Hydroelectric project annulment: Inadmissible revision for EU environmental law violation due to prior adjudication of legal certainty and statute of limitations

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 01 septembrie 2017 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională Apele Române şi B., a solicitat anularea în tot a Avizului de gospodărirea apelor nr. 410/15.08.2005, emis de Administraţia Naţională Apele Române, pentru proiectul "Amenajarea hidroenergetică a râului Jiu pe sectorul Livezeni-Bumbeşti", titular proiect B., cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 232 din data de 27 septembrie 2018, Curtea se Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată excepţia lipsei de interes, invocată de Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale "Hidroelectrica" S.A. (în continuare B.), a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Asociaţia "A.", invocată de pârâtele B. şi Administraţia Naţională Apele Române, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta Administraţia Naţională Apele Române ca urmare a tardivităţii plângerii prealabile şi a respins ca inadmisibilă acţiunea în contencios formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. şi Administraţia Naţională Apele Române.

3. Cererea de recurs exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 232 din data de 27 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Soluţia instanţei de recurs

Prin decizia nr. 6114 din 18 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 232 din 27 septembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

5. Cererea de revizuire formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 6114 din 18 noiembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a formulat cerere de revizuire reclamanta A., în temeiul dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, solicitând admiterea cererii de revizuire şi schimbarea în tot a deciziei contestate, cu consecinţa admiterii recursului declarant şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În motivarea cererii, revizuenta a susţinut, în esenţă, că nu s-a ţinut seama de prevalenţa principiilor de dreptul mediului, în raport cu principiul securităţii juridice, în condiţiile în care actul administrativ ce a format obiectul acţiunii în contencios este un act de mediu, iar nu un act administrativ de "drept comun", iar momentul de la care curge termenul de prescripţie pentru formularea plângerii prealabile a fost stabilit în mod arbitrar, în vădită contradicţie cu normele unionale.

Astfel, prin pronunţarea deciziei nr. 6114/2020, aceasta a apreciat că instanţa de recurs a încălcat principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene întrucât nu a ţinut cont de: (i) principiul accesului larg la justiţie, (ii) principiul precauţiei, principiul acţiunii preventive şi "poluatorul plăteşte".

Modul în care a soluţionat instanţa recursul este în contradicţie cu obiectivul de conservare, proiecţie şi îmbunătăţire a calităţii mediului, în conformitate cu art. 11 şi cu art. 191 alin. (1) din TFUE, având în vedere principiul "poluatorul plăteşte".

Revizuenta a arătat că instanţa de recurs a încălcat art. 2, art. 3 şi art. 11 din Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de faună şi floră sălbatică (Directiva habitate), art. 1, art. 4 şi art. 14 din Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 octombrie 2000 de stabilire a unui cadru de politică comunitară în domeniul apei (Directiva cadru-apă), art. 6 şi art. 11 din Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice şi private asupra mediului.

Totodată, a învederat că prevederile art. 35, art. 37 şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Comunicarea CE 2017/C275/01, directivele antemenţionate şi jurisprudenţa CJUE contrazic soluţia dată de instanţa de recurs, momentul de la care poate curge termenul de prescripţie neputând fi decât cel al cunoaşterii conţinutului actului, iar interpretarea instanţei de recurs potrivit căreia ar fi trebuit să ştie de avizul de gospodărire a apelor cel târziu la data înfiinţării asociaţiei este în vădită contradicţie cu principiile UE, interpretarea Comisiei europene, aşa cum reiese din Comunicarea Comisiei Europene privind accesul la justiţie în probleme de mediu nr. 2017/C 275/01, potrivit căreia dreptul UE poate impune instanţei judecătoreşti naţionale să protejeze drepturi procedurale şi materiale mai ample decât cele protejate de normele naţionale pentru garantarea amplului acces la justiţie, precum şi art. 3 alin. (3) din Convenţia de la Aarhus.

Faptul că instanţa de recurs nu a analizat principiile unionale invocate prin cererea de recurs nu a făcut altceva decât să îngreuneze în mod nejustificat progresul în atingerea obiectivelor de mediu ale UE, în acest sens fiind hotărârea pronunţată în cauza East Sussex County Council v. Information Comissioher, iar aprecierea instanţei de recurs potrivit căreia ar fi avut posibilitatea de a ataca avizul de gospodărire doar de la data înfiinţării încalcă şi principiul efectivităţii.

Revizuenta a mai susţinut şi prevalenţa principiilor precauţiei, acţiunii preventive şi "poluatorul plăteşte" faţă de principiul securităţii raporturilor juridice, reglementate de art. 191 alin. (2) TFUE, în raport de Hotărârea din 17 noiembrie 2016, Stadt Wiener Neustadt şi de Hotărârea din 12 noiembrie 2019 din cauza C-261/18, Comisia vs Irlanda.

Nu în ultimul rând, revizuenta a învederat şi că instanţa de recurs a ignorat şi principiul prezervării, protecţiei şi conservării calităţii mediului, enunţat în anul 1973, când s-a constatat că a preveni este mult mai bine decât a reduce sau repara prejudiciile ecologice.

6. Apărările formulate în cauză

Intimata Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea revizuirii ca inadmisibilă.

Intimata Administraţia Naţională "Apele Române" a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea revizuirii ca inadmisibilă.

7. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

La data de 24 noiembrie 2022, a fost înregistrată la dosarul cauzei cererea formulată de revizuentă privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

1. Este compatibilă cu art. 6 alin. (8) şi (9), art. 9 alin. (3) din Convenţia de la Aarhus, art. 47 din Cartă, înlocuirea publicării unui act administrativ cu impact asupra mediului cu publicarea anterioară existenţei acelui act administrativ a proiectului care a stat la baza acelui act administrativ (proiect a cărui modificare o avizează actul administrativ în cauză)?

2. În cazul unui răspuns pozitiv la întrebarea 1: Este compatibilă cu art. 6 alin. (9), art. 9 alin. (3) din Convenţia de la Aarhus, art. 47 din Cartă, publicarea unui anunţ despre proiect exclusiv într-un ziar local dacă proiectul implică scăderea dramatică a debitului celui de-al patrulea râu după lungime (339 km) şi bazin hidrografic (10.080 km2) dintre râurile interioare ale unui stat membru?

3. Este compatibilă cu art. 9 din Convenţia de la Aarhus, precum şi cu art. 6 alin. (6) din Directiva 2011/92/UE interpretarea dată de instanţa naţională potrivit căreia termenele procedurale pentru contestarea unui act administrativ cu impact asupra mediului (ce continuă să producă efecte juridice) au început să curgă şi s-au împlinit anterior înfiinţării organizaţiei neguvernamentale care a atacat actul?

4. Este compatibilă cu art. 4,5,7,9, din Convenţia de la Aarhus, precum şi cu art. 6 alin. (6) şi 11 din Directiva 2011/92/UE, art. 10a din Directiva 85/337/EEC, interpretarea dată de instanţa naţională potrivit căreia termenele procedurale pentru contestatarea unui act administrativ cu impact asupra mediului, nesupus publicităţii, se socotesc din anul 2009-data înfiinţării organizaţiei neguvernamentale, cu nesocotirea momentului la care organizaţia neguvernamentală a luat cunoştinţă de actul administrativ?

5. Este compatibil cu art. 9 alin. (3) din Convenţiei de la Aarhus, art. 47 din Cartă ca, în acţiunea în anularea unui act administrativ cu impact asupra mediului care contrazice normelor de mediu ale Uniunii, beneficiarul actului administrativ- operator economic cu capital integral de stat-, să invoce împlinirea termenului de prescripţie, dacă comportamentul autorităţilor naţionale (autoritate emitentă şi beneficiar), coroborat cu existenţa termenului a avut drept consecinţă privarea organizaţiei neguvernamentalc în totalitate de posibilitatea de a-şi valorifica drepturile în faţa instanţelor naţionale?

6. Au prevalentă principiul prevenirii deteriorării corpurilor de apă prevăzut la art. 1 din Directiva 2000/60/CE şi obiectivele din art. 191 din TFUE faţă de principiul securităţii juridice în cazul în care beneficiarul actului administrativ cu impact asupra mediului a sistat timp de peste 4 ani -din lipsă de fonduri - lucrările de construcţie avizate şi actul administrativ a încălcat atât la momentul emiterii, la momentul sistării lucrărilor cât şi la data reînceperii lor prevederile Directivei 2000/60/CE şi art. 191 din TFUE?

În motivarea cererii, revizuenta a învederat, în esenţă, că cererea formulată îndeplineşte cumulativ condiţiile generale cerute de dispoziţiile TFUE pentru admisibilitatea cererii.

Astfel, toate întrebările preliminare sunt necesare soluţionării cauzei, întrucât un răspuns negativ s-ar opune excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, iar instanţa ar urma să admită cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, iar faptul generator al litigiului intern este guvernat de legislaţia unională.

În ceea ce priveşte motivele care stau la baza întrebărilor preliminare, revizuenta a susţinut că interpretarea instanţelor naţionale potrivit căreia publicarea anunţului vizând proiectul poate înlocui publicarea actului administrativ contravine prevederilor Convenţiei de la Aarhus, interpretarea dată de instanţele naţionale potrivit căreia publicarea anunţului privind proiectul exclusiv într-un ziar local este suficientă pentru accesul adecvat al publicului interesat la informaţia de mediu contravine dreptului Uniunii, iar interpretarea dată de instanţa naţională potrivit căreia termenele procedurale pentru contestarea unui act administrativ cu impact asupra mediului (ce continuă să producă efecte juridice) au început să curgă şi s-au împlinit anterior înfiinţării organizaţiei neguvernamentale de mediu care a atacat avizul, contrazice în mod vădit art. 9 din Convenţia de la Aarhus, precum şi art. 11 alin. (3) din Directiva 2011/92/UE şi art. 10a din Directiva 85/337/EEC.

Totodată, revizuenta a considerat că interpretarea dată de instanţa naţională potrivit căreia termenele procedurale pentru contestarea unui act administrativ cu impact asupra mediului, nesupus publicităţii, se socotesc de la data înfiinţării organizaţiei neguvernamentale, nu este compatibilă cu art. 4,5,7,9, din Convenţia de la Aarhus, precum şi cu art. 6 alin. (6) şi 11 din Directiva 2011/92/UE şi art. 10a din Directiva 85/337/EEC şi a învederat incompatibilitatea cu art. 9 alin. (3) din Convenţia de la Aarhus şi art. 47 din Cartă a invocării prescripţiei de către un operator economic beneficiar al avizului care cunoaşte comportamentul contrar dreptului Uniunii, al autorităţii naţionale emitente.

Nu în ultimul rând, revizuenta a susţinut prevalenţa principiului prevenirii deteriorării corpurilor de apă prevăzut la art. 1 din Directiva 2000/60/CE şi a obiectivelor prevăzute la art. 191 din TFUE faţă de principiul securităţii juridice, în cazul în care beneficiarul actului administrativ cu impact asupra mediului a sistat timp de peste 4 ani - din lipsă de fonduri - lucrările de construcţie avizate şi actul administrativ a încălcat la momentul emiterii, la momentul sistării lucrărilor cât şi în momentul reînceperii acestora prevederile Directivei 2000/60/CE şi art. 191 din TFUE.

8. Punctul de vedere al părţilor adverse

Intimata Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale B. a formulat un punct de vedere prin care a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Intimata Administraţia Naţională "Apele Române" a formulat un punct de vedere prin care a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire

Înalta Curte constată că prezenta cale de atac extraordinară este întemeiată pe prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004, care reglementează un caz de revizuire specific materiei contenciosului administrativ, constând în încălcarea, prin hotărârea definitivă atacată cu revizuire, a priorităţii dreptului comunitar, prevăzut de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Totodată, Înalta Curte reţine că, deşi acest caz de revizuire este prevăzut de legea specială, procedura de soluţionare a cererii este cea stabilită de C. proc. civ., ceea ce presupune examinarea, conform art. 513 alin. (3) C. proc. civ., a condiţiilor de admisibilitate ale revizuirii, prin prisma cerinţelor prevăzute de art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Din această perspectivă, se constată a fi incidente prevederile paragrafelor 72, 73 şi 84 din Decizia nr. 45/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-au stabilit o serie de linii directoare pe care le va urma instanţa învestită cu soluţionarea cererii de revizuire, în analiza admisibilităţii căii de atac:

"72. În lumina considerentelor precedente este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunţate de CJUE sau dispoziţii de drept unional neinvocate în cauză sau, deşi invocate, netratate de instanţă), se urmăreşte revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorităţii dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorităţii de lucru judecat.

73. Dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere şi această instanţă a analizat-o, partea nu poate critica soluţia pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanţa de fond sau de recurs. Inadmisibilitatea se impune în această ipoteză întrucât a socoti revizuirea admisibilă ar însemna ca instanţa sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluţia instanţei care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competenţa instanţei ierarhic superioare celei care a pronunţat hotărârea.

84. Revine însă instanţei de judecată obligaţia să verifice admisibilitatea revizuirii, raportat la cazul concret dedus judecăţii, orientându-se după reperele menţionate mai sus şi, dacă este cazul, fără să se limiteze la ele, stabilind dacă dispoziţiile de drept european erau sau nu în vigoare la data faptelor relevante în cauză, dacă ele au făcut sau nu obiectul analizei instanţei de judecată ori dacă prin cererea de revizuire se urmăreşte schimbarea cauzei juridice a cererii sub aspectul faptelor relevante pe care s-au întemeiat motivele de nelegalitate."

Aceste considerente sunt similare celor reţinute de CJUE în hotărârea pronunţată la 16 martie 2006, în cauza C - 23/2004 - Rosmarie Kapferer c. Schlank & Schick Gmb H, prin care s-a arătat că:

"dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să reia în discuţie fondul litigiului şi să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri".

În consecinţă, Înalta Curte constată că, în analiza admisibilităţii cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004, trebuie avute în vedere, pe de-o parte, hotărârile pronunţate de CJUE sau dispoziţiile şi principiile de drept unional pe care revizuenta apreciază că le-a încălcat hotărârea atacată, iar, pe de altă parte, împrejurarea dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost analizată de instanţa de recurs, respectiv dacă problematica legată de aplicarea principiului priorităţii dreptului unional a primit o dezlegare în faza procesuală anterioară.

În raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este inadmisibilă, din motivele prezentate în susţinerea căii de atac rezultând, cu claritate, că revizuenta urmăreşte să repună în discuţie analiza pe care instanţa de recurs a făcut-o cu privire la prevalenţa principiului securităţii juridice, aşa cum este acesta recunoscut atât de Curtea Constituţională a României, respectiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi de jurisprudenţa CEDO şi CJUE, apreciind că modalitatea de interpretare şi aplicare a acestui principiu s-a realizat într-o manieră necorespunzătoare. Or, aceste motive de revizuire corespund unor critici de nelegalitate care pot fi formulate doar în calea de atac a recursului, revizuenta urmărind să obţină, pe calea revizuirii, exercitarea unui control de legalitate asupra hotărârii judecătoreşti definitive.

Astfel, în esenţă, revizuenta a invocat faptul că raportarea instanţei de fond la principiul securităţii juridice pentru stabilirea momentului la care a început să curgă termenul de prescripţie pentru formularea plângerii prealabile în cazul său, contravine principiilor unionale de dreptul mediului, astfel cum acestea au fost consacrate prin Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992, Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 octombrie 2000, Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Comunicarea CE 2017/C275/01, jurisprudenţa CJUE, precum şi Convenţia de la Aarhus şi că, în temeiul prevalenţei dreptului european în faţa dreptului românesc, judecătorul trebuia să lase neaplicată legea română în faţa dreptului UE.

Cercetând considerentele deciziei atacate cu cererea de revizuire, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte critica legată de prevalenţa principiilor unionale de dreptul mediului, în raport cu principiul securităţii juridice, referitor la momentul de la care curge termenul de prescripţie pentru formularea plângerii prealabile, instanţa de recurs a analizat în concret acest argument:

"În acest context, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante conform căreia termenul de prescripţie ar trebui calculat de la data comunicării documentaţiei (29.05.2017) ce a stat la baza proiectului, atât timp cât aceasta este specializată în protecţia mediului, fiind înfiinţată în anul 2009, iar plângerea prealabilă trebuia formulată cu respectarea unui termen de 6 luni de la înfiinţare, neavând relevanţă că aceasta a înţeles să solicite informaţie publică respectivă la aproximativ 8 ani de la înfiinţarea sa, respectiv la aproximativ 12 ani de la emiterea actului, cu nesocotirea principiului securităţii juridice, recunoscut atât de Curtea Constituţională a României, respectiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi de jurisprudenţa CEDO şi CJUE."

Împrejurarea că instanţa de recurs, examinând aspectele statuate în jurisprudenţa CJUE şi efectuând un control de legalitate a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, inclusiv cu privire la prevalenţa principiului securităţii juridice în raport de principiile unionale de dreptul mediului, a ajuns la o concluzie diferită de cea pe care o susţine revizuenta, nu poate constitui temei al unui motiv de revizuire, ci al unui motiv de recurs, subsumat cazului de casare referitor la greşita aplicare a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Prin urmare, dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE au fost invocate în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere şi această instanţă le-a analizat, partea nu poate critica soluţia pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanţa de fond sau de recurs. Se impune respingerea cererii de revizuire în această ipoteză, întrucât în situaţia inversă, ar însemna ca instanţa sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluţia instanţei care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competenţa instanţei ierarhic superioare celei care a pronunţat hotărârea.

Această soluţie, care rezultă din principiile care guvernează calea extraordinară de atac de retractare a revizuirii, conform legii naţionale, respectă principiul echivalenţei din dreptul european şi principiul securităţii juridice.

Având a se pronunţa şi asupra cererii de sesizare CJUE, formulată de revizuentă, Înalta Curte constată că, datorită specificului cazului de revizuire invocat, vizând încălcarea priorităţii dreptului Uniunii Europene, precum şi datorită necesităţii stabilirii prioritare a admisibilităţii căii de atac a revizuirii, examinarea cerinţelor de admisibilitate ale cererii de sesizare a CJUE nu poate fi separată de problema admisibilităţii cererii de revizuire.

Deşi, principial, Înalta Curte apreciază că este posibilă formularea unei cereri de sesizare a CJUE chiar şi în cadrul unei cereri de revizuire, în cauza de faţă se impune concluzia inadmisibilităţii acestui demers, având în vedere că întrebările formulate de revizuentă sunt îndreptate spre acelaşi scop urmărit prin cererea de revizuire şi anume reformarea hotărârii definitive atacate. Practic, prin îndrumările solicitate CJUE, revizuenta urmăreşte să sprijine argumentaţia pe care a dezvoltat-o cu privire la greşita interpretare şi aplicare, de către instanţa de recurs, a jurisprudenţei instanţei europene, analizată prin decizia supusă revizuirii, aspect care, aşa cum s-a arătat anterior, face obiectul unui eventual recurs, iar nu al unui caz de revizuire.

De altfel, chiar revizuenta a susţinut că un răspuns negativ primit de la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-ar opune excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, iar instanţa ar urma să admită cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Totodată, Înalta Curte apreciază că, din susţinerile revizuentei rezultă că cererea de revizuire a fost formulată cu scopul preconstituirii contextului sesizării CJUE şi folosirii unei eventuale hotărâri preliminare pentru a susţine admisibilitatea căii de atac astfel promovate.

Deşi prin considerentele Deciziei nr. 45/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut că motivul de revizuire vizând încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene poate fi invocat indiferent de momentul pronunţării hotărârilor CJUE, totuşi aceste hotărâri trebuie să preexiste datei formulării cererii de revizuire. Or, această cerinţă nu este îndeplinită în cazul în care cererea de revizuire este formulată tocmai în vederea sesizării CJUE cu întrebări preliminare, astfel încât hotărârea instanţei europene să constituie un motiv de revizuire în sine, apt să conducă la retractarea hotărârii atacate.

Înalta Curte reţine că cererea de sesizare a CJUE cu întrebări preliminare trebuie să aibă aptitudinea de a lămuri unele aspecte legate de interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii, pe care, ulterior, instanţa naţională să le aplice la contextul factual dedus judecăţii. În mod categoric, cererea de sesizare a CJUE nu poate fi folosită ca mijloc probator al motivului de revizuire privitor la încălcarea principiului priorităţii dreptului unional şi nici ca decizie de îndrumare a instanţei naţionale în soluţionarea în concret a cauzei, similară unei hotărâri pronunţate de instanţa de control judiciar.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, formulată de revizuenta-reclamantă A., iar în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi a dispoziţiilor art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., republicat, va respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 6114 din 18 noiembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, formulată de revizuenta-reclamantă A..

Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 6114 din 18 noiembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2022.