări şi asigurătorul în faliment nu îl îndreptăţeşte să refuze plata cheltuielilor de judecată. Recurenta solicită a fi avută în vedere decizia nr. 34/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia cheltuielile de judecată se circumscriu noţiunii de obligaţie principală în titlul executoriu şi pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite. Prin urmare, cheltuielile de judecată solicitate prin cererea de plată adresată FGA se circumscriu noţiunii de obligaţie principală şi cad în sarcina pârâtului.

Împrejurarea că FGA nu are calitatea de asigurător şi nici calitatea de continuator al societăţii de asigurare în faliment nu îl exonerează de la obligaţia de plată a sumelor în litigiu, câtă vreme obligaţia de protejare a creditorilor de asigurări are în vedere o protecţie in integrum, care include şi plata sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

În fine, recurenta susţine că în mod greşit s-a apreciat de către instanţa de fond că obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată nu are legătură cu raportul de asigurare, în condiţiile în care aceste sume îşi au izvorul în acelaşi raport obligaţional cu creanţa de asigurare.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere (calculate de la data de 09.05.2015, respectiv data expirării termenului de 15 zile de la data avizării daunei, până la data de 03.12.2015) şi cheltuieli de judecată (aferente dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti) nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, aspect dezlegat în mod corect de instanţa de fond.

Astfel, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) din Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între conducătorul auto vinovat de producerea accidentului şi asigurătorul B.):

"Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod:

"Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din coroborarea tuturor acestor prevederi legale, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale unor accesorii (penalităţi de întârziere, dobânzi legale) şi cheltuieli de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Reclamanta din speţa de faţă nu pretinde plata prejudiciului, respectiv a contravalorii pierderii suferite ca urmare a plăţii către propriul asigurat CASCO (în drepturile căruia s-a subrogat) a despăgubirii în sumă de 4.286,85 RON, ci solicită plata penalităţilor de întârziere a căror cauză este neplata la termen, de către asigurătorul B., a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, precum şi a cheltuielilor de judecată angajate în dosarul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti nr. /2015, a cărui judecată a fost suspendată la data de 28.01.2016, urmare intrării în faliment a pârâtei B.. Despăgubirea a fost încasată de reclamantă în urma admiterii parţiale a cererii de plată de către FGA, conform deciziei nr. 10516/01.11.2017.

Legea specială nu a prevăzut, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată angajate în litigii având ca obiect plata despăgubirilor de către asigurătorul RCA, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii, şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

În concluzie, penalităţile de întârziere datorate de asigurător pentru nerespectarea termenului de plată a despăgubirii, precum şi cheltuielile de judecată angajate în litigiile promovate împotriva asigurătorului falit, nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2407 din 23 mai 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 martie 2021.