Integrity Agency evaluation report: admissibility of challenging administrative liability prescription via statutory limitation terms and interruption by initiation of evaluation activity.

Şedinţa publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, şi a cărei competenţă de soluţionare a fost declinată, prin sentinţa civilă nr. 6799/26.10.2018, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, a solicitat anularea raportului de evaluare nr. x/22.05.2018, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2437 din 22 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti:

(i) a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ca neîntemeiată;

(ii) a admis excepţia inadmisibilităţii excepţiilor de nelegalitate invocate;

(iii) a respins excepţiile de nelegalitate a Protocoalelor de colaborare nr. 105683/10.07.2008 încheiat de ANI cu ONRC şi nr. 803582/09.12.2008 încheiat de ANI cu ANAF, formulate de către reclamant, ca inadmisibile;

(iv) a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate;

(v) a anulat raportul de evaluare nr. x/22.05.2018;

(vi) a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 6.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Integritate, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii formulate de reclamantul A., ca neîntemeiată.

În motivarea recursului a arătat că sentinţa este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 176/2010, activitatea de evaluare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor poate fi efectuată pe întreaga durată de exercitare a funcţiilor ori demnităţilor publice, precum şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora.

Cum procedura evaluării în cazul de faţă a început la data de 11.05.2015, dată care se găseşte în perioada exercitării mandatului reclamantului de viceprimar al comunei Negreşti (2012-2016), activitatea de evaluare îndeplineşte cerinţele normei anterior citate.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, textul legal menţionat este normă specială, iar prescripţia prevăzută de C. civ. nu îşi găseşte aplicabilitate în prezenta cauză. Cu alte cuvinte, nu se aplică termenul general de prescripţie, câtă vreme există normă specială ce reglementează expres prescripţia în materia activităţii de evaluare.

Astfel, conform normelor legale aplicabile acestei situaţii, pe tot parcursul desfăşurării activităţii de evaluare se întrerupe orice prescripţie cu privire la răspunderea administrativă a persoanei evaluate.

Pe de altă parte, instanţa nu a ţinut seama că obiectul cererii îl reprezintă analiza de legalitate a raportului de evaluare. O astfel de analiză se raportează la momentul emiterii actului şi la perioada precedentă acestui moment, în care s-au desfăşurat activităţile ANI, în vreme ce aspectele ulterioare emiterii actului nu sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ învestite cu analiza legalităţii raportului de evaluare.

Raportat la considerentele deciziei nr. 449/2015 a Curţii Constituţionale, pe care se bazează sentinţa, intimata-pârâtă arată că în cadrul controlului de legalitate al raportului de evaluare, acest act administrativ poate fi analizat din perspectiva respectării termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, înlăuntrul căruia Agenţia Naţională de Integritate are dreptul de a efectua activitatea de evaluare, fără a stabili răspunderea administrativă în persoana celui evaluat.

O analiză asupra prescripţiei răspunderii administrative poate fi efectuată de instanţa învestită cu o acţiune în răspundere disciplinară, ulterior rămânerii definitive a raportului de evaluare, iar nu de instanţa de contencios administrativ competentă a analiza legalitatea raportului de evaluare.

În acest sens, intimata-pârâtă menţionează şi că sancţiunile prevăzute de art. 25 şi 26 din Legea nr. 176/2010 intervin după rămânerea definitivă a raportului de evaluare contestat şi se aplică de către autoritatea competentă. În consecinţă, doar după rămânerea definitivă a raportului de evaluare, începe să curgă prescripţia răspunderii administrative.

În sensul acestei interpretări este invocată practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal (deciziile nr. 924/2016 şi 1950/2016).

Câtă vreme prin raportul de evaluare nu se aplică sancţiuni, ci doar se constată starea de incompatibilitate, aspectele referitoare la prescripţia extinctivă a răspunderii administrative nu pot reprezenta motive de nulitate a raportului de evaluare.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-reclamant A. a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca nefondat, iar în subsidiar, în situaţia admiterii recursului formulat, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În motivare arată că recurenta-pârâtă contrazice decizia Curţii Constituţionale nr. 449/2015. Or, soluţionarea recursului cu ignorarea acestei decizii ar echivala cu încălcarea ordinii de drept.

Curtea Constituţională a stabilit în mod neechivoc că art. 11 din Legea nr. 176/2010 stabileşte numai termenul maxim în interiorul căruia Agenţia Naţională de Integritate îşi poate exercita competenţa de evaluare a stării de incompatibilitate, fără a conţine vreo reglementare referitoare la prescripţia răspunderii persoanei asupra căreia a purtat evaluarea. În continuare, forul constituţional a stabilit că este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani din materia răspunderii civile sau administrative, termen care începe să curgă de la data săvârşirii faptei.

Prin urmare, instanţa de fond a reţinut corect că termenul de prescripţie s-a împlinit în cauză la data de 5.11.2017, în timp ce raportul de evaluare a fost încheiat la 22.05.2018.

Intervenţia prescripţiei nu reprezintă un aspect ulterior emiterii actului administrativ, ci unul mult anterior emiterii acestui act, iar intervenirea prescripţiei poate şi trebuie să fie analizată de instanţa învestită cu acţiunea în anularea raportului de evaluare.

De altfel, argumentele recurentei-pârâte contrazic în mod flagrant considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 449/2015, prin care s-a reţinut că instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei împotriva raportului de evaluare trebuie să verifice dacă s-a împlinit sau nu termenul de prescripţie a răspunderii disciplinare/administrative.

Susţinerile recurentei sunt în totală contradicţie şi cu jurisprudenţa Curţii EDO, care a statuat că soluţionarea unei cauze în materie disciplinară fără aplicarea unui termen de prescripţie reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil (cauza Volkov contra Ucrainei, hotărârea din 9.01.2013).

5. Aspecte procesuale

La termenul de judecată din 30 martie 2022, intimatul-reclamant A. a formulat o cerere de suspendare a judecării recursului, în temeiul art. 413 alin. (1)1 C. proc. civ., precum şi o cerere de sesizare a CJUE.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de suspendare a judecării recursului, în raport de prevederile art. 413 alin. (1)1 C. proc. civ. şi asupra cererii de sesizare a CJUE

Intimatul-reclamant a solicitat suspendarea judecării recursului în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (11) C. proc. civ., până când Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se va pronunţa în cauza C-40/21, care are ca obiect o trimitere preliminară efectuată de Curtea de Apel Timişoara într-o cauză similară (dosarul nr. x/2019).

Raportat la conţinutul trimiterii preliminare invocate în susţinerea cererii de suspendare a judecăţii, se constată că pe calea respectivei trimiteri au fost adresate CJUE trei întrebări privitoare la interpretarea principiului proporţionalităţii pedepselor, prevăzut de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE), în contextul sancţiunii aplicabile potrivit legislaţiei naţionale în cazul constatării conflictului de interese, şi anume a interdicţiei ocupării unei funcţii publice alese pe o perioadă de 3 ani. Întrebările au privit şi compatibilitatea sancţiunii din norma naţională cu dreptul la muncă garantat de art. 15 alin. (1) şi cu dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, prevăzute de art. 47 din CDFUE.

Potrivit art. 413 alin. (11) C. proc. civ., reprezintă caz de suspendare facultativă a judecăţii situaţia în care, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară.

Înalta Curte constată că o condiţie implicită a admiterii unei astfel de suspendări este aceea ca interpretarea cerută pe calea deciziei preliminare să aibă relevanţă în soluţionarea cauzei a cărei suspendare se solicită.

Ca atare, se impune respingerea cererii intimatului-reclamant de suspendare a judecării recursului pentru un prim motiv evident, şi anume, întrebările preliminare invocate nu sunt relevante pentru soluţionarea recursului.

Hotărârea recurată cuprinde soluţia de anulare a raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate (prin care se constată starea de incompatibilitate în care s-a găsit reclamantul în perioada 22.06.2012 - 05.11.2014) prin valorificarea unui singur motiv de anulare, respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii administrative. Celelalte motive ale acţiuni în anulare nu au fost analizate.

Consecutiv, în recurs, Înalta Curte va analiza legalitatea sentinţei în limitele învestirii, din perspectiva normelor de drept material aplicabile în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii administrative şi nu va analiza fondul raportului litigios dincolo de motivul de nelegalitate referitor la intervenirea prescripţiei, motiv pentru care nu există nicio raţiune pentru a suspenda judecarea recursului până la soluţionarea trimiterii preliminare invocate, ce nu are legătură cu aspectul litigios dedus judecăţii în recurs.

Înalta Curte va respinge şi cererea de sesizare a CJUE formulată de intimatul-reclamant.

Pe calea acestei cereri, intimatul- reclamant propune întrebări care privesc:

- situaţia exercitării activităţii de evaluare a ANI şi în privinţa judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluţionează cauzele persoanelor vizate de rapoartele ANI, situaţie pe care intimatul-reclamant o găseşte contrară art. 2 TUE şi art. 19 alin. (1) TUE coroborat cu art. 47 alin. (1) şi (2) CDFUE;

- transmiterea datelor personale de la autorităţi ale administraţiei publice ale statului către autoritatea cu atribuţii în evaluarea conflictelor de interese şi incompatibilităţilor, pe care intimatul-reclamant o apreciază contrară art. 10, 11, şi 13 din Directiva 95/46;

- interpretarea principiului proporţionalităţii pedepselor, prevăzut de art. 49 din CDFUE;

- invocata încălcare a dreptului la muncă prevăzut de art. 15 alin. (1) CDFUE, a dreptului de a fi ales - art. 39 şi 40 CDFUE, precum şi a dreptului la un proces echitabil - art. 47 CDFUE, prin instituirea de către legislaţia naţională a sancţiunii complementare a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese pe o perioadă de 3 ani, ca urmare a constatării stării de incompatibilitate sau a conflictului de interese.

Se constată că, exceptând-o pe prima, întrebările propuse exced limitelor recursului, în cadrul căruia va fi cercetată legalitatea sentinţei numai din perspectiva valorificării intervenirii prescripţiei răspunderii administrative a intimatului-reclamant.

Cât priveşte prima întrebare, intimatul-reclamant pune problema dacă completurile de judecată ale secţiilor de contencios administrativ ale ICCJ-SCAF şi curţilor de apel, competente să soluţioneze contestaţiile împotriva rapoartelor de evaluare, pot reprezenta instanţe imparţiale şi independente, având în vedere că judecătorii pot oricând face obiectul unei proceduri de evaluare efectuată chiar de către ANI, care este parte în dosarele judecate.

Ar rezulta că intimatul-reclamant are o îndoială cu privire la independenţa şi imparţialitatea completului de judecată, fără însă să fi invocat vreun incident procedural referitor la astfel de împrejurări.

Înalta Curte constată că nu este necesară adresarea întrebării, pusă în legătură cu interpretarea art. 2 din TUE, privind statul de drept şi art. 19 TUE coroborat cu art. 47 alin. (1) şi (2) CDFUE, privind dreptul la protecţie jurisdicţională efectivă, nefiind prezentate de către reclamant argumente care să releve nevoia obiectivă de interpretare a normelor de drept unional pentru decizia pe care trebuie să o pronunţe instanţa de recurs şi nici o dilemă serioasă referitoare la interpretarea dreptului european, în raport cu normele de organizare judiciară naţionale.

Împrejurarea că o reglementare naţională îi supune inclusiv pe judecători controlului ANI în materie de incompatibilităţi, conflicte de interese şi dobândire a averii nu trebuie considerată un element de natură să afecteze independenţa judecătorului şi, astfel, să nască îndoieli în privinţa îndeplinirii cerinţei de asigurare a unei protecţii jurisdicţionale efective, cerinţă impusă de art. 19 alin. (1) TUE.

II.2. Considerentele Înaltei Curţi asupra motivelor de recurs

Analizând motivele de recurs, întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt fondate în limitele care vor fi arătate în continuare.

Instanţa de fond a analizat, în lumina considerentelor deciziei nr. 449/2015 a Curţii Constituţionale, intervenirea prescripţiei răspunderii disciplinare a reclamantului, verificat sub aspectul stării de incompatibilitate, iar în raport de constatarea că această prescripţie a răspunderii administrative a intervenit, a reţinut că menţinerea raportului de evaluare în ordinea juridică ar avea un caracter strict formal, motiv pentru care a procedat la anularea actului administrativ contestat.

Instanţa a citat şi dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, fără însă a emite considerente proprii care să privească interpretarea sau aplicarea în cauză a textului menţionat.

Intervenirea prescripţiei răspunderii a fost reţinută în temeiul deciziei nr. 449/2015 a Curţii Constituţionale, în considerentele căreia s-a reţinut că termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 din C. civ. acoperă şi sfera răspunderii administrative, iar cu prilejul analizării legalităţii raportului de evaluare al ANI, faţă de data săvârşirii faptei cu privire la care s-a apreciat că ar fi de natură să atragă incompatibilitatea, instanţa de contencios administrativ este datoare să verifice dacă nu s-a împlinit termenul general de prescripţie, care începe să curgă de la data săvârşirii faptei.

Intervenirea prescripţiei a fost considerată de Curtea Constituţională un aspect de legalitate al raportului de evaluare, asupra căruia are a se pronunţa cu precădere instanţa învestită cu judecarea contestaţiei îndreptate împotriva acestui raport.

Faţă de aceste considerente cu caracter obligatoriu, apar ca nefondate criticile din recurs prin care se invocă inaplicabilitatea prescripţiei răspunderii administrative, întemeiate pe norma generală şi caracterul de normă specială al art. 11 din Legea nr. 176/2010, care ar înlătura de la aplicare norma generală. Decizia Curţii Constituţionale subliniază că verificarea incidenţei normelor referitoare la prescripţia răspunderii pentru faptă va fi făcută de instanţa de judecată indiferent dacă, în raport de prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, ANI a acţionat în interiorul termenului pe care legea i-l acordă (par. 29 al deciziei nr. 449/2015).

Drept urmare, Înalta Curte constată că sunt nefondate argumentele recurentei-pârâte potrivit cărora singurul termen verificabil în cadrul acţiunii în anularea raportului de evaluare este cel prevăzut de art. 11 din Legea nr. 176/2010, în vreme ce chestiunea răspunderii administrative a persoanei evaluate ar fi una rezervată etapei aplicării sancţiunilor, ulterioară rămânerii definitive a raportului de evaluare.

Contrar acestor argumente şi concordant cu decizia Curţii Constituţionale citată, constată că intervenirea prescripţiei răspunderii administrative este o chestiune de legalitate a raportului de evaluare, a cărei verificare intră în atribuţiile instanţei de contencios administrativ învestite cu acţiunea în anularea raportului de evaluare.

De asemenea, prescripţia răspunderii administrative începe să curgă la data încetării stării de incompatibilitate, aşa cum a reţinut instanţa de fond.

Verificând însă împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, instanţa de recurs constată că judecătorul fondului a constatat greşit intervenită prescripţia răspunderii, fără să ţină seama de cauza de întrerupere a curgerii cursului prescripţiei la care se referă recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate, şi anume, declanşarea activităţii de evaluare la data de 11.05.2015.

Singurele considerente factuale menţionate în susţinerea soluţiei dispuse de către instanţa de fond sunt acelea potrivit cărora starea de incompatibilitate a fost reţinută pentru perioada 22.06.2012-05.11.2014, în vreme ce raportul de evaluare este întocmit la 22.05.2018.

Însă, declanşarea activităţii de evaluare la data de 11.05.2015 a întrerupt cursul prescripţiei, aşa cum este statuat în decizia obligatorie nr. 74/16.11.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acest sens, se cuvine a fi citate considerentele relevante ale deciziei obligatorii:

"56. Activitatea de evaluare a Agenţiei Naţionale de Integritate este deci supusă termenului general de prescripţie prevăzut de art. 2.523 din C. civ., sancţiune civilă care este aplicabilă cu luarea în considerare a întregului său regim juridic.

57. Astfel, termenul de prescripţie, prin care este sancţionată pasivitatea sau expectativa Agenţiei Naţionale de Integritate în instrumentarea dosarelor de evaluare a situaţiilor de incompatibilitate sau conflict de interese, este susceptibil de întrerupere conform art. 2.537 din C. civ., întrucât întreruperea, precum şi suspendarea termenului prescripţiei extinctive sunt de esenţa acestei instituţii juridice în materie civilă şi, implicit, în materia dreptului administrativ, fiind de neacceptat ca ieşirea din pasivitate a Agenţiei în exercitarea competenţelor sale proprii să rămână fără efect sub aspectul curgerii termenului de prescripţie, al cărui scop este tocmai de a încuraja o conduită activă în valorificarea drepturilor şi competenţelor recunoscute prin lege.

58. În acest context, este de precizat că, prin natura ei, prescripţia sancţionează în general pasivitatea titularului dreptului subiectiv civil sau al altei situaţii juridice ocrotite de lege, care, în condiţiile legii, nu şi-a exercitat într-un termen defipt dreptul material la acţiune pentru a obţine protecţia judiciară a acesteia.

59. Astfel, legiuitorul a reglementat şi cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie, fiind înzestrate cu acest efect conduitele titularului dreptului prin care acesta manifestă un comportament activ în scopul valorificării judiciare a dreptului său sau a altei situaţii juridice ocrotite de lege.

60. Spre deosebire de dreptul fiscal şi dreptul concurenţei, ramuri ale dreptului administrativ cu o autonomie semnificativă, dreptul administrativ propriu-zis nu are o reglementare proprie privind cazurile de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, cunoscând numai reglementări speciale prin care sunt instituite diferite termene de prescripţie aplicabile fie cu privire la exerciţiul acţiunii în contencios administrativ, fie, cum este cazul de faţă, pentru exerciţiul competenţelor legale cu care a fost învestită o autoritate publică.

61. Dispoziţiile art. 2.537 din C. civ. constituie dreptul comun în materia reglementării cazurilor de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, având aplicabilitate şi materia analizată. Însă pentru aplicarea sa în concret prescripţiei dreptului autorităţii publice de a-şi exercita competenţele, interpretul este obligat a recurge la metoda analogiei pentru a determina cazul asemănător de întrerupere a termenului de prescripţie aplicabil, întrucât aceeaşi cauză sau aceleaşi raţiuni trebuie să producă acelaşi efect (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet sau ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet).

62. Dintre cazurile de întrerupere reglementate de această normă, pentru identitate de raţiune poate fi aplicată în materia specifică analizată, situaţia prevăzută la pct. 2 din norma anterior menţionată potrivit căreia "prescripţia se întrerupe (...) 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie", deci situaţia în care cel împotriva căruia curge termenul de prescripţie iese din pasivitatea sa sancţionabilă şi declanşează procedurile corespunzătoare recunoaşterii dreptului sau interesului său legitim pretins.

63. Sesizarea şi declanşarea cercetărilor de către Agenţia Naţională de Integritate, în realizarea competenţelor legale cu care a fost învestită în vederea realizării interesului său public, întrerupe termenul scurs, prescripţia dreptului Agenţiei la angajarea răspunderii administrative a persoanei cercetate şi evaluate fiind ştearsă, conform art. 2.541 alin. (1) din C. civ.

64. După rămânerea definitivă a raportului de evaluare, prin care o persoană a fost constatată a fi în stare de incompatibilitate sau conflict de interese, se naşte dreptul corespunzător al Agenţiei Naţionale de Integritate de a solicita instanţelor judecătoreşti competente anularea actelor juridice sau administrative încheiate direct sau prin persoane interpuse, cu încălcarea dispoziţiilor legale privind conflictul de interese. De asemenea, tot de la rămânerea definitivă a raportului de evaluare se naşte dreptul instituţiilor competente, după comunicarea prealabilă de către Agenţie a raportului de evaluare conform art. 26 din Legea nr. 176/2010, de a aplica sancţiuni disciplinare sau administrative, după caz, în funcţie de regimul juridic aplicabil."

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de pârâtă, va casa în parte sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecarea cererii în anularea raportului de evaluare, constatând greşita reţinere a intervenirii prescripţiei răspunderii administrative şi, deopotrivă, neanalizarea celorlalte motive ale cererii de chemare în judecată.

Va menţine dispoziţiile neatacate ale sentinţei, referitoare la respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi respingerea excepţiilor de nelegalitate a Protocoalelor de colaborare nr. 105683/10.07.2008 încheiat de ANI cu ONRC şi nr. 803582/09.12.2008 încheiat de ANI cu ANAF.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării recursului.

Respinge cererea de sesizare a CJUE.

Admite recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei civile nr. 2437 din 22 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa atacată.

Trimite cauza spre rejudecarea cererii în anularea raportului de evaluare.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei civile atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2022.