Validity of emergency suspension of religious gatherings as a proportionate restriction on freedom of assembly rather than a direct infringement of religious freedom.

Şedinţa publică din data de 31 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 13.04.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministrul Afacerilor Interne -B., a solicitat:

- anularea parţială a art. 2 din Ordonanţa militară nr. 1/2020 (astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa militară nr. 2/2020, ambele emise de pârât), astfel:

- termenul "religioase" conţinut în art. 2 alin. (1), conform căruia:,,(1) Se suspendă toate activităţile culturale, ştiinţifice, artistice, religioase, sportive, de divertisment sau jocuri de noroc, de tratament balnear şi de îngrijire personală, realizate în spaţii închise";

- sintagma "fără accesul publicului" din cuprinsul alin. (2) (introdus prin actul normativ modificator), potrivit căruia:,,(2) Se pot oficia slujbe în lăcaşurile de cult de către slujitorii bisericeşti/religioşi, fără accesul publicului, slujbele putând fi transmise în mass-media sau online";

- expresia "maximum opt persoane" din alin. (3) (introdus prin actul normativ modificator), după care:

"(3) Se pot oficia acte liturgice/religioase cu caracter privat (botez, cununii, înmormântări), la care pot participa maximum 8 persoane, precum şi împărtăşirea credincioşilor bolnavi la spital sau la domiciliul acestora",

- suspendarea aplicării art. 2 din ordonanţă până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 250 din 16 aprilie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au fost respinse cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne, excepţia netimbrării şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministrul Afacerilor Interne - B., ca rămase fără obiect.

Au fost respinse excepţia lipsei de interes al reclamantului, excepţia prematurităţii şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare, ca neîntemeiate.

A fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare a executării actului administrativ şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă această cerere ca inadmisibilă.

A fost respinsă acţiunea în anulare formulată şi precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - prin Ministrul B., ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi modificată.

În motivarea recursului, a arătat că au fost încălcate dreptul la un proces echitabil şi art. 6 paragraful 1 la CEDO, faţă de neanalizarea cererii formulate de reclamant prin care s-a invocat excepţia nulităţii întâmpinării, excepţie ce nu a fost pusă în discuţia părţilor. Pe de altă parte, a arătat recurentul că hotărârea este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind doar rezultatul unei grave erori materiale şi de interpretare a probelor şi a textelor de lege invocate.

A susţinut recurentul că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea normelor procedurale de soluţionare şi comunicare a cererii prin care s-a invocat excepţia nulităţii întâmpinării. Astfel, au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 76/2012, art. 5 şi 9 din C. proc. civ. şi principiul contradictorialităţii, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil şi art. 6 paragraful 1 la CEDO.

A menţionat recurentul că instanţa de fond în mod eronat şi-a conturat motivarea pe aspectul aprecierii unei aşa zise puteri discreţionare proprii a emitentului actului atacat, putere care este inexistentă potrivit Constituţiei, dar şi Decretului prezidenţial nr. 195/2020 şi care să justifice lipsirea de esenţă în concret practic a serviciului public religios, plasând natura ordonanţelor militare deasupra autorităţii limitelor decretului prezidenţial şi implicit cu încălcarea dreptului constituţional la libertatea de religie, cu atât mai mult cu cât doar prin lege se pot restrânge drepturi (în cauză legea neprevăzând aceste îngrădiri). Dreptul invocat nu poate fi restrâns sub nicio formă, cu atât mai mult cu cât, neavând corespondent în decretul prezidenţial faţă de dreptul juridic protejat de lege, temeiul pe care se justifică ordonanţa este excesiv, nefăcând parte din drepturile restrânse la art. 2 din decret, îngrădirea prevăzută doar în ordonanţa militară fiind contrară art. 23 din O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, depăşind nelegal limitele decretului prezidenţial, fiind în acelaşi timp nesocotite dispoziţiile art. 77 teza I, respectiv art. 78 din Legea nr. 24/2000.

În mod nelegal, instanţa de fond a conferit art. 4 din O.U.G. nr. 1/1999 atributul puterii de restrângere a drepturilor pe care legiuitorul a conferit-o doar legii. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale statuează că restrângerea unui drept sau a unei libertăţi prevăzute de legea fundamentală în timpul stării de urgenţă nu s-ar putea dispune decât prin lege a parlamentului, nu şi prin ordonanţe de urgenţă.

A mai susţinut recurentul că nu a solicitat o anulare totală a restricţiilor, astfel cum a înţeles în mod eronat instanţa de fond, ci o permitere de a avea acces în mod practic şi efectiv la serviciul public religios care se poate realiza temporar şi limitat prin permiterea accesului populaţiei sănătoase să participe la ritualurile specifice cel puţin o oră, cu respectarea tuturor regulilor şi măsurilor de protecţie.

Instanţa de fond ar fi trebuit să supună analizei cu prioritate dreptul încălcat şi garantat de Constituţie pentru a restabili ordinea socială şi excluderea de la serviciul public religios privind în mod practic şi concret astfel cum este analizat şi în jurisprudenţa CEDO invocată, fiind evidentă starea de pericol creată atât pentru existenţa libertăţii de conştiinţă religioasă, dar şi pericolul pierderii rânduielilor creştine, implicit a esenţei sărbătorilor religioase, cu impact puternic asupra identităţii creştinilor practicanţi.

Contrar analizei discriminatorii realizate de instanţa de fond, a apreciat recurentul, nu poate prevala urgenţa instituită prin ordinele militare emise cu exces de putere şi menţinerea efectelor unui act aparent nelegal atât timp cât se încalcă drepturi cetăţeneşti ocrotite atât de legislaţia europeană, cât şi de legislaţia internă şi care nu fac obiectul drepturilor restrânse prin decretul prezidenţial. În realitate, situaţia cazurilor de COVID-19 în comparaţie cu situaţia altor state vecine nu este atât de gravă încât să fie impuse aceste restricţii drastice.

A mai arătat recurentul că instanţa de fond a încercat prin diverse exemple din jurisprudenţa CEDO să ofere motivării sentinţei criticate expuneri aparent pertinente, dar în realitate acestea nu au legătură cu speţa de faţă. A solicitat să se facă aplicarea art. 9 din Convenţia Europeană şi să se dea întâietate expunerilor sale ca răspuns al apelurilor publice amintite în finalul cererii de recurs, întrucât importanţa admiterii acţiunii este un aspect de interes general.

4. Apărările intimatului

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile lipsei de interes şi lipsei de obiect a cererii recurentului-reclamant, solicitând în subsidiar respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

5. Alte aspecte procesuale

Prin cererea precizatoare depusă la dosar, recurentul a arătat că înţelege să facă o rectificare în sensul că recursul formulat în prezenta cauză se întemeiază doar pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., şi nu pe art. 488 alin. (5) şi (8) din C. proc. civ., cum greşit s-a menţionat în cererea de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţiile lipsei de interes şi lipsei de obiect invocate de intimatul-pârât, Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate şi urmează să le respingă, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (3) şi ale art. 19 din Legea nr. 554/2014, persoana vătămată are posibilitatea să solicite, prin acţiunea în anularea actului administrativ sau prin acţiune separată, despăgubiri constând în daune materiale şi morale, provocate de autoritatea publică, justificând astfel sub aspectul interesului promovarea prezentei acţiuni.

Împrejurarea ca actul contestat şi-a produs deja efectele juridice nu atrage rămânerea fără obiect a acţiunii, dat fiind că scopul acesteia îl constituie constatarea retroactivă a nulitaţii actului si, pe cale de consecinţă, lipsirea de temei juridic a efectelor produse între timp, fiind, astfel, deschisă posibilitatea pretinderii de despăgubiri pentru eventualele vătămări ale unor drepturi sau interese legitime ale reclamantului.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a depus o precizare la dosarul cauzei, în sensul că recursul formulat în prezenta cauză se întemeiază doar pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care nu vor fi analizate susţinerile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate.

Recurentul a invocat în esenţă faptul că instanţa de fond a apreciat în mod greşit temeiul în baza căruia s-a emis actul normativ contestat, acesta nefiind o lege şi astfel nefiind aptă să instituie îngrădirea unor drepturi prevăzute de Constituţie, cu atât mai mult cu cât în mod eronat s-a apreciat că au fost respectate normele de tehnică legislativă. Astfel, a menţionat recurentul că instanţa de fond în mod eronat şi-a conturat motivarea pe aspectul aprecierii unei aşa zise puteri discreţionare proprii a emitentului actului atacat, putere care este inexistentă potrivit Constituţiei, dar şi Decretului prezidenţial nr. 195/2020 şi care să justifice lipsirea de esenţă în concret practic a serviciului public religios, plasând natura ordonanţelor militare deasupra autorităţii limitelor decretului prezidenţial şi implicit cu încălcarea dreptului constituţional la libertatea de religie, cu atât mai mult cu cât doar prin lege se pot restrânge drepturi (în cauză legea neprevăzând aceste îngrădiri). În opinia recurentului, dreptul invocat nu poate fi restrâns sub nicio formă, cu atât mai mult cu cât, neavând corespondent în decretul prezidenţial faţă de dreptul juridic protejat de lege, temeiul pe care se justifică ordonanţa este excesiv, nefăcând parte din drepturile restrânse la art. 2 din decret, îngrădirea prevăzută doar în ordonanţa militară fiind contrară art. 23 din O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, depăşind nelegal limitele decretului prezidenţial, fiind în acelaşi timp nesocotite dispoziţiile art. 77 teza I, respectiv art. 78 din Legea nr. 24/2000.

Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului sunt neîntemeiate. Puterea discreţionară a autorităţii pârâte Ministerul Afacerilor Interne este recunoscută de legiuitor prin dispoziţiile O.U.G. nr. 1/1999, respectiv art. 20 lit. n), art. 201, art. 23 pct. 2 lit. a) şi art. 27, astfel cum a remarcat şi instanţa de fond, şi desemnează o anumită marjă de libertate în decizie şi acţiune, posibilitatea de a alege între mai multe atitudini posibile.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului privind pretinsa încălcare a dreptului constituţional la libertatea de religie, instanţa de control judiciar reţine că prin Decretul nr. 195/2020 sunt enumerate o serie de drepturi şi libertăţi care pot fi restrânse pe perioada stării de urgenţă, respectiv libera circulaţie (lit. a), libertatea întrunirilor (lit. e).

Contrar susţinerilor recurentului, decretul de instituire a stării de urgenţă nu prevede restrângerea libertăţilor prevăzute la art. 29 din Constituţie (Libertatea conştiinţei: (1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale. (2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.)

Totodată, art. 9 din Convenţie (având corespondent art. 29 din Constituţie) statuează în primul rând libertatea de a avea convingeri şi credinţe (convingeri personale, politice, filosofice şi religioase), libertate ce este absolută. Libertatea religioasă implică, în mod logic, pe aceea de a-şi manifesta religia. În dimensiunea sa exterioară libertatea religioasă este una relativă, tocmai necesitatea protejării pluralismului şi a promovării spiritului de toleranţă impunând statelor obligaţia de a reglementa modalităţile permise de exprimare a convingerii religioase.

Ordonanţa militară contestată a vizat măsuri de primă urgenţă care privesc aglomerările de persoane şi circulaţia transfrontalieră a unor bunuri. Din cuprinsul fiecărui articol al reglementării rezultă cert că scopul acesteia a fost de a evita în primul rând aglomerările de persoane pentru a combate răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2. Evaluarea a fost strict tehnică şi matematică, legiuitorul enumerând şi reglementând toate activităţile ce implică întrunirea mai multor persoane şi care, în opinia sa, ar fi generat un risc pentru răspândirea coronavirusului (toate activităţile culturale, ştiinţifice, artistice, religioase, sportive, de divertisment sau jocuri de noroc, de tratament balnear şi de îngrijire personală, realizate în spaţii închise).

Intenţia declarată şi reglementată a fost practic de a restrânge întrunirile, în sens larg, fără a face vreo distincţie cu privire la tipul acestora, prezentând importanţă tipul spaţiului şi eventual numărul persoanelor.

Aşadar, nu există o reglementare care să restrângă dreptul persoanei de a avea şi de a-şi exprima credinţa religioasă. Restrângerea vizează doar dreptul la întrunire, întrucât caracterul religios al acesteia este nerelevant. Motivaţia restrângerii nu are vreo legătură cu faptul că întrunirea ar avea caracter religios (indiferent de religie), nu urmăreşte să atingă direct sau indirect convingerea intimă a persoanei şi nici nu reprezintă o reacţie a statului la concepţii şi fapte în legătură cu religia, ci este legată exclusiv de potenţialul pericol care ar fi fost generat de aglomerarea de persoane.

Măsurile contestate se circumscriu sferei drepturilor care pot fi restrânse de autorităţile competente pe perioada de urgenţă, potrivit art. 2 lit. a) şi lit. e) din Decretul nr. 195/2020, printre care libera circulaţie şi libertatea întrunirilor. Măsurile nu afectează în mod direct dreptul fundamental privind libertatea conştiinţei, aşa cum este reglementat în art. 29 din Constituţia României şi de art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci reprezintă o restrângere, justificată obiectiv, a exerciţiului libertăţii de circulaţie şi a libertăţii întrunirilor.

Potrivit art. 53 din Constituţie: - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi prevede că (1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Condiţiile pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi prevăzute în Constituţia României sunt aceleaşi avute în vedere şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când verifică încălcarea unor articole din Convenţie, dar şi prevăzute expres de art. 9 alin. (2).

Măsura a avut o reglementare legală, un caracter temporar şi a fost instituită pentru protecţia sănătăţii publice şi chiar a dreptului la viaţă. Sub acest din urmă aspect şi al proporţionalităţii este de reţinut în primul rând contextul intern şi internaţional în care aceasta a fost dispusă. Astfel, a fost declarată "Pandemia" de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la data de 11.03.2020, iar, aspect de notorietate, majoritatea statelor din Uniunea Europeană au dispus măsuri similare.

În ceea ce priveşte caracter proporţional al măsurii, Înalta Curte reţine faptul că aceasta nu vizează libertatea de a avea convingeri şi credinţe religioase, libertate de altfel absolută. Or, aceasta a vizat şi a lezat doar dimensiunea exterioară a libertăţii religioase care nu beneficiază de o protecţie absolută atât prin prisma Constituţiei, cât şi prin cea CEDO. Distincţia dintre cele două dimensiuni internă şi externă este clar relevată de art. 9 din Convenţie, iar manifestarea externă poate fi supusă unor limitări în funcţie de circumstanţele concrete. În acest context, este cert că protecţia prioritară şi inviolabilă este acordată dimensiunii interne, iar nu celei exterioare a credinţei.

Or, declararea pandemiei, apariţia unui virus nou ce declanşa afecţiuni pentru care nu exista tratament specific, contagiozitatea ridicată, măsurile similare dispuse de statele care împărtăşesc valori comune, toate acestea constituie motive suficiente pentru instituirea unor măsuri care restrâng libertatea de întrunire în multiple domenii pentru evitarea aglomerărilor umane, lezând astfel indirect şi manifestarea exterioară a credinţelor religioase.

Cu privire la susţinerile recurentului privind faptul că dreptul invocat nu poate fi restrâns sub nicio formă cu atât mai mult cu cât nu există corespondent în decretul prezidenţial, astfel că temeiul pe care se justifică ordonanţa este excesiv, nefăcând parte din drepturile restrânse la art. 2 din decret, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate.

Cum s-a arătat anterior, deşi măsurile introduse prin actele administrative în discuţie nu urmăresc limitarea exerciţiului dreptului la libertatea religioasă, aduc, indirect, o atingere sumară şi acestui drept, în dimensiunea sa externă, întrucât acest drept se suprapune peste exerciţiul dreptului la libera circulaţie şi la libertatea întrunirilor. Cu toate acestea, nu se poate reţine că limitarea nu ar fi permisă de actul normativ cu forţă superioară, şi anume Decretul nr. 195/2020.

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei se împletesc, în nenumărate cazuri, exercitarea unui anumit drept presupunând şi exercitarea implicită a unui alt drept fundamental. Spre exemplu, manifestarea publică a convingerii religioase concretizată în participarea la slujbele religioase presupune, indubitabil, exercitarea dreptului la liberă circulaţie şi exercitarea dreptului la libertatea întrunirilor.

Plecând de la această premisă, este de la sine înţeles că limitarea temporară a exerciţiului unor asemenea drepturi va atinge, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi exerciţiul unor altor drepturi fundamentale, deşi măsura adoptată nu urmăreşte în sine restrângerea drepturilor adiacente celor vizate expres.

A mai susţinut recurentul că, în mod nelegal, instanţa de fond a conferit art. 4 din O.U.G. nr. 1/1999 atributul puterii de restrângere a drepturilor pe care legiuitorul a conferit-o doar legii. A invocat faptul că jurisprudenţa Curţii Constituţionale statuează că restrângerea unui drept sau a unei libertăţi prevăzute de legea fundamentală în timpul stării de urgenţă nu s-ar putea dispune decât prin lege a parlamentului, nu şi prin ordonanţe de urgenţă.

Cu privire la jurisprudenţa CCR invocată, Înalta Curte reţine că este adevărat că prin decizia CCR nr. 152/13.05.2020 s-a statuat că regimul juridic al stării de asediu şi al stării de urgenţă, în actualul cadru constituţional nu poate fi reglementat decât printr-o lege, ca act formal al Parlamentului, adoptată cu respectarea dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. g) din Constituţie, în regim de lege organică.

Însă, în continuare, la pct. 117 al deciziei amintite, CCR a statuat următoarele:

"Cu toate acestea, Curtea constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 a fost adoptată şi a intrat în vigoare anterior modificării Constituţiei României din anul 2003. Dispoziţiile art. 115 alin. (6) au fost introduse prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003. Anterior, temeiul constituţional al adoptării ordonanţelor de urgenţă, art. 114 alin. (4) din Constituţia României din 1991, prevedea că "În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu". Prin urmare, la data adoptării actului normativ criticat, norma constituţională nu limita prerogativa legislativă a Guvernului de neafectare a regimului instituţiilor fundamentale ale statului sau a drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Constituţie, astfel că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 a fost adoptată cu respectarea cadrului constituţional în vigoare la acea dată. Având în vedere că normele constituţionale incidente [art. 114 alin. (4) din Constituţia României din 1991, respectiv art. 115 alin. (6) din Constituţia în vigoare] au consacrat/consacră competenţa autorităţii executive de a legifera, competenţa reprezentând un aspect formal, de procedură, care vizează constituţionalitatea extrinsecă a actului adoptat, şi ţinând seama de faptul că, inclusiv în procedura de adoptare a actelor normative cu putere de lege, normele de procedură sunt de imediată aplicare, fără însă a putea retroactiva, astfel că valabilitatea actului este guvernată de normele în vigoare la data adoptării lui, Curtea reţine că nu poate extinde sfera de incidenţă temporală a dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţia în vigoare asupra Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999, care din perspectiva principiului succesiunii normelor în timp este un act normativ anterior acestei norme constituţionale."

Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate şi susţinerile privind pretinsa ingerinţă a statului în rânduiala religioasă a lăcaşelor de cult, arătând recurentul că serviciul public religios este garantat de art. 29 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 şi ocrotit de dispoziţiile tratatelor internaţionale ratificate care prevăd drepturi a căror limitare nu este permisă, aceste dispoziţii prevalând faţă de dreptul intern.

În plus faţă de argumentele prezentate anterior, instanţa de control judiciar reţine şi faptul că, după cum reiese din dispoziţiile art. 15 par. 2 CEDO, libertatea de religie nu este enumerată printre drepturile în privinţa cărora nu sunt admise nici un fel de derogări (nici chiar în caz de stare de urgenţă), nefiind încadrată nici în categoria drepturilor a căror limitare este permisă numai în situaţii de urgenţă. Libertatea de religie este un drept relativ prin natura sa, astfel că nici nu trebuia menţionat în mod expres în cuprinsul Decretelor de instituire a stării de urgenţă.

Cu privire la susţinerile referitoare la invocarea unor speţe CEDO care nu ar avea corespondenţă, în opinia recurentului, în cauza de faţă, instanţa de control judiciar reţine că sunt neîntemeiate, instanţa de fond făcând referire la aceste speţe pentru a evidenţia, în esenţă, ideea că libertatea de a avea convingeri sau credinţe este absolută, în timp ce libertatea de le manifesta într-un spaţiu public este relativă.

În concluzie, instanţa de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar instanţa de fond a realizat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 250 din 16 aprilie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile lipsei de obiect şi lipsei de interes a acţiunii.

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 250 din 16 aprilie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 31 martie 2022.