Insurance guarantee fund appeal dismissed; per-claim statutory cap upheld over cumulative limit

Şedinţa publică din data de 22 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 20.03.2017 sub nr. de dosar x/2017 reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 4510/27.02.2017.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2925 din 12 iulie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat decizia 4510/27.02.2017 şi a obligat pârâtul să emită o nouă decizie cu luarea în considerare a motivelor prezentei hotărâri; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 2925 din 12 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi, principal, casarea sentinţei recurate, rejudecarea cauzei şi respingerea acţiunii reclamantei; în subsidiar, casarea sentinţei recurate, rejudecarea cauzei şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul - pârât a susţinut, dintr-o primă perspectivă nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes a reclamantei, în formularea acţiunii, apreciind că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu încălcarea art. 33 C. proc. civ., în contextul în care, din chiar maniera în care reclamanta înţelege să interpreteze noţiunea de creditor al asigurării, ar rezulta, în opinia recurentului, că reclamanta nu ar justifica un interes personal.

De altfel, chiar prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a recunoscut că nu are calitatea de creditor de asigurare în cazul daunelor parţiale şi că cererea de plată ar fi trebuit formulată de utilizator în nume propriu.

De asemenea, apreciază recurentul că hotărârea instanţei de fond nu conţine o motivare care să vizeze o analiză a folosului efectiv pe care reclamanta l-ar obţine, în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate.

Dintr-o altă perspectivă, recurentul critică, în esenţă, interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 4 din acelaşi act normativ, apreciind drept nelegală concluzia instanţei de fond potrivit căreia plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva B. S.A. De asemenea, susţine recurentul că judecătorul fondului, făcând o confuzie între poliţa de asigurare facultativă şi cea de răspundere civilă obligatorie, reţine, din perspectiva modului de aplicare a plafonului de garantare de 450.000 RON, argumente străine de natura cauzei deduse judecăţii.

A susţinut pârâtul că argumentele instanţei de fond, conform cărora valoarea maximă de despăgubire se calculează în raport de fiecare contract de asigurare, sunt străine de natura cauzei, întrucât sunt specifice unui alt tip de cauze, în care calitatea de reclamant aparţine unui asigurător CASCO şi, totodată, adaugă la lege.

Astfel, prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la plafonul de garantare stabilit pe un singur creditor de asigurare, iar definiţia acestei noţiuni se regăseşte în prevederile art. 4 din acelaşi act normativ, care stabilesc şi sfera creditorilor de asigurare ca fiind compusă din persoana asigurată, beneficiarul asigurării şi persoana păgubită. În privinţa creditorilor de asigurare, textele de lege folosesc întotdeauna singularul, în mod clar şi neechivoc, intenţia legiuitorului fiind în sensul instituirii plafonului de garantare prin raportare la un singur creditor de asigurare. În acest sens, recurentul-pârât a invocat şi prevederile art. 24 lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014 şi cele ale Ordinului CSA nr. 11/2011, arătând că legiuitorul a reglementat constant în materie, în sensul că a limitat suma de despăgubire prin raportare la un singur eveniment/risc asigurat, nu prin raportare la numărul de persoane vătămate, iar în cazul obligaţiilor FGA, a limitat suma de despăgubire prin raportare la un singur creditor de asigurare.

Recurentul-pârât a învederat că potrivit art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016 şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, FGA nu are calitatea de asigurător, nu preia funcţiile unui asigurător şi nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile asigurătorului falit, astfel încât nici obligaţia de plată a despăgubirii nu este cea preluată de la asigurătorul falit, ci reprezintă un mecanism de garantare. În opinia recurentului, acesta este încă un argument contrar considerentelor instanţei de fond care, stabilind că plafonul de despăgubire se calculează pe un creditor de asigurare, a încălcat mecanismul de garantare prevăzut de lege şi a condus la o înlocuire a asigurătorului din contractul de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Cât priveşte calitatea intimatei-reclamante de creditor de asigurare, recurentul a susţinut că a recunoscut această calitate în favoarea reclamantei, în temeiul cesiunii poliţei de asigurare, intervenită conform art. 1566 C. civ., al cărei efect l-a reprezentat transmiterea dreptului de creanţă din patrimoniul asiguratului în cel al reclamantei cesionare, de care instanţa de fond nu a ţinut cont.

4. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului şi menţinerea hotărârii recurate ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curtea observă că potrivit aspectelor învederate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA" sau "Fondul") în cererea de recurs, pârâtul înţelege să invoce un astfel de motiv de nelegalitate din trei perspective diferite, susţinând:

- pe de o parte, că hotărârea recurată nu conţine nicio motivare a soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes a reclamatei, din perspectiva folosului efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate,

- pe de altă parte că, considerând că prima instanţă a făcut o confuzie între poliţa de asigurare facultativă şi cea de răspundere civilă obligatorie, susţine recurentul că instanţa de fond a reţinut, sub aspectul modului de aplicare a plafonului de garantare de 450.000 RON, argumente străine de natura cauzei.

Contrar susţinerilor recurentului - pârât, instanţa de control judiciar apreciază că nu se poate reţine incidenţa, în prezenta cauză, a unui astfel de motiv de nelegalitate.

Astfel, în ceea ce priveşte teza lipsei motivării, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. După cum Înalta Curte a reţinut, în mod constant, în jurisprudenţa sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

Or, din perspectiva interesului practic urmărit de reclamantă în formularea cererii de chemare în judecată, instanţa de fond a arătat că, în cuprinsul Deciziei contestate, pârâtul a reţinut calitatea reclamantei de creditor de asigurare, însă a apreciat că solicitarea formulată de aceasta nu poate fi acceptată la plată, ţinând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, fiind considerată un singur creditor de asigurare şi, pe cale de consecinţa, putând recupera în limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) mai sus citat o suma de maxim 450.000 RON, plafon care se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare. Prin urmare, a apreciat că instanţa este învestită cu soluţionarea contestaţiei în limitele motivelor de respingere reţinute de Fond în Decizia contestată, acesta din urmă neavând posibilitatea completării motivelor de respingere a cererii de plată suplimentar faţă de cele reţinute în cuprinsul actului contestat.

Suplimentar, Înalta Curte observă că reclamanta a investit instanţa de judecată cu o acţiune în contencios administrativ prin care a supus controlului de legalitate Decizia nr. 4510/2017 emisă de pârât, destinatarul unui astfel de act fiind reclamanta. Printr-o astfel de acţiune, reclamanta a invocat motive de nelegalitate ce ar afecta validitatea actului astfel contestat, fiecare astfel de motiv având potenţialul de a genera, în mod individual sau coroborat, sancţiunea nulităţii actului atacat. Pe cale de consecinţă, analizând aspectul interesului reclamantei, raportat la motivele de nelegalitate invocate, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că un astfel de interes derivă, pe de o parte din calitatea reclamantei de subiect de drept căruia i se adresează actul emis de pârât, iar pe de altă parte din efectele pe care apreciază reclamanta că maniera de interpretare dată de FGA chestiunii determinării limitelor plafonului de 450.000 RON, le-ar putea produce patrimoniului său, în sensul conservării dreptului de a obţine creanţele, respectiv de a se apăra în situaţia în care utilizatorii/asiguraţii s-ar îndrepta cu o acţiune în pretenţii împotriva sa pentru plata despăgubirilor.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., judecătorul fondului expunând silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

De asemenea, instanţa de control judiciar apreciază că menţiunile privind tipul de contract de asigurare nu au vocaţia de a genera caracter de motivare străină de natura cauzei considerentelor reţinute de instanţa de fond, câtă vreme chestiunea de drept analizată şi dezlegată de aceasta vizează ipoteza unui singur contract de asigurare, prin opoziţie faţă de cea de unic creditor de asigurare, precum şi limitele aplicării plafonului de 450.000 RON şi maniera de interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din acelaşi act normativ. Or, raportat şi la aspectele reţinute în Decizia nr. 29 din 02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în planul analizei modalităţii de aplicare a plafonului de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, tipul contractului de asigurare nu reprezintă un criteriu relevant.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentului privind incidenţa unui astfel de motiv de nelegalitate.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat, în cauză instanţa de fond realizând o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

Cu titlu prealabil, instanţa de control judiciar reţine că argumentele clamate de recurent vizează, în esenţă, următoarele chestiuni litigioase:

- maniera de soluţionare de către prima instanţă a excepţiei lipsei de interes a reclamantei în formularea acţiunii în contencios administrativ

- critici ce vizează interpretare dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 4 din acelaşi act normativ, respectiv faptului că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva B. S.A.

- aspecte prin care recurentul arată că prin interpretarea dată, instanţa de fond ar susţine teza preluării de către FGA a obligaţiilor asiguratorului din contractul de asigurare, precum şi nelegalitatea unei astfel de interpretări din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 213/2015.

În acord cu soluţia instanţei de fond, Înalta Curte apreciază nefondat motivul de recurs privind modul de dezlegare a chestiunii interesului pe care intimata - reclamantă îl deţine, reţinând că prima instanţă a realizat o corectă aplicare a prevederilor art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., raportate la cele ale art. 33 din acelaşi act normativ.

Criticile expuse de recurent în motivarea căii de atac ignoră incidenţa, în speţă, în raport de natura juridică a Deciziei nr. 4510/27.02.2017 şi de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, a prevederilor Legii nr. 554/2004 ce stabilesc sfera persoanelor interesate, care au deschisă calea contestării unor astfel de acte în planul contenciosului administrativ, respectiv a dispoziţiilor reglementate prin art. 1 alin. (1) şi (2) din sus menţionata lege ce conferă legitimitate procesuală oricărei persoane "care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri" precum şi persoanei vătămate "într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept".

Mai mult, instanţa de control judiciar reaminteşte că prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 definesc noţiunea de "persoană vătămată" ca fiind:

"orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri";

Întrucât în virtutea art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în caz de respingere a sumelor pretinse, se va emite o decizie de respingere, iar împotriva unei astfel de decizii se poate formula contestaţie, în condiţiile prevederilor art. 19 din Legea nr. 503/2004, coroborat cu faptul că aceste din urmă prevederile legale fac trimitere la competenţa instanţei de contencios administrativ în soluţionarea contestaţiilor, Înalta Curte apreciază incidente prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform cărora:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale."

Întrucât determinarea interesului de investire a instanţei cu o acţiune în contencios administrativ reprezintă un element de admisibilitate a cererii, relevantă, din perspectiva unei astfel de analize, nu este însăşi existenţa sau inexistenţa concretă a vătămării - căci o astfel de analiză vizează elemente de temeinicie, iar nu de admisibilitate - ci valorificarea justificată, de către reclamant, a unui drept propriu, pe care îl consideră lezat prin actele administrative.

Înalta Curte constată că reclamanta justifică interesul în formularea acţiunii, în principal prin raportare la calitatea sa de destinatar al actului administrativ individual a cărui anulare se solicită. Totodată, interesul rezultă şi din împrejurarea că, prin decizia contestată a fost stabilit că s-a atins plafonul de 450.000 RON, calculat pe creditor de asigurare al asigurătorului în faliment B. S.A, sens în care cererea a fost respinsă.

Aşadar, în cauză sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 33 din C. proc. civ., reclamanta având calitatea de destinatar al actului administrativ individual, precum şi pe aceea de persoană vătămată prin emiterea deciziei, fiind îndeplinite condiţiile privitoare la justificarea unui interes determinat, legitim, personal, născut şi actual, motiv pentru care Înalta Curte apreciază drept legală hotărârea instanţei de fond de respingere a unei astfel de excepţii.

Din perspectiva celui de-al doilea plan al criticilor formulate de recurentul FGA, prin care autoritatea pârâtă susţine teza interpretării prevederilor legale ce reglementează plafonul maxim al despăgubirilor de care poate beneficia un creditor de asigurare, în sensul că potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, limita plafonului de garantare prevăzut de lege se stabileşte în raport de fiecare creditor de asigurare, luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare, iar nu prin raportare la fiecare contract de asigurare în parte, Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

Înalta Curte reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"151. În ceea ce priveşte modalitatea de aplicare a plafonului de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, deşi este necontestat că legiuitorul s-a exprimat în sensul instituirii "unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment", trebuie avut în vedere că mecanismul subrogaţiei legale operează în ansamblul său, atât în privinţa transmiterii drepturilor, cât şi a calităţilor, în raport cu Fondul de garantare, care are obligaţia legală de a garanta plata despăgubirilor.

152. Aşa cum s-a subliniat anterior, asigurătorul de răspundere facultativă s-a subrogat nu numai în drepturile fiecărui creditor de asigurare în parte, ci şi în calitatea celor de la care s-au preluat aceste drepturi, procedură care s-a concretizat prin dobândirea a câte unei creanţe de asigurări garantate în limita plafonului de asigurare de 450.000 RON, pentru fiecare operaţiune de subrogare.

153. Prin urmare, asigurătorul CASCO are calitatea de creditor de asigurare pentru fiecare asigurat în drepturile căruia se subrogă şi nu poate fi considerat unic creditor, prin însumarea valorii creanţelor dobândite în mod succesiv prin subrogarea în fiecare drept distinct al asiguraţilor săi despăgubiţi, întrucât această interpretare nu reflectă situaţia juridică reală vizată de legiuitor.

154. Pe de altă parte, dispoziţiile Legii nr. 215/2013 nu consacră limitarea numărului de creanţe de asigurare garantate de către Fond, motiv pentru care nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanţă în valoare de 450.000 RON, rezultând din cumularea tuturor creanţelor dobândite prin subrogaţie.

155. În condiţiile în care, prin norma reglementată de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din raţiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraţilor, doar suma de bani plătită din acest fond, pentru fiecare creanţă de asigurări în parte, limitarea tuturor creanţelor de asigurări pe considerentul unicităţii de creditor devine o limitare realizată în mod arbitrar, fără a avea la bază criterii obiective, concrete şi rezonabile (spre exemplu, valoarea bunului asigurat).

156. Mai mult, orice interpretare contrară ar conduce la încălcarea principiului relativităţii efectelor contractului, consacrat de art. 1.280 din C. civ., având în vedere că plata indemnizaţiei de asigurare vizează fiecare raport juridic încheiat între asigurătorul de răspundere facultativă şi asigurat, iar prin plata indemnizaţiei de asigurare societatea de asigurare se subrogă în drepturile fiecărui asigurat în parte, ca urmare a raportului juridic încheiat cu acesta şi în virtutea legii.

157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia, conform susţinerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor formulate de pârât cu privire la acest aspect, nelegalitatea deciziei prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A. S.A în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate de pârât prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

De asemenea, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata - reclamantă A. S.A., instanţa de control judiciar, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va admite şi va dispune obligarea recurentului - pârât la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial în sumă de 547,4 RON, dovedit prin înscrisurile depuse în dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2925 din 12 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs în cuantum de 547,4 RON, reprezentând onorariu avocat, către intimata-reclamantă S.C. A. S.A.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 22 martie 2021.