Jurisdiction over administrative inaction by central authorities in compensation claims under Law No. 9/1998

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1351 din 26 mai 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență materială invocată de Ministerul Finanțelor Publice și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de D.G. și I.E., în favoarea Tribunalului Giurgiu.

În motivare, instanța a reținut că potrivit art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998, hotărârile comisiei centrale care funcționează în cadrul Ministerului Finanțelor Publice, pot fi atacate la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul, astfel încât cererea reclamanților D.G. și I.E., domiciliați în comuna Ghimpați, județul Giurgiu, intră în competența de rezolvare a Tribunalului Giurgiu.

Împotriva sentinței, reclamanții au declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, conform art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În acest sens, prin motivele depuse la dosar, se susține că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, reținând fără temei că obiectul contestației îl constituie o hotărâre a Comisiei centrale de aplicare a Legii nr. 9/1998, în loc de refuzul nejustificat al acestei autorități de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege și, în consecință, a aplicat eronat dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990.

Recursul este întemeiat.

Într-adevăr, reclamanții-recurenți au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, pentru refuzul nejustificat de a valida hotărârea nr. 9 din 21 mai 2001 a Comisiei Județene Giurgiu pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, prin care le-au fost acordate compensații de 756.430.310 lei, pentru bunurile abandonate statului bulgar.

Demersul în justiție a fost determinat de faptul că Ministerul Finanțelor Publice, prin comisia de specialitate nu a validat/invalidat hotărârea comisiei județene, timp de aproape 3 ani, deși prin art. 7 din Legea nr. 9/1998, avea această obligație, în cel mult 60 de zile.

La acțiune a fost anexat răspunsul transmis reclamanților, de Comisia centrală pentru aplicarea actului normativ menționat, în care se recunoaște primirea dosarului, pentru examinare și că nu este încă soluționat.

În aceste condiții, instanța de fond a considerat greșit că reclamanții au contestat hotărârea comisiei centrale, care, după cum deja s-a arătat, nici nu a fost dată, obiectul acțiunii, vădit neîndoielnic, fiind refuzul nejustificat al acestei autorități de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.

Or, potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, în vigoare la data sesizării instanței, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege sau la un interes legitim, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Prin urmare, în sensul definit prin lege, noțiunea de „act administrativ” cuprinde și refuzul nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege, precum și tăcerea autorității.

În cazul de față, actul administrativ cu privire la care reclamanții-recurenți au invocat vătămarea, privește Comisia Centrală pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, ce funcționează în cadrul Ministerului Finanțelor Publice.

Potrivit art. 3 pct. 1 C. proc. civ., curțile de apel judecă „în primă instanță procesele și cererile în materie de contencios administrativ, privind actele autorităților și instituțiilor centrale”.

Cum actul administrativ atacat de reclamanții-recurenți privește o structură centrală, conform textului precitat, competența de soluționare a litigiului în primă instanță revine curții de apel, iar nu tribunalului, cum greșit s-a hotărât prin sentința recurată.

În consecință, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond este nelegală și, ca atare, se impune casarea acesteia, prin admiterea recursului și trimiterea cauzei, la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de D.G. și I.E., împotriva sentinței civile nr. 1351 din 26 mai 2004, a Curții de Apel București, secția comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și trimite cauza, aceleiași instanțe, pentru continuarea judecății.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2005.