Burden of proof for abusive state seizure under O.U.G. 94/2000 excludes presumption of unlawful preemption; procedural omission in retrocession commission not grounds for annulment

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 11 ianuarie 2017 sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, în principal anularea Deciziei nr. 6332/27.10.2016 emisă de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi, pe cale de consecinţă să se şi dispună constatarea calităţii reclamantei de a beneficia de măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta proprietate comuniară evreiască, formată din imobilul teren în suprafaţă de 149 stj. (536 mp.) aferent fostului imobil situat în localitatea Şomcuta Mare, jud. Maramureş, identificat prin CF nr. x, nr. top. xa, în prezent ocupat de sediul ANAF Şomcuta Mare edificat de către statul român ulterior preluării abuzive.

În subsidiar, a solicitat, anularea deciziei sus-menţionate şi obligarea pârâtei la emiterea unei Decizii prin care să se constate calitatea reclamantei de a beneficia de măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta proprietate comuniară evreiască, formată din imobilul teren în suprafaţă de 149 stj. (536 mp.) aferent fostului imobil situat în localitatea Şomcuta Mare, jud. Maramureş, identificat prin CF nr. x, nr. top. xa, în prezent ocupat de sediul ANAF Şomcuta Mare edificat de către statul român ulterior preluării abuzive;

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 152/2017 pronunţată în data de 18 aprilie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea în contencios formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase Din România.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 152/2017 din 18 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta arată că, prin cererea de chemare in judecată, a invocat nulitatea deciziei emise de Comisia specială de retrocedare, pentru încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Speciale de Retrocedare, având în vedere că această instituţie a "omis" să invite un reprezentant al recurentei pentru a susţine interesele A. în legătură cu cererea de retrocedare a imobilului revendicat.

În opinia recurentei, nerespectarea dreptului Fundaţiei de a susţine cererea de retrocedare, pe de o parte, reprezintă încălcarea unei cerinţe extrinseci actului emis de Comisia specială de retrocedare iar, pe de alta parte, a cauzat recurentei o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului contestat.

Solicită a se avea în vedere că, încălcarea dreptului său de a-şi susţine cererea de retrocedare, reprezintă, în realitate, o încălcare a dreptului la apărare.

Reclamanta nu a fost invitată să îşi exprime punctul de vedere în legătură cu situaţia dedusă soluţionării Comisiei speciale de retrocedare, deşi dispoziţii legale exprese prevedeau aceasta obligaţie, vătămare ce nu poate fi înlăturata decât prin anularea actului contestat, context în care solicită admiterea recursului si, rejudecând cauza în fond, sa se admită cererea de chemare în judecată cu consecinţa anularii actului administrativ contestat.

Un alt motiv de recurs a vizat nesocotirea prevederilor art. 1 lit. f) din Normele de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007

În mod greşit retine prima instanţă că, în speţă, nu operează prezumţia de preluare abuziva a imobilului reglementată de Legea nr. 10/2001, motivat de faptul ca O.U.G. nr. 94/2000 nu prevede o asemenea prezumţie.

Recurenta solicită a se constata că, prima instanţă ignoră dispoziţiile art. 1 lit. f) din Normele metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Astfel, Legea nr. 10/2001, spre deosebire de legile reparatorii anterioare, reprezintă încercarea legiuitorului de a reglementa măsuri reparatorii cât mai complete şi mai adecvate proprietarilor, fiind preocupat să acopere, pe cât posibil, toate situaţiile de preluare abuzivă a imobilelor de către stat în perioada 1945-1989 şi astfel sa repare prejudiciile cauzate proprietarilor privaţi, prin restituirea tuturor categoriilor de imobile preluate abuziv, dând astfel eficienţă Rezoluţiei nr. 1123/1997 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Prin urmare, în speţă sunt pe deplin aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, acestea având caracter de complinire în raport cu prevederile O.U.G. nr. 94/2000, ca şi act normativ reparator anterior, şi care nu reglementează în mod expres prezumţia de preluare abuzivă în situaţia în care nu se poate face dovada formală a preluării de către stat a imobilului revendicat.

Nelegală este şi interpretarea dată de instanţa de fond art. 1 alin. (1)1 din O.U.G. nr. 94/2000 întrucât în speţă nu există dovada formală a preluării abuzive a imobilului, caz în care, devine pe deplin aplicabilă prezumţia instituită de Legea nr. 10/2001.

În aceasta ipoteza, constatând ca nu se poate face dovada formală a preluării abuzive, decizia administrativă nu este găsita, iar imobilul a cărui retrocedare se cere, se regăseşte in patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului, prima instanţă ar fi trebuit să retina aceasta împrejurare ca şi prezumţie de preluare abuzivă şi să soluţioneze cauza în raport de acest element.

În condiţiile inexistentei unui act administrativ de preluare pentru un imobil care se regăseşte în patrimoniul statului, operează în mod evident o prezumţie de preluare abuzivă, persoanele îndreptăţite fiind in imposibilitate obiectivă de a face dovada unui fapt negativ.

Concluzia contrara a instanţei de fond este de natură să încalce nepermis, atât dreptul de proprietate recunoscut de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, cât şi dreptul la un proces echitabil, recunoscut de art. 6 din CEDO, prevederi europene pe care Înalta Curte trebuie să se aplice.

4. Apărări formulate în cauză

Intimata- pârâtă a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22 noiembrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 6 octombrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 16 iunie 2020.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursul reclamantei este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta a supus controlului instanţei de contencios administrativ Decizia nr. 6333/27.10.2017 în sensul anulării acesteia şi obligării pârâtei la emiterea unei decizii prin care să se constate calitatea sa de persoană îndreptăţită şi propunerea acordării măsurilor compensatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, pentru fosta proprietate comunitară evreiască, formată din casă şi grădină, în suprafaţă 149 stj.(536 m.p.), situat în Şomcuta Mare, jud. Maramureş, înscris în CF nr. x Şomcuta Mare, nr. topo xa în baza O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei prin care a solicitat anularea acestui act, iar împotriva acestei soluţii s-a exercitat calea de atac a recursului, dar criticile sunt nefondate.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicare greşită a normelor de drept material.

Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă cu privire la sentinţa atacată, Înalta Curte reţine că acestea pot fi sintetizate după cum urmează:

- critici referitoare la încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Speciale de Retrocedare, având în vedere că această instituţie a "omis" să invite un reprezentant al recurentei pentru a susţine interesele A. în legătură cu cererea de retrocedare a imobilului revendicat;

- critici referitoare la nesocotirea prevederilor art. 1 lit. f) din Normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond a fost dată cu respectarea tuturor dispoziţiilor incidente cauzei.

În ceea ce priveşte primul aspect evidenţiat de către recurenta-reclamantă, cel referitor la încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei speciale de retrocedare, în mod corect, Curtea de Apel Cluj a constatat faptul că norma respectivă nu instituie o nulitate expresă şi, totodată, nu s-a probat producerea unei vătămări care să, afecteze dreptul în însăşi substanţa sa, astfel încât singurul remediu sa fie anularea actului. În cauza de faţă, recurenta-reclamantă şi-a exercitat dreptul la apărare prin depunerea de înscrisuri la instanţa de fond şi beneficiind de prelungirea termenului de completare a dosarului cu încă 60 de zile din partea instituţiei pârâte, având astfel posibilitatea de a argumente în fapt şi în drept temeinicia pretenţiilor sale.

Un alt aspect prezentat de recurenta-reclamantă se referă la încălcarea de către instanţa de fond a prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România, preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public (...), se retrocedează foştilor proprietari.

Prin Adresa x/17.03.2016, recurentei-reclamante i s-a solicitat completarea dosarului cu înscrisurile necesare soluţionării dosarului aferent cererii de retrocedare nr. x/13.02.2003, dar în urma analizării acestora, nu s-a făcut dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat, nefiind astfel dovedită calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000.

În acest context nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare, întrucât reclamantei i s-a dat posibilitatea să facă dovada că imobilul a fost preluat abuziv în condiţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi, şi nici nu se poate aplica sancţiunea nulităţii deciziei, faţă de împrejurarea că un reprezentat al reclamantei nu a fost invitat la şedinţa Comisiei în vederea susţinerii cererii de retrocedare.

Astfel, trebuie menţionat că sarcina probei aparţine solicitanţilor, neputând fi susţinută teza prezumţiei de preluare abuzivă şi reţinând în mod legal, că nu a fost dovedită modalitatea de preluare a imobilului de către statul român judecătorul fondului a precizat că, în mod legal pârâta a aplicat sancţiunea decăderii şi a respins cererea de retrocedare în natură ori în echivalent.

Înalta Curte apreciază că în mod eronat reclamanta susţine că trebuie aplicate prezumţiile prevăzute în Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte preluarea abuzivă, întrucât, cererea de retrocedare a fost formulată în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 care instituie că sarcina probei preluării abuzive a imobilelor revine celui care pretinde dreptul la restituire.

În acest context, faţă de cele expuse anterior se reţine că nu a fost încălcat dreptul de proprietate astfel cum a fost recunoscut de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO şi nici, dreptul la un proces echitabil, recunoscut de art. 6 din CEDO.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu au fost identificate elemente care să fie de natură a produce o îndoială serioasă în privinţa legalităţii hotărârii recurate, prima instanţă aplicând în mod corect dispoziţiile legale incidente raportat la starea de fapt reţinută, în condiţiile în care în calea de atac a recursului obiectul judecăţii îl vizează doar chestiunile de drept. Astfel fiind, aspectele invocate de către recurentă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 49/2018 din 17 aprilie 2018 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2021.