Administrative claim against Judicial Inspection over judge discipline rejected; disciplinary review cannot censure judicial merits.

Şedinţa publică din data de 24 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 10.12.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară - Direcţia Inspecţia Judiciară pentru Judecători:

- în principal, desfiinţarea Rezoluţiei de clasare nr. 3055/A/16.09.2019, pronunţată de inspectorul judiciar desemnat şi Rezoluţia nr. 09- 3821/19.11.2019, pronunţată de inspectorul şef şi trimiterea dosarului de cercetare pentru completarea verificărilor de către inspectorul judiciar.

- în subsidiar, desfiinţarea Rezoluţiei de clasare nr. 3055/A/16.09.2019, pronunţată de inspectorul judiciar desemnat şi Rezoluţia nr. 09- 3821/19.11.2019, pronunţată de inspectorul şef şi începerea cercetării disciplinare a judecătorilor B., C. şi D. pentru săvârşirea abaterilor disciplinare reclamate.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 558 din 6 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară - Direcţia Inspecţia Judiciară pentru Judecători ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 558 din 6 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a declarat recurs.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a susţinut că în mod nelegal, instanţa de fond apreciază că judecătorii contestaţiei în anulare nu ar fi schimbat temeiul juridic al cererii ce a format obiectul investirii lor, tocmai pentru a exclude de la aplicare Decizia ICCJ nr. 18/2016 şi a justifica competenţa Tribunalului Argeş,

Astfel, în opinia sa, judecătorii au reîncadrat în drept contestaţia, stabilind implicit şi natura eminamente civilă a contestaţiei, atunci când au făcut vorbire în cuprinsul hotărârii pronunţate de dispoziţiile art. 1170, art. 1719, art. 1724, art. 1270, art. 1271, art. 1350 şi art. 1516 din C. civ.. Acest aspect rezultă explicit din considerentele hotărârii pronunţate de judecătorii din contestaţia în anulare.

Totodată, în opinia sa, judecătorii au schimbat natura litigiului, atunci când nu au observat, evident voit, că determinarea caracterului abuziv al clauzelor unor contracte de credit (ca şi contestaţie la titlu în procedura contestaţiei la executare) schimba natura litigiului şi, implicit, competenţa după specializare a instanţei investite.

A mai susţinut că în mod nelegal, instanţa de fond nu observă că în procedura cercetării disciplinare inspectorul judiciar nu analizează încălcarea dispoziţiilor Deciziei ICCJ nr. 17/2018, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, privitoare Ia competenţa materială procesuală. Nici inspectorul-şef nu răspunde la acest aspect, nefacându-se efectiv o verificare a acestei împrejurări, ba mai mult stabileşte greşit normele procesuale aplicabile, atunci când face verificarea obligaţia judecătorului de a respecta dispoziţiile pronunţate de ICCJ.

Instanţa de fond se contrazice, atunci când pe de o parte reţine că problema încălcării deciziilor obligatorii pronunţate de ICCJ s-ar fi putut pune numai dacă contestaţia în anulare ar fi fost admisibilă pe fond, iar pe de altă parte reţine că judecătorii care au soluţionat contestaţia în anulare au analizat inclusiv motivul legal de competenţa material procesuală a instanţei de recurs.

De asemenea, prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 99, alin. (1), lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004, atunci când a apreciat că nu există argumente pentru atragerea răspunderii magistraţilor din contestaţia în anulare pentru gravă neglijenţă, în condiţiile în care chiar din analiza hotărârii pronunţate de aceştia rezultă o nesocotire neîndoielinică şi nescuzabilă a normelor de drept procesual. Judecătorii dau dovadă de neglijenţă gravă, atunci când nu observă că judecătorii instanţei de recurs şi-au stabilit competenţa, fără acoperire în raport de dispoziţiile art. 159 şi art. 1591 din C. proc. civ. de la 1864, precum şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2001.

În fine, recurenta-reclamantă a apreciat că judecătorii au încălcat, la rândul lor, dispoziţiile Deciziei ICCJ nr. 18/17.10.2016, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, privitoare la competenţa materială procesuală.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Instimata-pârâtă Inspecţia Judeciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, criticile formulate de reclamantă neputând fi reţinute drept motive de nelegalitate a hotărârii.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 8 februarie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 24 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin sesizarea înregistrată la Inspecţia Judiciară la data de 26.07.2019, petenta A. a indicat aspecte de fapt privind o posibilă abatere disciplinară săvârşită de judecătorii B., C. şi D. în legătură cu modul de soluţionare al dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Argeş, secţia Civila.

În concret, petenta a arătat că faptele imputate judecătorilor, ca instanţă de ultim grad, sunt relevate de modul în care aceştia au redeterminat natura civilă a litigiului, de modul în care au raţionat în raport de normele legale imperative atributive de competenţă materială procesuală, precum şi de contradicţia esenţială între dispozitiv şi considerentele hotărârii pronunţate.

Urmare a sesizării, pe rolul Direcţiei de inspecţie judiciară pentru judecători s-a format lucrarea nr. 19-3653/2019. Verificările prealabile, reglementate la art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, au fost efectuate de către un inspector judiciar, desemnat în condiţiile art. 11 alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie judiciară de către Inspecţia Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 1027/2012.

Prin rezoluţia din data de 16.09.2019, în baza dispoziţiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, s-a dispus clasarea sesizării, constatându-se că nu există indicii care să releve săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. ş) şi t) din Legea nr. 303/2004.

În acest context, instanţa de contencios amdinistrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară - Direcţia Inspecţia Judiciară Pentru Judecători: în principal, desfiinţarea Rezoluţiei de clasare nr. 3055/A716,09.2019, pronunţată de inspectorul judiciar desemnat şi Rezoluţia nr. 09- 3821/19.11.2019, pronunţată de inspectorul şef şi trimiterea dosarului de cercetare pentru completarea verificărilor de către inspectorul judiciar; în subsidiar, desfiinţarea Rezoluţiei de clasare nr. 3055/A/16.09.2019, pronunţată de inspectorul judiciar desemnat şi Rezoluţia nr. 09- 3821/19.11.2019, pronunţată de inspectorul şef şi începerea cercetării disciplinare a judecătorilor B., C. şi D. pentru săvârşirea abaterilor disciplinare reclamate.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, reclamanta formulând critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând argumente similare cu cele invocate în faţa primei instanţe, care vizează modalitatea de soluşionarea dosarului având ca obiect contestaţia în anulare formulată de recurentă şi care au fost analizate corespunzător de aceasta, şi pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, potrivit art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate, aşadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecţia Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea care a produs nemultumirea titularului sesizării.

În cauza de faţă, astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, Inspecţia Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistraţii verificaţi a abaterii sesizate.

Prin urmare, astfel cum s-a reţinut anterior, modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecaţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Or, prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, au fost vizaţi exclusiv judecătorii învestiţi cu dosarul nr. x/2018, având ca obiect contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ. 1865.

Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

În cauză, recurenta nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată.

În mod corect au apreciat Inspecţia Judiciară şi prima instanţă că petenta nu a indicat norma de drept procesual ori substanţial încălcată de judecătorii învestiţi cu contestaţia în anulare.

Astfel, contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, care poate fi exercitată exclusiv pentru motivele prevăzute de lege, iar rejudecarea fondului litigiului în care a fost promovată poate avea loc numai în măsura în care motivul invocat în contestaţia în anulare este găsit fondat.

Prin urmare, în mod corect s-a reţinut că deşi cererea de chemare în judecată conţine ample referiri la competenţa instanţei de recurs din dosarul nr. x/2014, totuşi sesizarea înregistrată la pârâtă a vizat completul învestit cu o contestaţie în anulare respinsă ca inadmisibilă, pentru considerentul principal că aspectul litigios privind competenţa tribunalului specializat a fost analizat de instanţe în litigiul soluţionat definitiv şi nu mai poate fi pus în discuţie pe calea contestaţiei în anulare.

Aşadar, în raport de obiectul şi persoanele indicate în sesizare, problema încălcării deciziilor obligatorii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii se ridică numai în măsura în care contestaţia în anulare ar fi fost admisibilă. Or, judecătorii au expus raţionamentul logico-juridic pentru care motivul invocat prin contestaţia în anulare (necompetenţa absolută a instanţei de recurs) nu poate fi analizat, întrucât în faţa instanţei de recurs a fost invocată, chiar de reclamanta din prezenta cauză, excepţia de necompetenţă şi respinsă prin încheierea din 31 mai 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2014.

Or, contestaţia în anulare nu se poate transforma, din voinţa părţii, într-un recurs la recurs, într-o cale de atac de reformare a unei decizii definitive intrate în autoritate de lucru judecat.

Toate aspectele invocate de reclamantă, cu referire la aşa-zisa încălcare a unor decizii pronunţate în recurs în interesul legii (Deciziile nr. 18/2016, 17/2018, 2/2019) se referă, în fapt, la competenţa completului de recurs din dosarul nr. x/2014.

În fine, Înalta Curte constată că este lipsită de suport şi susţinerea recurentei în sensul că "judecătorii au reîncadrat în drept contestaţia, stabilind natura sa civilă", întrucât această susţinere se referă, de fapt, la contestaţia la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, şi nu la contestaţia în anulare, în privinţa căreia a formulat sesizarea analizată prin rezoluţia nr. 3055/16.09.2019. Soluţia de respingere ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare a fost pronunţată independent de natura litigiului, reţinându-se inadmisibilitatea căii de atac.

În concluzie, elementele esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege, astfel că nu poate fi primită critica recurenţilor privind încălcarea dispoziţiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, întrucât interpretarea dată de aceştia atât în faţa pârâtei, cât şi în faţa primei instanţe nu a fost validată de acestea.

În fine, instanţa de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă, considerentele hotărârii reprezentând în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 558 din 6 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 martie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.