Administrative refusal of petition: Validity of redirection to competent authority and absence of unjustified refusal under Law No. 554/2004

Şedinţa publică din data de 24 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 14.05.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, obligarea acestuia la soluţionarea sesizării înregistrate sub nr. x/23.03.2020.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1227 din 25 noiembrie 2020, Curtea a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamant.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a formulat recurs.

A susţinut recurentul că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce priveşte competenţa teritorială a instanţei. Astfel, instanţa avea obligaţia pozitivă ca, în temeiul art. 200 C. proc. civ., să îşi verifice competenţa.

Pe fond, recurentul a susţinut că hotărârea este netemeinică şi nelegală fiind pronunţată în afara învestirii instanţei şi cu aplicarea greşită a legii.

În mod greşit instanţa a apreciat că pârâtul Ministerul Justiţiei a răspuns corect petiţiei sale. Într-adevăr, nu a învestit instanţa cu un control al legalităţii Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 432/C/2010, însă aceste aspecte sunt parte directă a sesizării sale către Ministerul Justiţiei.

Instanţa nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la declinarea competenţei către Administraţia Naţională a Penitenciarelor, atâta timp cât sesizarea se referea, în principal, la nerespectarea dispoziţiilor art. 148 din OMJ nr. 432/2010, respectiv la faptul că directorul general al ANP nu a emis în termen legal actul administrativ cu caracter normativ prin care trebuia să reglementeze modul de soluţionare a cererilor deţinuţilor.

Este inadmisibil ca o sesizare ce priveşte o abatere a directorului general al ANP să poată fi soluţionată doar de către ANP. Modul de soluţionare a plângerilor sale de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate în baza art. 56 din Legea nr. 254/2013 nu are nicio legătură cu soluţionarea obiectivă a prezentei cauze.

Apreciază că hotărârea recurată încearcă să acopere un vădit abuz al ANP care are legătură directă cu condiţiile de detenţie şi a modului în care sunt trataţi deţinuţii în respectarea drepturilor-siguranţa juridică şi siguranţa procedurală.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii de fond ca temeinică şi legală.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant a argumentelor invocate în apărare de către intimatul-pârât, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând un aşa-zis refuz al pârâtului Ministerul Justiţei de a-i răspunde cererii sale înregistrate sub nr. x/23.03.2020, prin care invoca nelegalitatea OMJ nr. 432/C/2010 şi încălcarea de către ANP a art. 148 din OMJ nr. 432/C/2010.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantului, soluţie împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.

5.1. Analizând cu prioritate motivul de recurs vizând necompetenţa teritorială a primei instanţe în soluţionarea cauzei, se reţine că, potrivit art. 130 C. proc. civ., necompetenţa teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Prin urmare, critica recurentului vizând necompetenţa teritorială a Curţii de Apel Bucureşti nu este fondată, excepţia necompetenţei teritoriale putând fi invocată numai în faţa primei instanţe, în condiţiile prevăzute de articolul anterior menţionat, nefiind posibilă invocarea acesteia direct în recurs.

5.2. În ceea ce priveşte restul criticilor recurentului-reclamant, Înalta Curte reţine că activitatea de soluţionare a petiţiilor este reglementată de O.G. nr. 27/2002.

Conform art. 61 şi art. 8 din acest act normativ,

"Art. 61 - Petiţiile greşit îndreptate vor fi trimise în termen de 5 zile de la înregistrare de către compartimentul prevăzut la art. 6 alin. (1) autorităţilor sau instituţiilor publice care au ca atribuţii rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiţionarul să fie înştiinţat despre aceasta."

"Art. 8 - (1) Autorităţile şi instituţiile publice sesizate au obligaţia să comunice petiţionarului, în termen de 30 de zile de la data înregistrării petiţiei, răspunsul, indiferent dacă soluţia este favorabilă sau nefavorabilă.

(2) Pentru soluţionarea petiţiilor transmise, potrivit art. 61, de la alte autorităţi sau instituţii publice, termenul de 30 de zile curge de la data înregistrării petiţiei la autoritatea sau instituţia publică competentă."

Or, după cum corect a reţinut prima instanţă, pârâtul Ministerul Justiţiei, cu respectarea dispoziţiilor legale, a înştiinţat reclamantul, prin Adresa nr. x/31.03.2020, faptul că cererea sa a fost înaintată spre competentă soluţionare Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Administraţia Naţională a Penitenciarelor a înregistrat petiţia reclamantului sub nr. x/08.04.2020 şi a răspuns acesteia prin Adresa nr. x/14.05.2020.

În raport cu dispoziţiile anterior citate, se constată că pârâtul Ministerul Justiţiei, făcând aplicarea art. 61 din O.G. nr. 27/2002, a făcut dovada că a răspuns petiţiei formulate de reclamant.

Potrivit articolului 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuz nejustificat de a soluţiona o cerere reprezintă exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane, fiind asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.

Astfel cum corect a reţinut şi prima instanţă, în cauză, recurentul-reclamant nu a dovedit existenţa refuzului nejustificat din partea autorităţii pârâte de a răspunde sau a soluţiona cererea sa, deoarece pârâtul Ministerul Justiţiei, a răspuns petiţiei/sesizării sale, aducându-i la cunoştinţă faptul că a fost redirecţionată către Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Nu-i poate fi imputată intimatului-pârât împrejurarea că nu a procedat conform cererii reclamantului, date fiind limitele competenţei funcţionale, neavând atribuţii în verificarea aspectelor ce fac obiectul sesizării.

Prin urmare, recurentului-reclamant i s-a răspuns cererii sale, iar împrejurarea că este nemulţumit de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de soluţionare cerere, în sensul prevăzut de art. 2 din Legea nr. 554/2004.

Restul alegaţiilor recurentului, că Ministerul Justiţiei ar fi fost competent să răspundă sesizării sale şi cele vizând conţinutul răspunsului emis de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, excedează analizei instanţei în prezenta cauză.

5.3. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, reţinând că soluţia primei instanţe reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei civile nr. 1227 din 25 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 martie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.