Challenge to pandemic restrictions based on vaccination status dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 24 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 21.09.2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea parţială a H.G. nr. 932/2021 astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 990/2021, respectiv a tuturor măsurilor şi interdicţiilor cu caracter discriminatoriu pe criterii de vaccinare/testare/trecere prin boală, respectiv:

1. art. 4 din Anexa nr. 2 intitulată generic "măsuri pentru asigurarea rezilienţei comunităţilor"

2. art. 1 pct. 3, 4, 5, 51, 81, 10, 11, 12, 121, 13, 20, 21, 22, 23, 231, 24, 27, 271, 30, 301, 331, art. 6 pct. 3, 4, 8, 9 şi 10, art. 9 pct. 4, 41, 51, 101, 131, 14, 15, 151 din Anexa nr. 3 intitulată generic "măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc".

La data de 24.09.2021, reclamantul a depus cerere modificatoare a acţiunii, arătând că înţelege să actualizeze dispoziţiile actului administrativ cu caracter normativ atacat, în sensul anulării inclusiv a următoarelor prevederi care impun restricţii şi limitări discriminatorii, pe criterii de vaccinare/testare/trecere prin boală: art. 4 din Anexa nr. 2 aşa cum a fost modificată prin H.G. nr. 1015/23.09.2021 în varianta actuală, art. 2, art. 6 pct. 31 şi 4 din Anexa nr. 3 a H.G. nr. 932/2021, intitulată generic "măsuri pentru diminuarea impactului de risc".

La data de 04.10.2021, reclamantul a formulat o nouă cerere modificatoare, în sensul actualizării dispoziţiilor din actul administrativ atacat, în sensul că H.G. nr. 932/2021 a fost modificată şi completată prin H.G. nr. 990/2021, H.G. nr. 1015/2021 şi H.G. nr. 1050/2021, toate aceste impunând restricţii şi limitări cu caracter discriminatoriu (art. 4 din Anexa nr. 2, art. 1 pct. 3-6, 10-18, 24, 27-33, 36-38, 41-43, 47, 48, art. 2, art. 6 pct. 2, 3, 5-7, 11-13, art. 9 pct. 2, 4, 5, 7, 8, 14, 15, 19-24, art. 131 din Anexa nr. 3).

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 183 din 7 octombrie 2021, Curtea a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes, invocate de pârâtul Guvernul României şi a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamant.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată cu consecinţa anulării parţiale a H.G. nr. 932/2021 modificată/completată succesiv, astfel cum a solicitat prin acţiunea introductivă.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut recurentul-reclamant că sentinţa atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, reglementate de art. 4 din Legea nr. 24/2000, art. 16 alin. (1), art. 53 din Constituţia României şi art. 1 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 137/2000.

Actul normativ atacat nu cuprinde vreo dispoziţie care să statueze că măsurile adoptate în baza Legii nr. 55/2020 urmează să fie aplicate diferenţiat, în funcţie de vaccinare/trecere prin boală/testare, astfel că nici hotărârea atacată, emisă în virtutea Legii nr. 55/2020, nu poate să aibă o atare reglementare. Dimpotrivă, chiar Legea nr. 55/2020 evidenţiază că măsurile adoptate în baza acestui act normativ nu pot fi aplicare discriminatoriu.

H.G. nr. 932/2021 nu doar că depăşeşte limitele reglementate prin Legea nr. 55/2020, dar chiar le contrazice, din moment ce însuşi textul legii statuează că prevederile sale urmează a fi aplicate în mod nediscriminatoriu.

Aplicarea art. 4 din Legea nr. 24/2000 este cu atât mai evidentă cu cât măsurile adoptate prin H.G. nr. 932/2021 nu aveau cum să fie prefigurate/vizualizate de către Parlamentul României la data adoptării Legii nr. 55/2020, fiind mai mult decât clar că Parlamentul României, prin Legea nr. 55/2020, nu a acordat Guvernului României prerogativa instituirii unor restricţii/limitări doar faţă de o categorie de persoane, respectiv cea a cetăţenilor nevaccinaţi.

Drept urmare, luând în considerare că vaccinarea, trecerea prin boală sau testarea nu sunt prevăzute în mod expres în Legea nr. 550/2020, nici pârâtul nu poate să restrângă drepturile şi libertăţile cetăţenilor netestaţi/nevaccinaţi/netrecuţi prin boală, neputând fi adoptate hotărâri prin care exercitarea drepturilor şi libertăţilor să fie condiţionate de deţinerea unui "certificat verde", interpretare care reiese inclusiv din considerentele Deciziei nr. 381/10.06.2021 a Curţii Constituţionale.

Faptul că nu există o legislaţie care să permită instituirea unor asmenea restricţii pe criterii discriminatorii este confirmat, indirect, de demersurile întreprinse de Parlamentul României pentru adoptarea unei legi care să ofere un cadru legislativ pentru restrângerea până la paralizare a dreptului la muncă, drept care urma să fie exercitat doar în baza "certificatului verde".

Pe cale de consecinţă, fiind în prezenţa unui act administrativ cu caracter normativ care restrânge drepturi şi libertăţi pe un criteriu discriminatoriu, fără a avea la bază un act al Parlamentului României, iar prima instanţă a constatat că nu se poate constata un conflict între hotărârea de Guvern atacată şi Legea nr. 55/2020, normele de drept material stabilite prin art. 4 din Legea nr. 24/2000 au fost aplicate eronat.

Prima instanţă a aplicat eronat şi normele constituţionale, stabilite prin art. 16 alin. (1) - cetăţenii sunt egali în faţa autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări) - şi art. 53 alin. (1) şi (2) - exerciţiul unor drepturi sau libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesar şi măsura trebuie să fie proporţională şi aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

În acelaşi mod s-a procedat şi cu aplicarea prevederilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Pe de altă parte, contrar celor reţinute de instanţă, a evidenţiat că discriminările realizate de Guvernul României nu sunt justificate obiectiv de un scop legitim, dar şi că metodele de atingere a acelui scop nu sunt adecvate şi necesare, fiind de notorietate că persoanele vaccinate se pot infecta şi transmite virusul.

În continuarea susţinerilor sale, recurentul a făcut trimitere la diferite studii, apreciind că scopul Guvernului României a fost introducerea, indirectă şi în lipsa unei legi, a vaccinării obligatorii, situaţie care este cu atât mai evidentă în contextul noilor restricţii adoptate prin H.G. nr. 1130/2021, prin adoptarea sistematică a unor noi restricţii ajungându-se în situaţia în care persoanele nevaccinate să nu mai aibă decât dreptul de a munci şi obligaţia de a se vaccina.

În opinia sa, pârâtul nu a urmărit altceva decât constrângerea propriilor cetăţeni la asumarea unui act medical, invocând diferite studii care arată că persoanele infectate beneficiază de o protecţie mai puternică decât cele vaccinate.

În cadrul aceluiaşi motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a mai susţinut recurentul că, prin cererea modificatoare, a evidenţiat că H.G. nr. 932/2021 astfel cum a fost completată prin H.G. nr. 1050/2021 şi că pârâtul a introdus prin intermediul hotărârilor de guvern obligativitatea indirectă a vaccinării, situaţie care determine încălcarea flagrantă a dreptului la libertate conştiinţei (art. 29 din Constituţia României, a dreptului de a dispune de propriul corp (art. 26 din Constituţia României) şi a dreptului la sănătate (art. 34 din Constituţia României), di nmoment ce singura variantă în care poate beneficia de drepturile şi libertăţile fireşti este aceea de a se vaccina.

Deşi prima instanţă a considerat că actul normativ cu caracter administrativ atacat este unul legal, a omis a observa că H.G. nr. 932/2021, în forma finală, a eliminat varianta testării, nemotivând sentinţa din această privinţă.

Astfel, a concluzionat recurentul că sentinţa atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, impunându-se casarea acesteia inclusiv prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

3. Decizia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, subsumate motivelor de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

3.1. Recurentul-reclamant A. susţine aplicarea greşită, de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 24/2000, ale art. 16 alin. (1) şi art. 53, art. 29, art. 26 şi art. 34 din Constituţia României şi ale O.G. nr. 137/2000, aducând în discuţie mai multe aspecte. Apreciază că hotărârea de Guvern contestată nu ar fi emis în limitele dispuse prin Legea nr. 55/2020, în temeiul căreia a fost adoptată, şi că dispoziţiile sale sunt discriminatorii.

Mai dezvoltă teza discriminării, arătând că nu există obligaţia dovedirii sănătăţii prin prezentarea unui certificat, că orice persoană poate fi purtătoare şi transmiţătoare, chiar dacă ar fi vaccinată şi ar deţine "certificat verde".

Înalta Curte constată că recurentul intenţionează să subsumeze aceste afirmaţii, motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte indicarea dispoziţiilor constituţionale menţionate anterior ca norme de drept material aplicate greşit de prima instanţă, se reţine că prevederile constituţionale nu fac parte din categoria normelor de drept material.

Referitor la încălcarea art. 4 din Legea nr. 24/2000, nerespectarea principiilor ierarhiei actelor normative, în opinia recurentului măsurile dispuse prin hotărârea de Guvern atacată nu sunt prevăzute prin Legea nr. 55/2020, invocând şi Decizia nr. 381/2021 a Curţii Constituţionale.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 5 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 55/2020 se referă la "măsuri de protecţie a vieţii şi pentru limitarea efectelor tipului de risc produs asupra sănătăţii persoanelor, inclusiv instituirea carantinei sau a izolării la domiciliu".

Or, dispoziţia legală analizată nu prevede în concret şi nu nominalizează care sunt acele măsuri de protecţie ce conduc la limitarea tipului de risc produs asupra sănătăţii persoanelor.

Rămâne la latitudinea executivului să stabilească aceste măsuri, gradual, acestea putând fi inclusiv carantina şi izolarea la domiciliu.

În concluzie, prevederile art. 5 alin. (2) lit. d) din lege permit şi instituirea altor măsuri, cum ar fi certificatul verde, a cărui motivare se regăseşte în cuprinsul actului administrativ contestat.

Cu privire la încălcarea dispoziţiilor legale privind discriminarea, O.G. nr. 137/2000, recurentul a susţinut că nu există niciun act normativ care să condiţioneze exercitarea vreunui drept de dovada vaccinării/testării/trecerii prin boală, iar, cu privire la existenţa unei discriminări, a reiterat în mare parte motivele din acţiunea introductivă, fără să critice, în concret, argumentele primei instanţe.

Cu privire la încălcarea principiului nediscriminării, Înalta Curte reţine că persoanele care deţin certificatul covid în cele trei forme, în comparaţie cu persoanele care nu sunt vaccinate, nu s-au testat sau nu au trecut prin boală, nu sunt în situaţii comparabile, există situaţii diferite, adică persoane care sunt în situaţii deosebite, raportat la pericol, prin urmare sunt justificate aplicarea unor măsuri distincte.

Recurentul-reclamant se mai arată în dezacord cu opinia instanţei de fond, apreciind că măsurile dispuse de intimatul-pârât nu ar fi justificate obiectiv de un scop legitim, având în vedere că şi persoanele vaccinate se pot infecta şi pot transmite virusul, iar prezentarea dovezii de vaccinare nu aduce nicio garanţie că persoana nu este infectat şi nu ar transmite virusul.

Or, analizând acest aşa-zis motiv de nelegalitate, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant se arată, în realitate, nemulţumit de faptul că nu se cunoaşte dacă vaccinurile oferă protecţie, fără a preciza, în concret, norma de drept material încălcată de către prima instanţă.

Alegaţiile recurentului expun doar punctul său personal de vedere, fără a preciza dacă dispoziţiile legale incidente obligă, în vederea adoptării actului administrativ, la existenţa unor studii/analize, în afara celor prevăzute de lege, ce implică analiza factorilor de risc.

În privinţa analizelor şi rezultatelor ştiinţifice prezentate de recurent, având ca sursă diferite site-uri de pe internet, şi asupra cărora prima instanţă nu s-ar fi aplecat, Înalta Curte reţine că instanţa de judecată nu are căderea să se pronunţe şi să le combată prin păreri personale, astfel cum încearcă recurentul-reclamant să îşi impună propriile păreri.

Nici restul argumentelor recurentului, că nu şi-ar putea exercita drepturile constituţionale, nu sunt susţinute de indicarea unor norme de drept material care ar fi fost încălcate sau aplicate greşit de prima instanţă.

3.2. În raport cu cele prezentate mai sus, instanţa de control judiciar constată că nu poate fi primit nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază.

De altfel, asupra acestui motiv de casare, recurentul s-a limitat la a aprecia că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Instanţa de fond a procedat la o analiză proprie a argumentelor evocate prin acţiune şi a apărărilor părţilor, a analizat probele administrate şi a dezlegat fondul cauzei cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivarea primei instanţe oferind garanţiile unui proces echitabil, fiind posibilă exercitarea controlului judiciar asupra hotărârii pronunţate.

3.3. Soluţia instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, reţinând că soluţia primei instanţe reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 183 din 7 octombrie 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 martie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.