Whether statutory interest and litigation costs included in a final insurance judgment constitute insurable claims payable by the Insureds' Guarantee Fund

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, A. S.A., a solicitat în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.), anularea Deciziei nr. 13771/23.03.2018 emisă de acesta, respectiv amnularea art. 2 din dispozitivul deciziei menţionate anterior şi, soluţionând pe fond cererea de plată a solicitat ca instanţa să oblige pârâta la plata sumei de 44.234,50 RON.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1041 din 19 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

A anulat art. 2 din dispozitivul Deciziei nr. 13771/23.03.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu privire la soluţionarea cererii de despăgubire nr. x/18.12.2015 a reclamantei şi, în consecinţă, a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să plătească reclamantei S.C. A. S.A. în calitate de client asigurat al B. S.A., societate aflată în procedura de faliment, suma de 44.234,50 RON reprezentând dobânzi legale şi cheltuieli de judecată din primul ciclu procesual.

A obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în prezenta cauză în sumă de 300 RON reprezentând taxa judiciară de timbru.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 1041 din 19 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi în rejudecarea cauzei să se respingă contestaţia reclamantei.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-pârât a susţinut următoarele:

Hotărârea dată de prima instanţă în dosarul procesual înregistrat cu nr. x/2018 cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei şi este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În mod eronat instanţa de fond retine in motivare faptul ca "dobânzile legale şi cheltuielile de judecată care rezultă din neexecutarea voluntara a unui contract de asigurare de răspundere civila, stabilită pe cale judecătorească definitive, fac parte din categoria creanţelor de asigurări, fiind vorba despre autoritatea de lucru judecat ce poarta asupra contractului de asigurare aflat in stadiul de executare pentru ca s-a produs evenimentul asigurai" având in vedere următoarele aspecte:

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 prin creanţă de asigurare se înţelege "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, instanţa de fond ar fi trebuit sa aibă în vedere că dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv "FGA garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. în cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere sau dobânzi legale, după caz, stabilite în sarcina asigurătorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-si execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Prin urmare, interpretarea instanţei de fond care menţionează "în cazul creanţelor din asigurări apar mai multe elemente: paguba efectiva suferita, beneficiul realizat precum si cheltuielile de judecata" contravine dispoziţiilor din Legea nr. 213/2015.

Totodată, se impun a fi avute in vedere si prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar. despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, B. S.A. nu datorează dobânda legală şi cheltuielile de judecată pentru repararea prejudiciului produs ca urmare a producerii riscului asigurat, ci ca urmare a atitudinii culpabile a acesteia constând în neachitarea la termen a despăgubirii, fapt ce a dus la acţionarea in judecata de către persoana păgubita.

Sumele pretinse cu titlu de dobânzi legale si implicit cheltuieli de judecata pentru neachitarea despăgubirii societăţii de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume fiind prin urmare diferită.

Recurentul susţine că nu orice sancţiuni aplicate B. sunt opozabile Fondului, care, venind in sprijinul asiguraţilor trebuie sa achite doar despăgubiri, nu si orice alte datorii B. ca penalităţi de întârziere, dobânzi legale, cheltuieli de judecata, onorarii experti/avocati etc- care deşi au fost generate de litigiile purtate de B., nu cad in sarcina Fondului.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu reprezintă continuatorul B. - nu are nici calitatea de reprezentant si nici de terţ garant, aceasta fiind reprezentata prin lichidator judiciar- iar debitele privind penalităţile de întârziere se recuperează doar de la B. prin înscriere la masa credala si nicidecum de la FGA, a cărui unica sarcina este sa plătească despăgubiri odată cu rămânerea definitiva a hotărârii de deschidere a falimentului.

Cheltuielile de judecată pretinse reprezintă o sancţiune procesuală pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu - conform prevederilor art. 453 C. proc. civ.

În speţă, FGA nu a fost parte litigiantă în dosarul nr. x/2011 soluţionat prin sentinţa civila nr. 8235/31.05.2012 rămasa definitiva prin Decizia nr. 62/R/2015/13.02.2015, astfel încât trebuie reţinut că soluţia dată în acest dosar nu ne este opozabilă, iar FGA nu se subrogă în drepturile si obligaţiile asigurătorului în faliment care a căzut în pretenţii, aceste cheltuieli putând fi recuperate de intimatul-reclamant exclusiv în cadrul procedurii de faliment, prin înscrierea la masa credală a C. S.A.

Aşadar, sumele de bani care derivă din fapta culpabilă ori ilicită a asigurătorului faţă de care s-a deschis procedura falimentului nu constituie creanţe de asigurare şi nu pot fi recuperate din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, cele două sume de bani având natură juridică şi izvoare distincte, iar modalitate de recuperare este, de asemenea, diferită. în cazul creanţelor de asigurare, creditorul de asigurare poate solicita recuperarea lor din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, în cadrul procedurii administrative necontencioase prevăzută de normele speciale ale Legii 213/2015 sau prin înscriere la masa credală a asigurătorului debitor, în cadrul procedurii de faliment a acestui asigurător, spre deosebire de cheltuielile de judecată stabilite prin hotărâre judecătoreasca în sarcina unui asigurător faţă de care se deschide procedura falimentului şi care pot fi recuperate exclusiv prin înscrierea la masa credală a acestui asigurător debitor.

În drept, recurentul-pârât şi-a întemeiat cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a depus întâmpinare la cererea de recurs formulată de pârât prin care a solicitat să se respingă recursul ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate de pârât şi a apărărilor formulate de către intimata-reclamantă, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Cu prioritate, instanţa de recurs reţine că recurentul-pârât a criticat sentinţa de fond, sub un prim aspect subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, implicit, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

În speţă, în susţinerea motivului de casare circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul-pârât a susţinut că hotărârea de fond cuprinde motive contradictorii, arătând în acest sens că prima instanţă a reţinut că, dobânzile legale si cheltuielile de judecata care rezulta din neexecutarea voluntara a unui contract de asigurare de răspundere civila, stabilită pe cale judecătoreasca definitive, fac parte din categoria creanţelor de asigurări, fiind vorba despre autoritatea de lucru judecat. Or, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 creanţa de asigurare nu priveşte şi situaţia interpretată de către instanţa de fond în sensul celor arătate mai sus.

Circumstanţiind aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a făcut o amplă analiză a susţinerilor părţilor şi a probatoriului administrat, prin prisma normelor legale incidente în materie, expunând în mod logic si gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată. Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, susţinerile recurentului-pârât referitoare la existenţa unor motive contradictorii în ceea ce priveşte criteriile avute în vedere de prima instanţă în stabilirea noţiunii de creanţă de asigurare, reflectă dezacordul părţii în privinţa argumentelor care au stat la baza soluţiei pronunţate de către instanţa de fond, fără a susţine motivul de casare invocat.

În aceste condiţii, împrejurarea că recurentul-pârât nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentului din această perspectivă fiind nefondate.

În ceea ce priveşte criticile dezvoltate de recurentul-pârât în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..‚ instanţa de recurs le apreciază de asemenea ca fiind nefondate.

Cu privire la situaţia de fapt, Înalta Curte reţine că, prin cererea de plată nr. x din 18.12.2015 depusă la FGA, în urma deschiderii procedurii de faliment a B. S.A. prin hotărârea judecătorească din 03.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII a civilă în dosarul nr. x/2015 şi rămasă definitivă la 28.04.2016, initmata-reclamantă, A. S.A. a solicitat plata din disponibilităţile Fondului a sumei totale de 96.530,05 RON compusă din următoarele sume: suma de 52.295,55 RON, reprezentând despăgubiri materiale; suma de 44.234,50 RON cu titlu de dobândă legală si cheltuieli de judecată ocazionate de dosarul nr. x/2011 soluţionat de Judecătoria Oradea în contradictoriu cu reclamanta A. S.A. şi pârâţii B. S.A. si D..

Sumele avansate în cererea de plată, au fost stabilite prin sentinţa civilă nr. 8235 din 31.05.2012, pronunţată de Judecătoria Oradea în acţiunea în pretenţii formulată de S.C. A. S.A. în contradictoriu cu B. S.A şi persoana fizică D., hotărârea devenind irevocabilă prin decizia civilă nr. 62/R din 13.02.2015 pronunţată de Tribunalul Bihor.

In procedura administrativă, Comisia specială constituită la nivelul Fondului, conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, a aprobat plata sumei de 52.295,55 RON, reprezentând despăgubiri materiale şi a respins plata sumei de 44.234,50 RON, solicitată cu titlu de dobânzi legale şi cheltuieli de judecată.

Pentru recuperarea creanţei de 96.530,05 RON de la debitorul B., creanţa integrală înscrisa în hotărârile judecătoreşti precizate anterior, reclamanta a sesizat B.E.J. E. din municipiul Oradea şi s-a constituit dosarul de executare silita nr. x/2015.

Înalta Curte, în acord cu opinia instanţei de recurs, raportat la prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi a art. 9, art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 şi având în vedere că suma solicitată pentru despăgubire a fost cuprinsă într-o hotărâre judecătorească definitivă, respectiv sentinţa civilă nr. 8235 din 31.05.2012, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 62/R din 13.02.2015 pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2011, apreciază că această sumă are caracterul unei creanţe de asigurare, astfel că în sarcina recurentului-pârât revine obligaţia de despăgubire.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 49, art. 50 şi art. 54 din Legea nr. 136 din 1995, lege aflată în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, se reţine expres că prin creanţa din asigurare se înţelege paguba efectiva împreună cu beneficiul nerealizat, la care se adaugă cheltuieli de judecata.

Or, în speţă, intimata-reclamantă solicită despăgubiri reprezentând dobânda legală şi cheltuielile de judecată cuprinse într-o hotărâre definitivă. Este adevărat că practica Înaltei Curţi, în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, ori cheltuielile de judecată efectuate în executarea unor despăgubiri izvorâte dint-un contract de asigurare şi solicitate printr-o cerere de plată adresată Fondului de Garantare, nu sunt interpretate ca fiind creanţe de asigurări, însă doar sub rezerva ca la baza acestora să nu existe o hotărâre judecătorească definitivă.

În sens contrar, dacă o hotărâre judecătorească definitivă, cum este şi cazul de faţă, a interpretat modul de aplicare a contractului de asigurare şi a stabilit cunatumul prejudiciului suferit de partea vătămată în cuprinsul căruia se află atât dobânda legală, cât şi cheltuielile de judecată, refuzul de executare al acelei hotărâri judecătoreşti ar echivala pe de-o parte din perspectivă administrativă cu o nerespectare a unei hotărâri judecătoreşti, iar pe de altă parte, din perspectivă judecătorească ar echivala cu o încălcare a autorităţii de lucru judecat printr-o reinterpretare a limitelor de executare a contractului de asigurare.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară:

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1041 din 19 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-Veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 ianuarie 2022.

OPINIE SEPARATĂ

Am formulat opinie separată pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, neţinând cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziţii, extinzând normele juridice dincolo de conţinutul lor limitativ si clar definit.

Potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015: " Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale. Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale. În condiţiile alin. (1) şi (2), Fondul este îndreptăţit să înregistreze şi să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăţilor efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului."

Potrivit dispoziţiilor art. 25 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor: "(1) Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări care au încasat indemnizaţiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite încasarea creanţelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare debitoare decât pentru sumele care depăşesc plafonul de garantare prevăzut de lege.

(2) Toate despăgubirile/indemnizaţiile plătite din disponibilităţile Fondului, împreună cu dovada plăţii acestora, se înregistrează cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul instanţei judecătoreşti competente. Recuperarea creanţelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor şi/sau a drepturilor şi veniturilor societăţii de asigurare debitoare, în condiţiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 85/2014 şi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Creanţele Fondului reprezintă creanţe de asigurări conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 şi se achită cu prioritate faţă de alte creanţe, imediat după achitarea sumelor prevăzute la art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014. Reprezintă creanţe de asigurări ale Fondului şi sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea şi lichidarea dosarelor de daună, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

(3) Fondul este îndreptăţit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum şi orice dobânzi şi/sau cheltuieli efectuate din disponibilităţile Fondului cu titlu de creanţe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015."

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 25 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiţi, si nu asigurătorilor in faliment, toate despăgubirile/indemnizaţiile plătite de FGA in cadrul procedurii administrative de plata prevăzuta de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanţe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat împotriva asigurătorului falit, in cazul de fata B.. Recuperarea creanţelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor şi/sau drepturilor şi veniturilor societăţii de asigurare debitoare, potrivit dispoziţiilor legale incidente.

Prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, asigurătorul poate datora dobânzile şi cheltuielile de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii şi în demararea litigiului. Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de dobânzi şi de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

Intimata nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv dobânzi si cheltuieli de judecata a căror cauză este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de dauna.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar intimata nu poate pretinde stabilirea în sarcina recurentului pârât a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului.

Pe cale de consecinţă, dobânzile şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea acestora, reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Prin dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a stabilit că noţiunea de creanţă de asigurări reprezintă "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Art. 9 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 prevede că "(1) Fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015".

Prin urmare, Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat şi a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât această instituţie nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile fostului asigurător. Obligaţia sa de plată este una legală şi este consecinţa principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu consecinţa directă a preluării riscului asigurat.

În concluzie, în mod greşit a fost admisă acţiunea astfel că s-ar fi impus, în opinia mea, admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei cu consecinţa respingerii acţiunii.

Cu opinie separată:

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1041 din 19 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-Veche.

Casează în tot sentinţa recurată şi în rejudecare, respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 ianuarie 2022.