Minority restitution claim quashed for lack of reasoned decision applying specific statutory conditions

Şedinţa publică din data de 25 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 28.06.2017 sub nr. de dosar x/2017, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, în termenul legal de 30 de zile, în conformitate cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a formulat contestaţie prin care a solicitat:

- anularea, ca nelegală şi netemeinică, a Deciziei nr. 771/13.04.2017 emisă de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România,

- obligarea acestei Comisii la emiterea unei Decizii prin care să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită

- şi să se propună acordarea măsurilor compensatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta sa proprietate, formată din cota parte de 29/36, respectiv 283,5 mp din imobilul teren în suprafaţă de 352 mp, situat în municipiul Bucureşti, strada x nr. 11, sector 3; în temeiul art. 453 Noul C. proc. civ.,

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă in legătură cu soluţionarea prezentei cauze.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 65 din 26 februarie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulate de reclamanta A. ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A., criticând soluţia în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată recurenta că reţinerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat de către instanţa de fond este eronată atâta vreme cât nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi, arătând recurenta că cele două procedurii privind acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent sunt distincte atât în raport de cadrul legal aplicabil dar şi în raport de entitatea investită să soluţioneze cererile de retrocedare, pentru cultele religioase fiind constituită Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, iar pentru minorităţile naţionale fiind constituită Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în esenţă, arată recurenta că dezlegările date de prima instanţă problemelor de drept analizate nu reprezintă rezultatul propriei analize juridice, acestea fiind preluate integral din cuprinsul sentinţei civile nr. 4074/14.122.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Cu referire la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. critica recurentei vizează interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999.

Arată în esenţă că au fost îndeplinite condiţiile impuse de această normă juridică, respectiv calitatea de proprietar a Comunităţii Evreilor din România în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 83/1999, şi respectiv preluarea abuzivă a imobilului de către Statul român, iar instanţa de fond la pronunţarea soluţiei de respingere a avut la bază interpretarea restrictivă dată obiectului cererii de retrocedare dată de intimata-pârâtă, respectiv faptul că cererea are ca obiect doar imobilul construcţie având destinaţia de locuinţă, în prezent demolată, nu şi terenul aferent construcţiei, aşa cum s-a solicitat prin cerere.

4. Apărările intimatei-pârâtei

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, arată în esenţă, că obiectul celor două cereri de retrocedare, formulate în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000 şi O.U.G. nr. 83/1999 este identic, respectiv imobilul locuinţă situat în mun. Bucureşti, str. x, iar intimata analizând cererea de retrocedare a constatat faptul că imobilul solicitat prin cererea de retrocedare nr. x/27.09.2004 nu mai există, fiind demolat.

Arată, de asemenea, că prin Decizia nr. 5656/31.05.2016 a fost soluţionată cererea de retrocedare x/26.02.2003 depusă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, Comisia specială de retrocedare respingând cererea de restituire a imobilului locuinţă cu motivarea că respectiva construcţie a fost demolată iar conform art. 1 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 94/2000 construcţiile demolate nu fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000. Se arată că a fost respinsă şi propunerea acordării de măsuri compensatorii.

Legalitatea Deciziei nr. 5656/31.05.2016 a fost constată de instanţa de judecată prin sentinţa civilă nr. 4047/14.12.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti rămasă definitivă prin Decizia nr. 4879/17.10.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând legalitatea sentinţei recurate în raport de criticile formulate, apărările din întâmpinare şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Controlul judiciar declanşat de recurenta reclamantă A. are ca obiect verificarea legalităţii Deciziei nr. 771/13.04.2017 emisă de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.

Prin acest act administrativ, autoritatea emitentă a respins cererea de retrocedare motivat de faptul că imobilul locuinţă, reprezentând construcţia veche preluată de la solicitantă, a fost demolat, iar potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, republicată coroborat cu pct. 3 din normele metodologice ale acestui articol "construcţiile demolate nu fac obiectul acestui act normativ", iar în ce priveşte terenul s-a arătat ca acesta nu s-a aflat în proprietatea solicitantei şi nici nu a fost preluat în mod abuziv de la aceasta, întrucât terenul a trecut în proprietatea statului român direct din patrimoniului testatorului, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte îl apreciază a fi fondat, prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunţată de prima instanţă va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Motivarea hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, este indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanţa ierarhic superioară şi constituie o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile în proces, întrucât le furnizează dovada că solicitările şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Importanţa motivării hotărârii judecătoreşti a fost subliniată şi în jurisprudenţa europeană, fiind considerată parte a garanţiilor procesuale conferite de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunţată în cauza Albina c. România, s-a reţinut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

"30. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59].

34. Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)."

Aceste considerente au fost reluate şi în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010:

"30. Curtea reaminteşte în primul rând principiile stabilite prin jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte participarea efectivă a părţilor la procedură şi obligaţia instanţelor de a "audia" argumentele acestora şi de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 şi 32, 28 aprilie 2005 şi Boldea, citată anterior, pct. 28-30)."

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că la pronunţarea sentinţei recurate, instanţa de fond nu a procedat la analiza motivelor de anulare invocate de reclamantă, aspect ce se poate observa din parcurgerea hotărârii, care, în fapt, reprezintă o reproducere a sentinţei civile nr. 4074 din 14 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, fără a prezenta propriul raţionament juridic raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii şi la dispoziţiile legale aplicabile.

Deşi instanţa de fond a pronunţat o soluţie asupra obiectului cererii de chemare în judecată, motivele expuse în cuprinsul sentinţei recurate nu dovedesc că judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, argumentele expuse de părţi, acesta limitându-se, practic, la a prelua considerentele sentinţei civile nr. 4074 din 14 decembrie 2016.

Mai mult, prin cererea de chemare în judecată, recurenta reclamantă a invocat ca temei de drept dispoziţiile O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar instanţa de fond nu a făcut nicio referire la îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de acest act normativ.

Obligaţia instanţei de fond era aceea de a analiza cererea de chemare în judecată în raport de condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999, analiză ce lipseşte cu desăvârşire, motivarea sentinţei recurate efectuându-se prin raportare la un alt temei de drept, străin de natura cauzei, respectiv O.U.G. nr. 94/2000.

În aceste condiţii, este evident că motivarea hotărârii atacate nu este de natură să furnizeze părţilor dovada că susţinerile şi mijloacele de apărare pe care le-au formulat în cauza dedusă judecăţii au fost serios examinate, împrejurare ce denotă, în fapt, necercetarea fondului cauzei.

În consecinţă, Înalta Curte, constatând că nu a avut loc o cercetare efectivă a fondului cauzei, situaţie de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil al părţilor, în considerarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurării tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, va reţine ca fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Faţă de motivul de casare reţinut, constată că nu mai pot fi analizate celelalte critici formulate în cererile de recurs, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanţa de fond în rejudecare

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 65 din 26 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 martie 2022.