Challenge to pandemic alert extension mandating vaccination or testing certificates for public access: validity of differentiated measures and inapplicability of mandatory preliminary complaint procedure

Şedinţa publică din data de 24 martie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 15.12.2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Afacerilor Interne şi Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, anularea H.G. nr. 1242/08.12.2021 şi a Hotărârii CNSU nr. 112/07.12.2021.

La termenul de judecată din 5 ianuarie 2022, reclamanta a precizat că renunţă la judecata cererii având ca obiect anularea HCNSU nr. 112/07.12.2021 formulată în contradictoriu cu CNSU.

2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3 din 5 ianuarie 2022, Curtea a luat act de renunţarea reclamantei la judecata cererii având ca obiect anularea Hotărârii CNSU nr. 112/07.12.2021, formulată în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă.

A respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii în anularea H.G. nr. 1242/08.12.2021 şi a lipsei de interes a reclamantei în promovarea acesteia.

A respins acţiunea având ca obiect anularea H.G. nr. 1242/08.12.2021, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

Recurenta-reclamantă invocă aplicarea greşită a disp. art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, având în vedere că starea de alertă se instituie şi se prelungeşte prin hotărâre de guvern, la propunerea ministerului de interne, astfel că este obligatoriu existenţa unui înscris asumat prin semnătură de ministrul afacerilor interne prin care acesta şi nu altă persoană sau entitate, să propună prelungirea stării de alertă.

Faptul că ministrul afacerilor interne este de acord cu prelungirea stării de alertă nu echivalează cu faptul că acesta a şi propus prelungirea stării de alertă.

În speţă, nu s-a făcut dovada existenţei unui astfel de înscris, voinţa ministrului afacerilor interne trebuie să fie expresă, iar nu dedusă din diverse împrejurări, cum ar fi participarea la şedinţele CNSU sau calitatea de membru al CNSU.

Hotărârea CNSU este semnată numai de primul ministru şi din cuprinsul acesteia nu rezultă că a şi formulat propunerea de prelungire a stării de alertă, de asemenea, nu are relevanţă că ministrul afacerilor interne a semnat nota de fundamentare, deoarece actul a fost emis în temeiul disp. art. 3 alin. (3) din Legea nr. 55/2020.

Cu privire la dispoziţiile legale referitoare la avizul Consiliului Legislativ, instanţa de fond a apreciat greşit că reclamanta a susţinut că avizul are caracter obligatoriu, iar nu facultativ.

Recurenta-reclamantă susţine că a precizat că avizul este obligatoriu, în raport de disp. art. 9 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, iar nu faptul că este obligatoriu de respectat, astfel că au fost încălcate disp. art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000.

Instanţa de fond a încălcat prevederile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, în spiritul său, deoarece motivarea nu trebuie să fie formală, ci concretă, respectiv să explice cum este respectat principiul egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţia României.

Nota însoţitoare materializată în adresa nr. x/08.12.2021 nu îndeplineşte exigenţele art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, nu este emisă de un reprezentant al Guvernului României, ci de către şeful DSU, care nu are atribuţii în legătură cu emiterea hotărârii de Guvern de prelungire a stării de alertă.

În nota însoţitoare nu se arată în concret cum se circumscriu măsurile luate, principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile.

De asemenea, în legătură cu măsurile care presupun limitarea exercitării unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu se explică, în concret, cum este respectat principiul egalităţii în drepturi, astfel cum este reglementat de disp. art. 16 alin. (12) din Constituţia României.

Recurenta-reclamantă consideră că prima instanţă a aplicat greşit disp. art. 53 din Constituţia României, având în vedere că nu există nicio dispoziţie legală care să condiţioneze existenţa vreunui drept sau vreunei libertăţi fundamentale de existenţa certificatului de vaccinare/testare/trecere prin boală .

Dacă legea nu stabileşte categoriile de persoane cărora li se aplică excepţia constând în constrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, nici Guvernul României sau instanţa de judecată nu trebuie să distingă prin stabilirea unor excepţii de la excepţie, în sensul că sunt exceptaţi de la excepţia restrângerii exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, anumite categorii de persoane.

Prin hotărâre de guvern nu se pot stabili reglementări derogatorii de la legea care stabileşte excepţia constând în restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, o astfel de soluţie fiind contrară principiului ierarhiei actelor normative.

Recurenta-reclamantă susţine că a demonstrat că hotărârea de guvern atacată este discriminatorie, deoarece atât persoanele vaccinate, cât şi cele nevaccinate, inclusiv unele persoane trecute prin boală pot transmite virusul, iar rezultatul negativ al testului face dovada exclusiv pentru momentul la care proba a fost recoltată.

Nu există nicio dovadă că o persoană vaccinată sau trecută prin boală contactează şi transmite o cantitate mai mică sau mai puţin agresivă de viruşi.

Există persoane care din motive medicale nu se pot vaccina şi dacă au venituri mici sunt în imposibilitate de a se testa, nu este cunoscută cu exactitate perioada în care vaccinul oferă protecţie şi există persoane care au fost asimptomatice sau au trecut uşor prin boală, dar nu sunt înregistrate, însă există obligaţia testării/vaccinării pentru a-şi exercita toate drepturile şi libertăţile fundamentale.

Cu privire la teste, instanţa de fond a omis să analizeze argumentele reclamantei, indicând două ordine ale ministrului sănătăţii, care nu au legătură cu susţinerile sale.

Recurenta-reclamantă nu a invocat faptul că nu are posibilitatea materială de a se testa sau nu este reglementată activitatea de testare, ci a invocat faptul că oricare dintre tipurile de teste poate să dea rezultate eronate, că testele RT PCR nu se mai folosesc în SUA după data de 01.01.2022, că testele chiar dacă sunt corecte fac dovada exclusiv pentru momentul la care s-a prelevat proba şi că testarea implică o componentă financiară ce nu poate fi neglijată.

Cu privire la vaccinare, nu s-a ţinut seama de caracterul de noutate absolută al vaccinurilor, de necunoaşterea efectelor pe termen mediu şi lung, de efectele adverse care deja s-au manifestat.

Instanţa de fond a reţinut că este valid argumentul reclamantei în sensul că nu se cunosc efectele pe termen mediu şi lung ale vaccinurilor, însă s-a arătat că este prioritară stoparea transmiterii virusului şi a numărului de spitalizări şi decese, dar aceste chestiuni ţin de necesitatea şi proporţionalitatea măsurilor dispuse de guvern, astfel că argumentul instanţei este greşit, dat cu încălcarea spiritului legii.

Cât priveşte afirmaţia instanţei de fond, în sensul că eficacitatea vaccinurilor este atestată de numărul mare de îmbolnăviri şi decese în rândul persoanelor nevaccinate, aceasta este greşită deoarece numărul de persoane nevaccinate este mai mare decât al celor vaccinate, mai ales că există un procent mare de vaccinări false, de unde rezultă că nu este dovedită eficienţa vaccinurilor.

Statul român, prin intermediul Guvernului României avea obligaţia să promoveze vaccinarea, prin diferite acţiuni, dar era necesar să se aducă la cunoştinţa populaţiei şi efectele adverse ale vaccinurilor.

Măsurile de restrângere a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor nu au avut efectul scontat, nu s-au făcut cercetări pentru identificarea unor antivirale sau vaccinării româneşti.

Măsurile nu sunt proporţionale, nu sunt prevăzute de Legea nr. 55/2020, nu este dovedită ştiinţific condiţionarea participării la diferite activităţi, de existenţa certificatului de vaccinare/testare/trecere prin boală.

Nu s-a justificat de ce nu s-a optat pentru o limitare graduală a participării la activităţile menţionate la art. 4 alin. (1) din Anexa 2 a hotărârii de guvern, pentru toate persoanele, astfel cum s-a făcut la art. 6 pct. 11 din Anexa 3 a hotărârii, când este permis accesul în spaţiile de comercializare a produselor nealimentare cu suprafaţa mai mică sau egală cu 200 m.p., tuturor persoanelor[...].

Prin actul atacat se creează o adevărată prezumţie de boală în privinţa persoanelor nevaccinate/netestate/netrecute prin boală şi o prezumţie de sănătate pentru cele care prezintă cele trei tipuri de certificate, iar instanţa de fond a înlăturat greşit argumentele reclamantei, afirmând că aceasta nu a adus dovezi cu privire la eficienţa altor metode.

Recurenta-reclamantă susţine că şi în prezenţa acestor măsuri a existat o curbă ascendentă, urmată de o curbă descendentă, iar în prezent se manifestă o curbă ascendentă, deşi aceste restrângeri sunt în vigoare.

Afirmaţia instanţei de fond conform căreia, reclamanta nu a dovedit existenţa vreunui impediment în desfăşurarea anumitor activităţi, nu are legătură cu motivele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată şi înfrânge principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil.

Recurenta-reclamantă susţine că nu a invocat faptul că nu există echivalenţă între cele trei măsuri şi că nu ar fi avut acces la vaccinare sau testare, ci a arătat că persoanele care nu prezintă certificat sunt discriminate în raport de cele care prezintă certificatul, deoarece plasarea în două categorii s-a făcut în lipsa unui criteriu obiectiv - orice persoană poate să fie purtătoare şi transmiţătoare de virus sau poate să nu fie purtătoare şi transmiţătoare de virus.

Recurenta-reclamantă arată că a formulat numai critici de legalitate şi nu de oportunitate, iar instanţa de judecată are obligaţia să facă analiza necesităţii şi proporţionalităţii măsurilor dispuse prin actul atacat, conform disp. art. 53 alin. (2) din Constituţia României.

Nu se poate susţine faptul că prin restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale persoanelor care nu prezintă unul din cele trei tipuri de certificat se protejează populaţia vulnerabilă, alcătuită, în principal, din persoane cu comorbidităţi trecute de vârsta de 60 de ani, deoarece aceste persoane nu frecventează locurile pentru care este necesară prezentarea certificatului, astfel că, punând în balanţă dreptul la viaţă al persoanelor vulnerabile şi dreptul tuturor persoanelor de a-şi exercita liber toate drepturile şi libertăţile fundamentale, Guvernul României avea la dispoziţie alte măsuri de protecţie a acestor persoane.

Instanţa de fond nu a combătut argumentele ce vizează dispoziţiile Regulamentului nr. 953/2021 al Parlamentului European şi Consiliului UE, care au în vedere numai restrângerea dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul Uniunii, cu respectarea principiilor proporţionalităţii şi nediscriminării.

Cele reţinute în cuprinsul Regulamentului nr. 953/2021 referitoare la faptul că persoanele care sunt vaccinate sau au avut rezultatul negativ al unui test sau s-au vindecat, prezintă un risc mai redus de infectare, reprezintă date ştiinţifice existente la acel moment, în prezent este dovedit că şi persoanele vaccinate sunt purtătoare şi transmiţătoare de virus.

Recurenta-reclamantă susţine că, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu a dovedit o vătămare concretă a drepturilor sau intereselor sale, deşi în acţiune a arătat că tuturor persoanelor, inclusiv persoana sa, care nu prezintă certificat, le este restrâns exerciţiul unor drepturi li libertăţi fundamentale, respectiv: accesul în centre comerciale, restaurante, terase, unităţi de cazare, unităţi administrativ-teritoriale pentru schimbarea cărţii de identitate/buletinului .

Cu privire la rata de incidenţă care este reglementată de art. 12 şi 13 din Anexa nr. 3 a hotărârii atacate, recurenta-reclamantă susţine aplicarea greşită a disp, art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020, deoarece cât timp numărul paturilor de spital nu este prevăzut drept criteriu în hotărâre, nu este luat în considerare, astfel că menţiunile din nota de fundamentare nu prezintă relevanţă.

Se arată că şi în privinţa măsurii purtării măştii în spaţii închise şi deschise s-a încălcat art. 53 din Constituţia României, deoarece nu există studii ştiinţifice care să dovedească că purtarea măştii opreşte transmiterea virusului şi că beneficiile purtării măştii sunt superioare, în mod evident, neajunsurilor.

Recurenta-reclamantă arată că a formulat critici şi cu privire la disp. art. 5 din hotărârea atacată, însă instanţa a omis să se pronunţe cu privire la acestea, astfel că îşi menţine cele susţinute, dispoziţiile nefiind clare, previzibile şi accesibile.

4. Apărările formulate în cauză. Recursul incident

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării recursului şi excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Odată cu întâmpinarea, în condiţiile art. 491 C. proc. civ., Ministerul Afacerilor Interne a formulat şi recurs incident, criticând soluţia dată de instanţa de fond asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile şi asupra excepţiei lipsei de interes, solicitând casarea hotărârii recurate şi, rejudecând excepţiile invocate, admiterea acestora, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă sau ca lipsită de interes.

Recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a invocat motivele de nelegalitate, prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a arătat că, în ceea ce priveşte soluţia asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile a fost dată cu aplicarea greşită a disp. art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată.

În mod greşit, instanţa de fond a arătat că procedura prealabilă reglementată de disp. art. 7 nu este compatibilă cu procedura de anulare a unei hotărâri de guvern emise în temeiul Legii nr. 55/2020, deoarece termenele prevăzute pentru realizarea procedurii prealabile depăşesc termenul de aplicabilitate al acestor hotărâri, invocând în acest sens Decizia CCR nr. 392/2021.

Curtea Constituţională a arătat că este de competenţa legiuitorului să instituie regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, prin urmare, disp. art. 7 din Legea nr. 554/2004, cât timp nu sunt modificate sau abrogate se aplică şi în cazul în care se atacă o hotărâre de guvern emisă în temeiul Legii nr. 55/2020.

În ceea ce priveşte interesul în promovarea unei acţiuni în anularea unei hotărâri de Guvern, recurentul-pârât susţine că reclamanta nu a invocat motive de nelegalitate concrete, ci s-a limitat la afirmaţii de ordin general, fără susţinere, nu arată care este interesul propriu, particular, vătămat.

Ceea ce a susţinut reclamanta este subsumat exclusiv interesului legitim public, nu s-a dovedit că aceasta se regăseşte în situaţiile vizate de hotărârea atacat, nu oferă explicaţii privitoare la conţinutul afectării şi impactului pe care măsurile îl produc asupra vieţii sociale sau profesionale, singurele referiri vizează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în general.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor formulate de recurenta-reclamantă A. şi de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne

1. Cu privire la excepţia lipsei de interes în formularea recursului de către recurenta-reclamantă

Recurentul-pârât susţine că, potrivit disp. art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., orice cerere în justiţie poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia justifică un interes şi, întrucât actul administrativ normativ contestat nu mai este în vigoare, deoarece şi-a produs efectele timp de 30 de zile de la data emiterii, recurenta-reclamantă nu ar obţine niciun beneficiu ca urmare a unei eventuale soluţii de admitere a recursului.

Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes în promovarea şi susţinerea căii de atac a recursului de către recurenta-reclamantă, deoarece abrogarea sau ieşirea din vigoare a unui act administrativ nu are ca efect lipsirea părţii de un folos efectiv în ipoteza admiterii acţiunii şi anulării actului.

Actul administrativ atacat şi-a produs efectele pe perioada cât a fost în vigoare, iar recurenta-reclamantă invocă motive de anulare a actului iar în ipoteza în care acţiunea este admisă, partea are dreptul să solicite despăgubiri, astfel că, din acest punct de vedere există interes pentru susţinerea recursului şi în prezent.

Faţă de acestea, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes în privinţa recursului formulat de recurenta-reclamantă, constatând şi că jurisprudenţa ÎCCJ - SCAF invocată în cuprinsul cererii nu este aplicabilă în prezenta cauză.

2. Analiza motivelor de casare

2.1. Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă A.

Potrivit disp. art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei Covid-19, "starea de alertă se instituie de Guvern prin hotărâre, la propunerea ministrului afacerilor interne şi nu poate depăşi 30 de zile. Starea de alertă poate fi prelungită pentru motive temeinice, pentru cel mult 30 de zile, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului afacerilor interne".

Recurenta-reclamantă susţine că lipsa unui înscris expres asumat prin semnătură de către ministrul afacerilor interne emis în scopul prelungirii stării de alertă conduce la nelegalitatea H.G. nr. 1242/2021 de prelungire a stării de alertă pe teritoriul României.

Critica este nefondată, instanţa de fond a argumentat respingerea acestui motiv de nelegalitate a actului administrativ normativ atacat, în raport de prevederile art. 29 şi art. 32 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aspecte pe care recurenta-reclamantă nu le-a combătut, considerând doar că nota de fundamentare a proiectului hotărârii de guvern nu este suficientă, deşi este semnată de ministrul afacerilor interne, în calitate de iniţiator şi de reprezentanţii autorităţilor care au avizat proiectul.

Cu privire la dispoziţiile legale referitoare la avizul Consiliului Legislativ, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond a reţinut greşit, cu încălcarea principiului disponibilităţii, faptul că s-a susţinut că avizul are caracter obligatoriu şi nu facultativ.

Din lecturarea acţiunii introductive, se constată că reclamanta a reţinut că au fost ignorate criticile menţionate în aviz, la această susţinere prima instanţă a răspuns la pag. 19 din considerentele sentinţei pronunţate.

Astfel instanţa de fond a arătat că procedura avizării a fost urmată întocmai, a reţinut că avizul are un caracter consultativ şi a făcut aprecieri cu privire la susţinerile privind nerespectarea unora dintre observaţiile şi propunerile din conţinutul avizului.

Înalta Curte constată că sunt nefondate motivele de nelegalitate ce privesc încălcarea principiului disponibilităţii, iar recurenta-reclamantă nu a dezvoltat critici întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la chestiunea analizată.

Recurenta-reclamantă susţine, printr-o altă critică, aplicarea greşită, de către prima instanţă, a disp. art. 53 din Constituţia României, aducând în discuţie mai multe aspecte.

Astfel, se susţine că Legea nr. 55/2020 cuprinde prevederi referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale, însă această restrângere trebuie să privească toate persoanele care au aceste drepturi şi libertăţi fundamentale, neputând fi stabilite excepţii, cum se întâmplă în cuprinsul H.G. nr. 1242/2021, cu alte cuvinte, hotărârea de Guvern nu este emisă în limitele celor dispuse prin actul normativ, în temeiul căreia a fost adoptată, iar dispoziţiile sunt discriminatorii.

În continuare, recurenta-reclamantă dezvoltă teza discriminării, arătând că nu există obligaţia dovedirii sănătăţii prin prezentarea unui certificat, orice persoană poate fi purtătoare şi transmiţătoare, deşi deţine certificatul, instanţa de fond a omis să analizeze argumentele sale, indicând doar două ordine emise de ministrul sănătăţii, care nu au legătură cu susţinerile acestora.

Se arată că nu s-a invocat faptul că nu are posibilitatea să se testeze, ci că rezultatul testelor poate fi eronat şi că în SUA, testele RT PCR nu se mai folosesc după data de 01.01.2022.

Cu privire la vaccinare nu s-a ţinut seama de caracterul de noutate absolută al vaccinurilor, de necunoaşterea efectelor pe termen mediu şi lung, de efectele adverse, iar susţinerea instanţei de fond cu privire la prioritatea stopării transmiterii virusului este greşită, faţă de necunoaşterea efectelor pe termen mediu şi lung al vaccinurilor.

Recurenta-reclamantă susţine că nu s-a promovat eficient campania de vaccinare şi că nu s-au făcut cercetări pentru descoperirea unor vaccinuri interne sau antivirale.

De asemenea, nu au fost justificate ştiinţific măsurile condiţionării participării la diferite activităţi de certificatul de vaccinare/testare/trecere prin boală şi nu s-a optat pentru o limitare graduală a participării la activităţile menţionate de art. 4 alin. (1) din Anexa 2 la H.G. nr. 1242/2021.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă intenţionează să subsumeze aceste afirmaţii, motivelor de nelegalitate prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, indicând că norma de drept material aplicată greşit de prima instanţă este reprezentată de disp. art. 53 din Constituţia României.

Prevederile constituţionale nu fac parte din categoria normelor de drept material, în realitate, recurenta-reclamantă susţine nerespectarea principiilor ierarhiei actelor normative şi a discriminării.

În privinţa primei critici, recurenta-reclamantă susţine că Legea nr. 55/2020 nu permite instituirea unor excepţii de la restrângerea emitentului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, cum s-a realizat prin adoptarea H.G. nr. 1242/2021.

Înalta Curte observă că în calea de atac a recursului, recurenta-reclamantă susţine un alt motiv de nelegalitate ce nu a fost formulat prin acţiunea introductivă şi nu a fost avut în vedere de prima instanţă, reprezentând critici noi în recurs, aspect ce nu este permis de dispoziţiile procesului civil.

Prin acţiunea introductivă, reclamanta a susţinut că nu există niciun act normativ care să condiţioneze exercitarea vreunui drept de dovada vaccinării/testării/trecerii prin boală.

Cu privire la existenţa unei discriminări, recurenta-reclamantă reiterează în mare parte motivele din acţiunea introductivă, fără să critice argumentele primei instanţe.

Înalta Curte va analiza astfel, numai acele argumente ce combat soluţia primei instanţe şi pot fi încadrate la disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se reţine, în privinţa testelor, că prima instanţă a omis să analizeze unele argumente ale reclamantei, după care, aceasta reiterează susţinerile din acţiune.

Argumentul primei instanţe referitor la prioritatea stopării transmiterii virusului şi a numărului de spitalizări şi decese este considerat de recurenta-reclamantă contrar spiritului legii, aceasta făcând aprecieri de ordin personal, fără să demonstreze contrariul.

Aceleaşi aprecieri de ordin personal, fără a avea o legătură cu principiul discriminării, sunt realizate de recurenta-reclamantă în privinţa eficacităţii vaccinurilor, promovarea campaniei de vaccinare, inexistenţa cercetării naţionale în domeniu sau optarea pentru o limitare graduală a participării la anumite activităţi.

Cu privire la încălcarea principiului nediscriminării, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, reţine că persoanele care deţin certificatul covid în cele trei forme, în comparaţie cu persoanele care nu sunt vaccinate, nu s-au testat sau nu au trecut prin boală, nu sunt în situaţii comparabile, există situaţii diferite, prin urmare sunt justificate aplicarea unor măsuri diferite.

În privinţa analizelor şi rezultatelor ştiinţifice prezentate de autorităţile implicate în adoptarea actului administrativ atacat, instanţa de judecată nu are căderea să se pronunţe şi să le combată prin păreri personale, astfel cum încearcă recurenta-reclamantă să îşi impună propriile păreri, prin ataşarea la dosar a unor informaţii necertificate ştiinţific.

Cu privire la critica adusă sentinţei de fond în sensul că este nereal că reclamanta nu a dovedit existenţa vreunei vătămări prin emiterea hotărârii de guvern, Înalta Curte observă că afirmaţia este făcută cu respectarea prevederilor legale, referitoare la existenţa unui drept sau interes legitim privat, condiţie pentru introducerea unei cereri în faţa instanţei de contencios administrativ.

De altfel, prima instanţă a respins excepţia lipsei de interes formulată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, arătând că deşi de plano, reclamanta a susţinut încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, iar aceasta se pretinde persoană vătămată, analizarea justificării vătămării efective suferite se realizează prin cercetarea fondului pricinii.

Prin urmare, sunt corecte cele reţinute de prima instanţă în această privinţă, recurenta-reclamantă încercând în mare parte, să formuleze o "acţiune populară", fără dovedirea vătămării drepturilor sale, iar în situaţia în care reclamanta a dovedit, pentru unele aspecte, această vătămare, judecătorul fondului a realizat o analiză a motivelor invocate prin acţiune.

O altă critică referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii se referă la susţinerea reclamantei în sensul că cerinţa unică de restrângere a accesului persoanelor în perimetrul cu risc epidemiologic ar fi instituirea testării, în realitate, arătându-se că inclusiv testarea nu este eficientă pentru stoparea transmiterii virusului.

Critica nu se subsumează disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi este nefondată, deoarece eroarea în care s-a aflat instanţa de judecată cu privire la o afirmaţie făcută de reclamantă nu afectează obiectul acţiunii şi motivele de fapt şi de drept ale acesteia, astfel cum au fost formulate de către parte.

Cu privire la faptul că instanţa de fond nu a combătut argumentele reclamantei prin care aceasta a invocat dispoziţiile Regulamentului nr. 953/2021 al Parlamentului European şi al Consiliului UE privind cadrul pentru eliberarea, verificarea şi acceptarea certificatelor interoperabile de vaccinare, testare şi vindecare de Covid-19 pentru a facilita libera circulaţie pe durata pandemiei de Covid-19, Înalta Curte va reţine că actul indicat cuprinde dispoziţii referitoare la libera circulaţie între statele membre, neavând vreo incidenţă în prezenta cauză.

Referitor la greşita aplicare a disp. art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020, recurenta-reclamantă reiterează argumentele cuprinse în acţiunea introductivă fără să combată considerentele sentinţei atacate, aceeaşi observaţie urmând să fie reţinută şi cu privire la măsura purtării măştii în spaţii închise şi deschise.

2.2. Cu privire la recursul incident formulat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne

Prima critică ce priveşte greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile prev. de disp. art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, este nefondată, Înalta Curte constatând că prima instanţă a reţinut incidenţa dezlegărilor date de Curtea Constituţională, în cuprinsul Deciziei nr. 392/2020.

Curtea Constituţională, în considerentele deciziei a arătat expres la pct. 47 că aplicarea procedurii de judecată reglementate de Legea nr. 554/2004 ar face imposibilă pronunţarea unei hotărâri într-un timp mai scurt de 30 zile, astfel încât efectele acestei hotărâri nu ar fi apte să înlăture în mod concret consecinţele acelor administrative emise în temeiul Legii nr. .55/2020.

Avându-se în vedere că prin aceeaşi decizie s-a arătat că Legea nr. 55/2020 nu se completează cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004, procedura prealabilă prev. de art. 7 din această lege nu este obligatorie în cauză.

Cu privire la greşita respingere a excepţiei lipsei de interes, Înalta Curte va respinge ca nefondată critica formulată, instanţa de fond analizând în concret această chestiune, în cazul fiecărui argument adus de reclamantă prin acţiunea formulată.

Faţă de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/20204, modificată şi completată, recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes în promovarea recursului recurentei-reclamante invocată de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne.

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. şi recursul incident formulat de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinţei civile nr. 3 din 5 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 martie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.