Appeal admitted; restitution claim upheld — Greek-Catholic property seized under Decree 358/1948 remanded for re-examination.

Şedinţa publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Reclamanta Mitropolia Unită cu Roma Greco-Catolică a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, solicitând ca, după administrarea probaţiunii solicitată şi necesară, să se dispună:

1.să se constate că imobilele înscrise în CF nr. x Ciufud sub nr. topo. x au fost preluate abuziv de Statul Român în baza Decretului nr. 358/1948

2.să se constate existenţa şi întinderea dreptului reclamantei cu privire la imobilele înscrise în CF nr. x Ciufud sub nr. topo. x, compuse din casă şi curte cu suprafaţa de 2156 mp, grădină cu suprafaţa de 1555 mp

3. să se dispună anularea Deciziei nr. 8063/24.08.2018 emisă de pârâtă cu referire la cererea de retrocedare nr. x/27.02.2003 formulată de reclamanta cu privire la imobilele înscrise iniţial în CF nr. x Ciufud sub nr. topo. x - imobile compus din casă, curte şi grădină, şi, în consecinţă:

a) Pe fondul cererii formulate în temeiul art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 94/2000, în virtutea dreptului de plenitudine de jurisdicţie al instanţei, solicită: în principal, să se dispună restituirea în natură în favoarea reclamantei a imobilelor înscrise iniţial în CF nr. x Ciufud sub nr. topo. x - imobile compus din casă, curte şi grădină, iar în subsidiar, să se dispuna acordarea de despăgubiri în condiţiile legii pentru imobilele înscrise iniţial în CF nr. x Ciufud sub nr. topo. x, respectiv să stabiliţi îndreptăţirea reclamantei la a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 coroborat cu art. 21 din Legea nr. 165/2013.

b) În subsidiar, dacă instanţa va aprecia că nu poate dispune direct restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri, solicită să se dispună obligarea pârâtei la emiterea în favoarea reclamantei, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, a unei decizii prin care: în principal să dispună restituirea în natură în favoarea reclamantei a imobilelor înscrise în CF nr. x Ciufud sub nr. topo. x - imobile compus din casă, curte şi grădină, iar în subsidiar, să dispună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii pentru imobilele înscrise în CF nr. x Ciufud sub nr. topo. x.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 17 din data de 30 ianuarie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 17 din data de 30 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea judecătorească este nelegală dacă "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii", iar în conformitate cu prev. art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nelegalitatea hotărârii vizează şi pronunţarea acesteia "cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Consideră că sentinţa civilă nr. 17/30.01.2019 a Curţii de Apel Alba Iulia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază - raportat la considerentele indicate punctual în continuare, şi dată, totodată, cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin Decizia nr. 8063/30.01.2019 emisă de pârâtă în soluţionarea cererii formulate, s-au respins cererile formulate cu privire la imobilul înscris în CF nr. x Ciufud sub nr. topo. x, având în vedere faptul că "imobilul solicitat nu se află în proprietatea uneia dintre persoanele juridice enumerate la art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000".

În primul rând, instanţa de fond nu a analizat toate aspectele de fapt şi de drept invocate în cererea dedusă judecăţii, respectiv nu a înlăturat motivat apărările care vizau constatarea existenţei şi întinderii dreptului reclamantei cu privire la imobilele înscrise în CF nr. x Ciufud sub nr. topo x,73, respectiv anularea Deciziei nr. 8063/24.08.2018 cu consecinţa restituirii natură/acordării de despăgubiri, după caz.

Raportat la aceste considerente ale instanţei de fond, motivele de recurs vizează critici privind judecarea cauzei de către aceasta fără a intra în cercetarea fondului, soluţia pronunţată nefiind rezultatul unei analizări corecte şi imparţiale a solicitărilor deduse judecăţii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt si de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Exigenţa motivării este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsita de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Soluţia privind respingerea cererilor subscrisei este nelegală, în condiţiile în care pârâta a fost învestită cu soluţionarea unei cereri de restituire a unui imobil naţionalizat în mod abuziv, fără titlu valabil, cu privire la care nu s-a emis nici un titlu de restituire, nici în procedura administrativă prev. de O.U.G. nr. 94/2000, nici pe drept comun printr-o hotărâre judecătorească, respectiv nu s-au despăgubiri juste şi echitabile nici în raport cu perioada preluării, nici în prezent.

Instanţa de fond a încălcat normele de drept material aplicabile, în special cele ale art. 1 pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, care prevăd că "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste si echitabile în raport cu perioada preluării".

Ori, instanţa de fond a reţinut că prevederile Decretului nr. 358/1948, ale Legii nr. 489/2006 a cultelor, ale Decretului-Lege nr. 9/1989 şi ale Decretului nr. 1296/1990 "neavând relevanţă juridică" în cauză, reţinând însă că, din Adeverinţa nr. x/31.07.2018 emisă de Arhiepiscopia Ortodoxă a Albei Iulia reiese că "în anul 1948, odată cu trecerea credincioşilor greco-catolici la ortodoxie, imobilul a fost luat de Biserica Ortodoxă, fiind locuit de preoţi ortodocşi".

Instanţa de fond a dat eficienţă absolută menţiunilor din Adresa nr. x a Arhiepiscopia Ortodoxă a Albei Iulia în conformitate cu care "în anul 1948, odată cu trecerea credincioşilor greco-catolici la ortodoxie, imobilul a fost luat de Biserica Ortodoxă, fiind locuit de preoţi ortodocşi", în condiţiile care este de notorietate că "trecerea credincioşilor greco-catolici la ortodoxie" nu a fost un benevolă, premisele desfiinţării cultului greco-catolic prin Decretul nr. 358/1948 a fost create prin Decretul nr. 177/1948, care a "reglementat trecerea credincioşilor de la un cult la altul".

În conformitate cu prev. art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase, "averea cultelor dispărute sau a căror recunoaştere a fost retrasă, aparţine de drept Statului". Instanţa de fond face trimitere la "trecerea credincioşilor de la un cult (greco-catolic-s.n.) la altul (ortodox - s.n.)", însă în ceea ce priveşte Biserica greco-catolică - în general, şi în ceea ce priveşte situaţia dedusă judecăţii - în particular, nu pot fi reţinute ca fiind incidente prevederile art. 38 din Decretul nr. 177/1948, nefiind întrunite la acel moment condiţiile privind trecerea liberă a credincioşilor greco-catolici la cultul ortodox, fiind evident că cultul greco-catolic a fost desfiinţat, ori, cum s-a statuat la acel moment, "încetează de a mai exista " (art. 1 teza finală din Decretul nr. 358/1948 - s.n.). Aceasta în condiţiile în care, Decretul nr. 177/1948 se aplica "cultelor recunoscute" (aspect care rezultă din coroborarea prevederilor art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 6 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi în special cu prev. art. 13 alin. (1),

- acesta din urmă impunând recunoaşterea cultelor religioase prin decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, dat la propunerea Guvernului), ori,

- prin art. 27 alin. (3) din Constituţia României din 1948 Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată/recunoscută ca biserică naţională

- prin Decretul nr. 358/1948 cultul greco-catolic a fost desfiinţat în mod abuziv, aspect care este de notorietate şi considerăm că nu este necesar a fi probat.

Ori, în ceea ce priveşte situaţia Bisericii greco-catolice, credincioşii acesteia nu au trecut de bună-voie la cultul ortodox sau la vreun alt cult, ci cultul greco-catolic a fost desfiinţat abuziv, acesta nemaifiind recunoscut de Statul Român. Aceasta în condiţiile în care, potrivit art. 13 din acelaşi act normativ, "cultele religioase, pentru a putea să se organizeze şi să funcţioneze, trebuia să fie recunoscute prin decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, dat la propunerea Guvernului (...)",

Prin Decizia nr. 8063/24.08.2018 emisă de pârâtă în soluţionarea cererii formulată de reclamantă, s-a respins cererea formulată cu privire la CF nr. x Ciufud sub nr. topo. x, imobile compuse din casă şi curte cu suprafaţa de 2156 mp, grădină cu suprafaţa de 1555 mp, reţinându-se că acestea se află în folosinţa Parohiei Ortodoxe Române Blaj - Izvoarele, respectiv că acestea nu se află în proprietatea uneia dintre persoanele juridice enumerate la art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

Recurenta consideră că decizia atacată este nelegală din prisma respingerii cererii de restituire a imobilului în natură, pârâta reţinâd că imobilul se află în posesia unei alte persoane juridice de drept privat, nefiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000. Ori, imobilul a fost preluat abuziv de Statul Român şi a intrat în proprietatea acestuia - ca proprietate extratabulară, în temeiul art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 348/1948, în conformitate cu care "averea mobila si imobila aparţinând organizaţiilor si instituţiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepţia expresa a averii fostelor parohii, revine Statului Roman, care le va lua in primire imediat".

Pârâta menţionează în decizia atacată faptul că, nu se poate dispune restituirea pentru imobilele ce fac obiectul cauzei deoarece acesta se află în posesia Parohiei Ortodoxe Române Blaj -Izvoarele. Faptul deţinerii posesiei imobilului de către o persoană juridică de drept privat nu valorează titlu de proprietate în favoarea acesteia, astfel încât motivarea respingerii cererii de către Comisia Specială de Retrocedare este neîntemeiată.

Comisia Specială face abstracţie total de prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit căruia " Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România si au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu} de statul roman, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgentă." Ori, astfel cum am arătat anterior, imobilele ce fac obiectul cauzei au fost preluat abuziv de Statul Român şi a intrat în proprietatea acestuia ~ ca proprietate extra tabulară, în temeiul art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 348/1948., în conformitate cu care "averea mobila si imobila aparţinând organizaţiilor si instituţiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepţia expresa a averii fostelor parohii, revine Statului Roman, care le va lua in primire imediat".

În măsura care instanţa de recurs consideră că nu este admisibila solicitarea care vizează pronunţarea în mod direct a unei hotărâri în sensul constatării existenţei şi întinderii dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la imobilele în litigiu şi restituirea în natură/stabilirea dreptului a despăgubiri pentru acestea, solicită admiterea capătului de cerere care vizează obligarea Comisiei Specială de Retrocedare la emiterea deciziei prev. de art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, privind restituirea în natură/acordarea de despăgubiri în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunţa în cauză.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, precum şi a dispoziţiilor legale incidente pricinii Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

O primă critică dezvoltată de către reclamantă în memoriul de recurs vizează nemotivarea hotărârii judecătoreşti pronunţate de către instanţa de fond, despre care susţine că nu au fost respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., devenind astfel incidente în cauză dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Această critică nu poate fi primită, constată Înalta Curte, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare .

În conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Se poate aprecia că textul legal anterior enunţat consacră principiul motivării hotărârilor, pentru a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar.

Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituind o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind şi raţiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Căile de atac se exercită de partea nemulţumită de hotărârea unei instanţe şi reprezintă mijlocul procesual prin care se realizează pe calea justiţiei protecţia dreptului subiectiv sau al interesului şi ele se constituie ca un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre.

În situaţia în care hotărârea nu este motivată, instanţa de control judiciar nu poate să analizeze dacă hotărârea primei instanţe este legală, pentru că hotărârii îi lipsesc elementele esenţiale.

Legiuitorul a stabilit în sarcina judecătorului obligaţia legală de a motiva în fapt şi în drept hotărârea, întrucât în hotărâre trebuie să se explice părţilor, atât în fapt, cât şi în drept, care au fost raţiunile care au condus la adoptarea soluţiei.

În lipsa motivării, nici părţile nu sunt în măsură să analizeze legalitatea hotărârii judecătoreşti şi nici instanţa de control nu poate să exercite controlul judiciar în limitele stabilite de lege.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind procesul echitabil, aşa cum a fost consolidat textul în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

Deoarece Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speţă, instanţa de control judiciar consideră că prima instanţă a respectat cerinţele impuse de art. 425 din C. proc. civ., în condiţiile în care curtea de apel a expus argumentele care au determinat formarea convingerii sale cu privire la legalitatea şi temeinicia actului infralegislativ contestat în cauză de către reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj .

Astfel, instanţa de fond a făcut un examen al dispoziţiilor incidente în cauză - art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi a precizat, în raport de aceste dispoziţii legale,ce înseamnă în opinia sa preluarea abuzivă a imobilelor aparţinând cultelor religioase. În continuare, instanţa a examinat înscrisurile aflate la dosarul cauzei - cartea funciară nr. x Ciufud şi adresele nr. x/2008 şi nr. y/2018, înscrisuri ce se referă la situaţia imobilului solicitat de către reclamantă să-i fie retrocedat. Pe baza examenului acestor înscrisuri, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile în speţă, instanţa a ajuns la concluzia că imobilul solicitat de către reclamantă a-i fi restituit a fost întotdeauna în proprietatea tabulară a bisericii greco catolice, fără să existe vreun act de preluare a imobilului de către statul român şi că, prin urmare, respectivul imobil nu poate face obiectul cererii de restituire în condiţiile O.U.G. nr. 24/2000.

Din cele de mai sus, rezultă cu evidenţă că judecătorul fondului a realizat o analiză efectivă a cauzei supuse judecăţii, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., care să conducă la casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu toate acestea, recursul este fondat, având în vedere că prima instanţă a făcut o interpretare şi aplicare greşită a normelor juridice incidente în speţă, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs reglementată în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Contrar celor arătate de instanţă că reclamanta nu ar fi probat dovada preluării abuzive de către Statul Român a imobilelor revendicate prin prezenta acţiune, Înalta Curte reţine că Statul Român a preluat toate proprietăţile mobiliare şi imobiliare ale cultului greco-catolic, în baza Decretului nr. 358/1948, în această situaţie fiind şi imobilul solicitat a-i fi restituit reclamantei din prezentul dosar, Mitropolia Unită cu Roma Greco Catolică.

În termenii Decretului nr. 358/2.12.1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic, preluarea patrimoniului s-a făcut astfel:

"(1) În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din decretul Nr. 177 din 1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitalurile, organele, congregaţiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista.

(2) Averea mobila şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Roman, care le va lua în primire imediat.

O comisiune interdepartamentală compusă din delegaţi ai Ministerelor: Cultelor, Finanţelor, Afacerilor Interne, Agriculturii şi Domeniilor şi Învăţământului Public, va hotărî destinaţia acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române, sau diferitelor ei părţi componente."

O primă observaţie care se impune din analiza acestui act normativ este în sensul că întregul patrimoniu al Bisericii Greco Catolice a fost confiscat de către Statul Român, aşadar, inclusiv averea parohiilor acestui cult religios.

Prin urmare, dispoziţiile cuprinse în art. 2 din Decretul nr. 358/1948 nu reprezintă o excepţie de la dispoziţiile art. 1 al aceluiaşi decret, în sensul că pentru imobilele aparţinând parohiilor nu ar fi operat confiscarea, şi astfel reclamanta nu ar fi îndreptăţită să formuleze pretenţii în baza O.U.G. nr. 94/2000.

În 1948, în temeiul prevederilor decretului menţionat, Statul Român a desfiinţat pur şi simplu cultul greco-catolic şi a confiscat patrimoniul acestuia. În ceea ce priveşte beneficiarii confiscării, statul a statuat că parte a patrimoniului va fi preluat de însuşi statul, iar parte a acestui patrimoniu va fi transferat bisericii ortodoxe. Or, art. 2 din decret se referă la împosedarea bisericii ortodoxe cu averea fostelor parohii greco-catolice. O eventuală interpretare contrară nu ar fi validă din punct de vedere juridic deoarece rezultatul interpretării ar fi unul absurd - că parte a patrimoniului bisericii greco-catolice nu ar fi fost confiscat/preluat de la aceasta, cu toate că în baza Decretului nr. 358/1948 biserica respectivă a încetat să funcţioneze.

În realitate, Statul Român a decis în 1948 desfiinţarea bisericii greco-catolice şi confiscarea patrimoniului acesteia, statul fiind singurul răspunzător pentru această măsură, indiferent cine sunt beneficiarii patrimoniului confiscat de la această biserică. Altfel spus, atât deposedarea cat şi împosedarea sunt la fel de ilegitime, singurul responsabil pentru decizia încorporată în Decretul nr. 358/1948 fiind Statul Român. De aceea, este fără echivoc că în mod corect reclamanta din prezenta cauză şi-a întemeiat cererea pe prevederile O.U.G. nr. 94/2000, iar Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România avea obligaţia să soluţioneze cererea formulată de Mitropolia Unită cu Roma Greco Catolică luând în considerare preluarea abuzivă a imobilului/imobilelor în discuţie.

Ideea pe care Comisia specială de retrocedare şi-a întemeiat soluţia materializată în cuprinsul deciziei nr. 8063/24.08.2018, a fost aceea că imobilul solicitat, identificat cu numerele topografice 72 şi 73 din Cartea funciară nr. x a localităţii Izvoarele, fost Ciufud, nu se află în proprietatea uneia din persoanele enumerate în art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 94/2000. Pentru a se pronunţa în acest sens Comisia a avut în vedere informaţiile transmise de Primăria municipiului Blaj, conform cu care imobilul în discuţie, cu destinaţia de casă parohială, se află din 1948 în folosinţa Parohiei Ortodoxe Române Blaj, fără să cunoască împrejurarea că statul român ar fi preluat imobilul în 1948.

În siajul argumentaţiei Comisiei, instanţa de fond a reţinut că, în raport de menţiunile din cartea funciară a imobilului, imobilul a fost întotdeauna în proprietatea tabulară a Bisericii Greco Catolice Izvoarele, că nu a existat un act de preluare a imobilului de către statul român, astfel că respectivul imobil nu poate face obiectul cererii de restituire în baza O.U.G. nr. 94/2000.

Acest raţionament este greşit, fundamentat fiind pe o interpretare eronată a dispoziţiilor legale incidente în cauză. Aşa cum s-a arătat în cuprinsul prezentei decizii, în 1948, prin lege, statul român a desfiinţat cultul greco catolic şi i-a confiscat toate bunurile pe care le poseda. Odată cu dispariţia acestui cult religios toate efectele întabulării în beneficiul Bisericii Greco Catolice Izvoarele au încetat, iar înscrierea din cartea funciară a devenit o simplă menţiune fără nicio semnificaţie juridică. Este adevărat că statul român nu şi-a întabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie, însă Înalta Curte observă că Decretul Lege nr. 115/1938 instituia prin art. 26 din acest act normativ câteva excepţii de principiul efectului constitutiv al întabulării, excepţii printre care figura şi proprietatea statului, astfel că din 1948, în baza prevederilor Decretului nr. 358/1948, statul român a exercitat dreptul de proprietate extrafunciară (extratabulară) asupra imobilului în privinţa căruia Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România a adoptat decizie nr. 8063/24.08.2018. În consecinţă, împrejurarea că Statul Român nu a făcut demersuri pentru consemnarea în cartea funciară a dreptului său de proprietate (întabularea) în privinţa imobilului respectiv, este lipsit de semnificaţie juridică.

Aşa fiind, apare cu evidenţă că hotărârea instanţei de fond este nelegală, curtea de apel validând un act infralegislativ, la rândul său nelegal, cu privire la caracterul preluării de către stat a imobilului situat în localitatea Izvoarele, judeţul Alba, înscris în CF nr. x a localităţii Ciufud.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Mitropolia Unită cu Roma Greco-Catolică este fondat, astfel că în temeiul art. 498 C. proc. civ., îl va admite ca atare, va casa sentinţa instanţei de fond, va admite în parte acţiunea formulată de reclamanta Mitropolia Unită cu Roma Greco-Catolică, va anula decizia nr. 8063/24.08.2018 şi va obliga pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România să reanalizeze cererea de retrocedare nr. x/27.02.2003, luând în considerare preluarea abuzivă a imobilului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Mitropolia Unită cu Roma Greco-Catolică împotriva sentinţei civile nr. 17 din 30 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând cauza:

Admite, în parte, acţiunea formulată de reclamanta Mitropolia Unită cu Roma Greco-Catolică, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Anulează Decizia nr. 8063/24.08.2018 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Obligă pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România să reanalizeze cererea de retrocedare nr. x/27.02.2003, luând în considerare preluarea abuzivă a imobilului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2021.