Salary grid classification of IT specialists: applicability of prosecutor's office pay scale and rejection of administrative appeal as moot

Şedinţa publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 24.04.2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecata pe pârâtele Curtea de Apel Piteşti şi Curtea de Apel Piteşti - Colegiul de conducere, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

1. Anularea deciziei nr. 12/03.02.2018 emise de Preşedintele Curţii de Apel Piteşti, în ceea ce priveşte salarizarea reclamanţilor;

2. Anularea hotărârii nr. 6/12.03.2018 emise de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Piteşti, în ceea ce priveşte respingerea contestaţiei administrative a reclamanţilor;

3. Obligarea pârâtei Curtea de Apel Piteşti la emiterea unei noi decizii prin care să stabilească drepturile salariale cuvenite reclamanţilor, cu începere din data de 01.01.2018:

- pe baza grilei de salarizare prevăzute de Legea nr. 153/2017, anexa nr. V, cap. I, lit. B), pct. 4, în mod similar cu specialiştii din cadrul parchetelor, adică la nivelul unui procuror cu grad de judecătorie;

- prin majorarea salariului de baza cu contribuţiile datorate de angajator şi transferate salariaţilor, astfel încât să se asigure venitul net pe care l-ar fi încasat dacă nu se realiza acest transfer al contribuţiilor;

- acordarea sporurilor pentru condiţii grele, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihica şi pentru confidenţialitate, la nivelul maxim cumulat de 45%;

4. Obligarea pârâtelor la plata diferenţelor dintre drepturile salariale cuvenite potrivit alineatului precedent şi cele încasate pe perioada 01.01.2018 - data emiterii noii decizii, actualizate cu inflaţia, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor diferenţe, de la data scadentei fiecărei plăti lunare;

5. Obligarea paratelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 307 din data de 30 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 153/2017, anexa nr. V, cap. VIII, secţiunea 6, art. 22, s-a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 153/2017, anexa nr. V, cap. VIII, secţiunea 4, art. 17, alin. (2), a Legii nr. 153/2017, art. 25, alin. (1) şi a Legii nr. 153/2017, art. 38, alin. (6), a fost sesizată Curtea Constituţională potrivit celor dispuse şi s-a respins cererea de suspendare a judecaţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiata. Totodată, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Piteşti şi Curtea de Apel Piteşti, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 307 din data de 30 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal reclamanţii A. şi B. au formulat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenţii - reclamanţi au susţinut că instanţa de fond a analizat în mod lacunar motivele de nelegalitate invocate prin plângerea formulată, mulţumindu-se să reţină, în ceea ce priveşte reîncadrarea lor în grila de salarizare prevăzută de anexa V cap. I lit. B) pct. 4 din Legea nr. 153/2017, că soluţia de respingere a contestaţiei administrative ca lipsită de interes este corectă în principiu, fără a analiza argumentele reclamanţilor.

Or, contrar celor reţinute de instanţă, decizia nr. 12 nu a fost înlăturată întru totul din ordinea juridică ci doar parţial, aceasta producând efecte după 01.03.2018 în ceea ce priveşte salariile de bază.

În condiţiile în care prima instanţă nu a procedat la analiza apărărilor formulate de reclamanţi şi s-a mulţumit să menţioneze că în mod justificat a fost respinsă contestaţia administrativă, nu se poate vorbi de o motivare clară în fapt şi în drept asupra argumentelor aduse. Astfel, în cuprinsul acţiunii s-a invocat nerespectarea principiilor de rang constituţional, principii care au vizat în principal argumente legate de salariul de bază, motivarea fiind distinctă pentru salarii şi pentru sporuri invocate de reclamanţi, însă instanţa de fond nu a menţionat care ar fi argumentele pentru care s-ar impune respingerea cererilor reclamanţilor din acţiune.

În raport de argumentele aduse de prima instanţă pentru a respinge apărările referitoare la incidenţa principiilor de rang constituţional, singurul lucru pe care aceasta l-a făcut a fost să menţioneze că îi revine legiuitorului sarcina de a reglementa salarizarea persoanlului auxilar.

Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au arătat recurenţii că în argumentarea soluţiei de respingere a plângerii instanţa a constatat doar că salarizarea reclamanţilor este reglementată de Cap. I, anexa V - Familia ocupaţională de funcţii bugetare Justiţie, iar decizia de încadrare s-a realizat în conformitate cu prevederile grilei de salarizare stabilite pentru personalul auxiliar, la pct. 1-9.

Consideră aceştia că un judecător naţional nu poate constata neconstituţionalitatea unei legi, însă este dator în virtutea principiului supremaţiei Constituţiei, să aplice cu prioritate legea constituţională. Astfel, chiar dacă ar reveni legiuitorului sarcina de a legifera în domeniul salarizării personalului bugetar, instanţei de judecată chemate să se pronunţe cu privire la legalitatea sau nelegalitatea unui act administrativ îi revine sarcina de a se pronunţa asupra respectării sau nerespectării principiilor de rang constituţional.

Or, toate motivele invocate de recurenţi sunt bazate pe principii născute din drepturi fundamentale, protejate de Constituţia României, act normativ cu forţă juridică superioară Legii nr. 153/2017, pe care prima instanţă avea obligativitatea să-l aplice în mod direct.

În continuare au susţinut că, chiar dacă Curtea Constituţională s-a pronunţat deja cu privire la constituţionalitatea unei legi, acest lucru nu împiedică instanţa de judecată să ajungă la concluzia că aplicarea acestei legi la o situaţie determinată este de natură să producă efecte contrare Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Au arătat recurenţii că, printre principiile ce au fost încălcate de decizia contestată se numără: principiul egalităţii în drepturi, principiul drepturilor câştigate, principiul încrederii legitime şi al securităţii juridice, principiul nediscriminării, principiul ierarhizării şi al importanţei valorilor sociale protejate.

Referitor la cele reţinute cu privire la principiile stabilite prin Legea nr. 153/2017, prima instanţă a constatat sumar că acestea au fost avute în vedere de legiuitor la momentul stabilirii nivelului salarizării pentru fiecare categorie profesională în parte şi nu pot determina încadrarea acestora în altă grilă de salarizare decât cea stabilită pentru categoria profesională din care fac parte.

Consideră că hotărârea recurată este nelegală, având în vedere că instanţa a fost chemată să constate dacă în concret, încadrarea reclamanţilor cu consecinţa asimilării din punct de vedere salarial grefierilor respectă litera şi spiritul legii, aspect care, în concret, raportat la motivele aduse de prima instanţă nu s-a materializat.

Cu privire la principiul egalităţii în drepturi au arătat că decizia contestată încalcă acest principiu, având în vedere tratamentul egal care se aplică specialiştilor IT, cu un nivel de salarizare, egal cu cel al grefierilor, deşi situaţia relevantă este diferită.

În ceea ce priveşte criteriul drepturilor câştigate, recurenţii au arătat că doctrina a apreciat că o lege este retroactivă dacă aduce atingere drepturilor câştigate sub imperiul legii vechi. Legea nr. 153/2017 are ca principii, între altele, păstrarea drepturilor câştigate, întreaga raţiune a legii fiind mărirea salariilor, ea garantează şi stabileşte la nivel de principiu menţinerea drepturilor salariale la nivel anterior. Ca atare, susţinerea instanţei de judecată conform căreia acest principiu s-ar referi la perioade de timp trecute, este lipsit de orice fundament.

Dobândirea unui statul juridic distinct de cel al grefierilor, din perspectiva ierarhizării funcţiilor şi care a demarat odată cu adoptarea Legii nr. 97/2008, reprezintă un drept câştigat ce nu poate fi negat sau înlăturat.

Or, prin Legea nr. 153/2017 se desfiinţează definitiv statutul juridic superior de care se bucurau specialiştii IT, asimilaţi celorlalţi specialişti din cadrul parchetelor (înalţi specialişti în tehnologia informaţiei) prin încadrarea acestora exclusiv în categoria personalului auxiliar de specialitate.

În cauză, a fost încălcat şi principiul încrederii legitime şi al securităţii juridice, nefiind analizat cuprinzător de către instanţa de judecată, având în vedere situaţia creată prin noile decizii de reîncadrare care au la bază dispoziţii al căror cuprins nu putea sub nicio formă fi anticipat.

Au mai arătat recurenţii că hotărârea este nelegală, având în vedere că instanţa a fost chemată să constate dacă în concret, încadrarea cu consecinţa asimilării din punct de vedere salarial grefierilor, respectă litera şi spiritul legii, ca atare, instanţa trebuia să se pronunţe asupra existenţei sau inexistenţei unei discriminări şi să procedeze la anularea hotărâri Colegiului de Conducere, în măsura în care, prin actele administrative, în cauză s-ar fi constatat o încălcare a principiului nediscriminării de rang Constituţional.

În ceea ce priveşte principiul ierarhizării şi al importanţei valorii sociale protejate, consideră recurenţii că în mod nelegal prima instanţă nu a avut în vedere prevederile art. 6 lit. f) şi g) din Legea nr. 153/2017, prevederi ce se referă la faptul că salarizarea personalului din sectorul bugetar se face în funcţie de complexitate, riscurile activităţii, nivelul studiilor, luându-se totodată în considerare compexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate.

Au formulat apărări şi cu privire la criteriul importanţei şi responsabilităţii muncii prestate de specialiştii IT susţinând că scopul învestirii instanţei de judecată este acela de a proceda la analiza actului administrativ atacat din perspectiva dispoziţiilor sale neclare, ţinând cont că instanţei de contencios administrativ îi este pe deplin recunoscut dreptul de a interpreta textele legale neclare sau situaţiile de drept lacunare, în acest sens arătând că nu poate fi reţinut argumentul instanţei de fond în sensul că, prin admiterea plângerii reclamanţilor, s-ar produce o imixtiune în celelalte puteri ale statului, deoarece interpretează norma în sensul în care aceasta nu produce efecte juridice.

Sub acest aspect au subliniat că, atâta timp cât legislaţia anterioară nu făcea distincţie între persoanele care intră în categoria specialiştilor prevăzuţi la secţiunea a VI-a din Cap. VIII şi specialiştii IT asimilaţi personalului auxiliar, diferenţierea salarială dintre cele două categorii de specialişti este pur arbitrară, fiind o chestiune ce ţine de libera apreciere a legiuitorului.

În contextul invocării normelor din cuprinsul Legii nr. 330/2009 care reglementau coeficienţii de ierarhizare pentru judecători, procurori, magistraţi asistenţi şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, au susţinut că salariile specialiştilor IT, la fel ca salariile celorlalţi specialişti din sistemul judiciar erau egale, fiind raportate la categoria magistraţilor. Or, discrepanţa apărută ulterior nu a fost argumentată, având doar scopul creării unei discriminări între categorii similare de personal.

În consecinţă, au considerat că şi decizia de încadrare care face trimitere la Cap. II Anexa V din Legea nr. 153/2017, respectiv cea aferentă grilei de salarizare prevăzută pentru grefieri, este nelegală, întrucât, pentru a se evita orice formă de discriminare, era necesar ca încadrarea să se realizeze la fel pentru toţi specialiştii din sistemul judiciar, în baza Cap. I lit. b) pct. 4 din lege, iar majorările salariale aplicabile de la 1 ianuarie 2018 să fie aplicabile şi specialiştilor IT, în caz contrar fiind încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000.

Pentru toate considerentele prezentate, au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii plângerii şi anulării actului administrativ contestat.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Curtea de Apel Piteşti şi Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Piteşti nu au depus la dosar întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 21 iunie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 2 decembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Alte aspecte

La data de 27 noiembrie 2020, recurenţii - reclamanţi B. şi A. au formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) şi art. 22 din Anexa V, Capitolul I la Legea nr. 153/2017, solicitând şi suspendarea judecării cauzei.

Prin încheierea din data de 17 martie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, a fost admisă cererea formulată de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi a fost sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) şi art. 22 din Anexa V, Capitolul I la Legea nr. 153/2017.

În temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ. a fost suspendată judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei nr. 307 din data de 30 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, până la soluţionarea sesizării formulate în temeiul art. 519 alin. (1) C. proc. civ., în dosarul nr. x/2018.

Prin cererea înregistrată la data de 6 decembrie 2021 recurenţii-reclamanţi au solicitat reluarea judecării cauzei ca urmare a pronunţării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 31/17.05.2021, iar prin rezoluţia din data de 14 decembrie 2021 a fost acordat termen pentru soluţionarea recursului la 30 martie 2021 cu citarea părţilor.

7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamanţii deţin funcţia de specialişti IT în cadrul Tribunalului Vâlcea iar prin decizia nr. 12/03.02.2018 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Piteşti, s-a dispus recalcularea drepturilor salariale ale reclamanţilor, în temeiul Legii nr. 153/2018, cu începere din data de 01.01.2018.

Deoarece, prin majorarea cu 25% a salariului de baza din decembrie 2017 (în temeiul art. 38, alin. (3), lit. a) din lege) se ajungea la depăşirea salariului de bază stabilit pentru anul 2022, pârâta a făcut aplicarea art. 38, alin. (6) din lege, în sensul că salariul de baza al reclamanţilor a fost stabilit-plafonat la nivelul celui prevăzut de lege pentru anul 2022. Întrucât salariul de baza prevăzut de lege pentru anul 2022 era mai mic decât cel încasat în decembrie 2017, reclamanţii au înregistrat o diminuare a acestui salariu cu începere din data de 01.01.2018.

Reclamanţii au formulat contestaţie administrativa împotriva deciziei nr. 12/03.02.2018, solicitând recalcularea drepturilor lor salariale pe baza grilei de salarizare prevăzute de Legea nr. 153/2017, anexa nr. V, cap. I, lit. B), pct. 4, în mod similar cu specialiştii din cadrul parchetelor, adică la nivelul unui procuror cu grad de judecătorie; prin majorarea salariului de baza cu contribuţiile datorate de angajator şi transferate salariaţilor, astfel încât să se asigure venitul net pe care l-ar fi încasat dacă nu se realiza acest transfer al contribuţiilor şi acordarea sporurilor pentru condiţii grele, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihica şi pentru confidenţialitate, la nivelul maxim cumulat de 45%.

Înainte de soluţionarea contestaţiei administrative, Preşedintele Curţii de Apel Piteşti a emis o noua decizie, respectiv decizia nr. 26/01.03.2018, prin care a modificat decizia nr. 12/03.02.2018. Modificarea nu a vizat salariile de baza (acestea rămânând tot la cuantumurile din decizia nr. 12/03.02.2018), ci doar sporurile, în sensul ca prin noua decizie a fost eliminat sporul pentru condiţii deosebite, iar sporurile pentru risc şi suprasolicitare neuropsihica şi de confidenţialitate au fost acordate într-un cuantum cumulat de 30% din salariul de baza.

Ca atare, prin Hotărârea nr. 6/12.03.2018 emisa de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Piteşti s-a dispus respingerea contestaţiei administrative ca lipsite de interes, reţinându-se că decizia contestată a fost modificată integral între timp.

În acest context, reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune în anularea deciziei nr. 12/03.02.2018 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Piteşti şi a Hotărârii nr. 6/12.03.2018 emisă de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Piteşti, solicitând emiterea unei noi decizii prin care să le fie stabilite drepturile salariale pe baza grilei de salarizare prevăzute de Legea nr. 153/2017, anexa nr. V, cap. I, lit. B), pct. 4, în mod similar cu specialiştii din cadrul parchetelor, adică la nivelul unui procuror cu grad de judecătorie. Totodată, au solicitat şi majorarea salariului de baza cu contribuţiile datorate de angajator şi transferate salariaţilor, astfel încât să se asigure venitul net pe care l-ar fi încasat dacă nu se realiza acest transfer al contribuţiilor şi acordarea sporurilor pentru condiţii grele, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihica şi pentru confidenţialitate, la nivelul maxim cumulat de 45%.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată, împotriva acestei soluţii formulând recurs recurenţii-reclamanţi B. şi A. întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În raport de criticile invocate de recurenţii-reclamanţi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Reclamanţii au criticat sentinţa de fond, în principal din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Concret, au susţinut că hotărârea pronunţată de prima instanţă este lacunară din punct de vedere al analizei motivelor de nelegalitate invocate de aceştia în plângerea formulată, respectiv cele privitoare la reîncadrarea în grila de salarizare prevăzută de anexa V cap. I, lit. B), pct. 4 din Legea nr. 153/2017 iar, pe de altă parte, din perspectiva lipsei unei analize a apărărilor referitoare la neacordarea creşterii salariale de la data de 1 ianuarie 2018, respectiv acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea nr. 153/2017, respectiv de 45%.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat de recurenţii-reclamanţi, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

În jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 paragraful nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate în litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, şi hot. Perez c. Franţei).

Circumstanţiind aceste aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat cauza prin prisma apărărilor formulate de părţi, în contextul factual stabilit, expunându-şi în mod logic, concis şi gradual argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, considerentele sentinţei recurate îndeplinind astfel exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi la limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător motivele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la prevederile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul fondului a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, validând astfel raţionamentul logico-juridic expus, în temeiul căruia a ajuns la concluzia respingerii acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată. În realitate, susţinerile recurenţilor-reclamanţi referitoare la faptul că prima instanţă le-a analizat în mod lacunar motivele de nelegalitate invocate şi că ar fi redat într-o manieră exhaustivă cuprinsul unor texte de lege, fără a analiza în mod concret şi punctual fiecare argument adus cu privire la încălcarea fiecărui principiu indicat, nu reflectă decât dezacordul părţilor în privinţa acestor argumente, respectiv propria lor viziune în ceea ce priveşte argumentaţia ce s-ar fi impus a fi expusă în sprijinul soluţiei pretinse instanţei de fond, fără a susţine însă motivul de casare invocat.

Pe de altă parte, referitor la susţinerea recurenţilor-reclamanţi privind caracterul netemeinic şi insuficient al motivării sentinţei de fond din perspectiva neanalizării încălcării tuturor principiilor invocate şi a argumentelor expuse cu privire la nelegalitatea aplicării art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 care prevedeau, începând de la data de 1 ianuarie 2018, creşteri salariale în cuantum de 25%, sub aspectul încălcării obligaţiei de previzibilitate şi transparenţă în mecanismul de stabilire a drepturilor salariale, de către legiuitorul naţional, Înalta Curte constată că nici din această perspectivă motivul de recurs invocat nu este fondat, aspectele invocate de recurenţi neconstituind argumente care să susţină ipoteza nemotivării hotărârii recurate.

Cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor şi soluţia adoptată.

Or, în sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurenţilor neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În cauză se observă că instanţa de fond a analizat pertinenţa principiilor invocate de reclamanţi în susţinerea cererii de chemare în judecată, iar pe de altă parte se poate constata că de aceste linii directoare ale dreptului, reclamanţii s-au prevalat şi în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate cu care instanţa de fond a sesizat Curtea Constituţională, precum şi faptului că, în mare măsură, aceste principii sunt de rang constituţional, iar înlăturarea din fondul normativ al unei norme juridice cuprinsă într-o lege pentru încălcarea acestor principii este de competenţa exclusivă a instanţei constituţionale.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenţii-reclamanţi din perspectiva caracterului insuficient al motivării hotărârii primei instanţe, nu este fondat, împrejurarea că recurenţii-reclamanţi nu împărtăşesc raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nefiind aptă să conducă la incidenţa motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă, printre altele, la o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ipoteză care, aşa cum s-a arătat, nu se verifică în speţă, motivarea sentinţei făcând posibilă formularea de către recurenţi a unor apărări referitoare la pretinsa nelegalitate a hotărârii pronunţate şi, implicit, exercitarea controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de recurenţi din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată de instanţa de fond cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile speţei, indicând în acest sens dispoziţiile Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în special cele prevăzute în cap. I lit. B), nr. crt. 4 - Anexa V şi cele ale art. 38 din lege, precum şi prevederile art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, prin raportare la dispoziţiile legilor anterioare adoptate în domeniul salarizării, reiterând în faţa instanţei de recurs încălcarea principiului egalităţii în drepturi, predictibilităţii, principiului drepturilor câştigate şi cel al securităţii juridice.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că prezentul litigiu are în vedere salarizarea specialiştilor IT anterior intrării în vigoare a Legii nr. 207/20 iulie 2018, care, prin punctul 53 de modificare a Legii nr. 304/2004, a introdus la articolul 120, după alin. (5), două noi alineate, alin. (6) şi (7), cu următorul cuprins:

"(6) Specialiştii IT din cadrul instanţelor şi parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii şi al instituţiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiţiei şi al Inspecţiei Judiciare beneficiază de aceleaşi drepturi salariale ca specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilite potrivit legislaţiei privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

(7) Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiştii de la art. 116 alin. (5) din prezenta lege."

Astfel, litigiul de faţă nu se încadrează din punct de vedere al aplicării legii în timp sub imperiul acestei modificări, ci, sub imperiul formei anterioare a legii, care nu cuprindea o astfel de asimilare, salarizarea în cazul reclamanţilor fiind reglementată prin dispoziţiile Capitolului II "Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor", capitol plasat în anexa V - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională.

Din examinarea criticilor formulate de recurenţii-reclamanţi prin cererea de recurs rezultă că nu s-a relevat încălcarea sau aplicarea greşită a vreunei norme de drept material în soluţionarea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte încălcarea principiului egalitarii, reglementat de art. 6 lit. c) din Legea 153/2017 prin aceea ca începând cu 01.01.2018, salarizarea specialiştilor IT din instanţe şi parchete se realizează la acelaşi nivel cu grefierii din instanţe şi parchete, spre deosebire de ceilalţi specialişti din cadrul parchetelor a căror salarizare se realizează la nivelul procurorilor cu grad de judecătorie (potrivit grilei de salarizare din anexa nr. V, cap. I, lit. B), pct. 4 din Legea nr. 153/2017), în mod corect judecătorul fondului a reţinut că presupusa abatere de la principiul egalitarii s-a realizat prin dispoziţii legale, cuprinse în lege, respectiv prin anexa nr. V, cap. VIII, art. 17, alin. (2) (care precizează ca specialiştii IT din instanţe şi parchete sunt salarizaţi potrivit grilei din anexa V, cap. II) şi prin anexa nr. V, cap. VIII, art. 22 (care precizează ca ceilalţi specialişti din parchete sunt salarizaţi potrivit grilei din anexa V, cap. I, lit. B), pct. 4).

Recurenţii-reclamanţi au reiterat în faţa instanţei de recurs încălcarea principiului egalităţii în drepturi, principiul drepturilor câştigate, principiul încrederii legitime şi al securităţii juridice, principiul nediscriminării, principiul ierarhizării şi cel al importanţei valorii sociale protejate, însă nu de către instanţa de fond, ci, de către legiuitorul naţional în cadrul mecanismului de stabilire a drepturilor salariale prin adoptarea Legii-cadru nr. 153/2017, care a constituit temeiul juridic al Deciziei nr. 12/02.02.2018 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Piteşti, de reîncadrare salarială a reclamanţilor şi al Hotărârii Colegiului de conducere al Curţii de Apel Piteşti nr. 6/12.03.2018, adoptată în soluţionarea contestaţiilor reclamanţilor.

Or, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de anularea unui act administrativ unilateral emis de angajatorul reclamanţilor în temeiul legii, fiind analizată de instanţa de fond legalitatea acestuia din perspectiva respectării normelor juridice edictate pentru valabila sa emitere.

Nemulţumirile recurenţilor-reclamanţi legate de modul în care legiuitorul a apreciat importanţa activităţii specialiştilor IT reprezintă, astfel cum a menţionat şi instanţa de fond, veritabile critici de oportunitate asupra unui act legislativ şi nu de legalitate a unui act administrativ, iar acestea exced competenţelor instanţelor de judecată de contencios administrativ.

Dispoziţiile Legii nr. 153/2017 sunt clare în ceea ce priveşte efectele pe care le are aplicarea ei în privinţa specialiştilor IT, normele ce reglementează salarizarea unor anumite categorii de personal bugetar având caracter special, în raport cu normele ce reglementează principiile aplicabile salarizării tuturor categoriilor de personal bugetar.

În ceea ce priveşte susţinerile legate de solicitarea recurenţilor de aplicare a dispoziţiilor prevăzute de cap. I lit. B), nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, se impune a fi amintită Decizia nr. 31/17.05.2021, publicată în M. Of. nr. 734/27.07.2021, obligatorie pentru instanţele de judecată.

Prin această decizie, interpretându-se prevederile art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017, în cazul specialiştilor care nu au o grilă proprie de salarizare, trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B), de) la Cap. I din Anexa V la acelaşi act normativ vizează aplicarea acestor dispoziţii doar în ceea ce priveşte vechimea în muncă, nu şi vechimea în funcţie.

Înalta Curte a apreciat că menţiunea expresă a legiuitorului privind înţelegerea noţiunii de "vechime în funcţie" trebuie interpretată în sensul limitării la funcţiile special şi concret prevăzute prin această notă, adică numai pentru judecători, procurori, personalul asimilat acestora, magistraţi-asistenţi sau auditori de justiţie. Decizia nr. 31/2021 a Înaltei Curţi are în vedere situaţia specialiştilor din cadrul DNA şi DIICOT, însă, deoarece specialiştii IT sunt salarizaţi prin trimiterea la aceeaşi grilă, neavând o grilă proprie, instanţa de recurs consideră că nu poate fi dată o altă interpretare aceloraşi dispoziţii legale în cauza de faţă.

În concluzie, susţinerile şi criticile recurenţilor-reclamanţi sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor Legii nr. 153/2017

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurenţi, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva sentinţei nr. 307 din 30 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2022.