Appeal of Insured Persons' Guarantee Fund dismissed; confirmation of additional moral damages for road accident victim

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 19 iunie 2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.), a solicitat:

1. în principal, anularea art. 2 din Decizia nr. 20.071/29.05.2019, emisă de pârât şi obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 15.500 (cincisprezece mii cinci sute) RON cu titlu de diferenţă despăgubire pentru daune morale;

2. în subsidiar, anularea în parte a Deciziei nr. 20.071/29.05.2019, emisă de pârât şi obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la emiterea unei alte decizii prin care să se stabilească cuantumul despăgubirilor morale în raport de: gravitatea leziunilor şi consecinţele acestora, practica judecătorească din prezent, culpa exclusiva a persoanei care a cauzat prejudiciul, precum şi nivelul salariului mediu pe economie pe anul 2019;

3. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu prezentul proces.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 983 din 13 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

- a anulat în parte Decizia nr. 20071/29.05.2019, emisă de pârât în privinţa daunelor morale;

- a obligat pe pârât la plata diferenţei de daune morale în sumă de 8.000 RON, către reclamant, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei atacate;

- a obligat pe pârât la plata sumei de 350 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 983 din 13 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor art. 13 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/2015, Legii nr. 503/2004 şi ale art. 18 din Legea nr. 554/2004, prin faptul că instanţa de fond nu putea să dispună obligarea directă a autorităţii la plata sumei solicitate fără a da posibilitatea acesteia, prin Comisia Specială, să reanalizeze cererea de plată.

Recurentul-pârât a apreciat că, dacă din probele administrate cu ocazia judecaţii pe fond, rezultau împrejurări noi, sau elemente de fapt şi de drept pe care autoritatea administrativă le-ar fi nesocotit cu ocazia stabilirii despăgubirilor datorate, instanţa putea să-l oblige la reanalizarea cererii de plată ţinând cont de considerentele instanţei, dar nicidecum să procedeze la o evaluare proprie a prejudiciului, prin asumarea competentelor Comisiei Speciale din cadrul FGA.

Referitor la majorarea daunelor morale dispusă prin sentinţa recurată, recurentul-pârât a apreciat că aceasta este nelegală având în vedere dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi a Normei ASF nr. 16/2015. Astfel, în opinia recurentului, prima instanţă a dispus în mod greşit anularea în parte a Deciziei FGA nr. 20071/29.05.2019 şi obligarea la plata sumei majorate, deşi la soluţionarea cererii de plată formulată de reclamant a avut în vedere Procedura internă, standardizată de acordare a daunelor morale în caz de vătămare corporală şi deces, procedură pe care prima instanţă nu a avut-o în vedere deşi nu a fost adusă nicio critică acesteia, ea necontravenind niciunei dispoziţii legale.

Recurentul-pârât a învederat că, la stabilirea cuantumului daunelor morale, a a aplicat Procedura internă a FGA aprobată cu Decizia nr. 74/02.08.2018, care conţine valorile medii ale despăgubirilor pentru prejudicii nepatrimoniale plătite de asigurătorul B. S.A. per zi de îngrijire medicală.

Prin urmare, nu s-ar putea susţine că ar fi stabilit în mod arbitrar şi netransparent cuantumul daunelor morale, ci s-a raportat la valorile menţionate în Anexa 3 a Deciziei nr. 74/02.08.2018, care reprezintă o procedura internă validată de lichidatorul judiciar al asigurătorului în faliment în analiza cererilor de creanţă formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală.

Nu în ultimul rând, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că sunt contradictorii considerentele instanţei câtă vreme, pe de o parte, a reţinut că în cauză a fost avut în vedere certificatul medico-legal precum şi procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese şi că leziunile suferite de reclamant nu i-au pus în pericol viaţa, ca apoi să reţină "că suma de 12500 RON acoperă integrat prejudiciul nepatrimonial suferit de reclamant".

Aşadar, nu se poate reţine un eventual refuz nejustificat de acordare integrală a daunelor morale solicitate de reclamant, având în vedere că dreptul de apreciere conferit de legiuitor în sarcina Comisiei Speciale din cadrul FGA, în lipsa criteriilor şi limitelor legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, nu a fost exercitat discreţionar sau prin abuz/exces de putere, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal şi nediscriminatoriu faţă de orice victimă a unui accident rutier.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 17 martie 2020, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare formulate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că recursul declarat de aceasta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/07.06.2017 la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, reclamantul A. a solicitat acordarea sumei de 10.000 euro, reprezentând daune morale ca urmare a prejudiciului suferit în urma evenimentului rutier din data de 17 februarie 2016.

Prin Decizia nr. 20.071/29.05.2019, emisă de pârât, cererea de plată formulată de reclamant a fost admisă parţial, respectiv s-a dispus acordarea sumei de 4.500 RON cu titlu de daune morale şi respingerea diferenţei de până la 10.000 euro. În considerentele deciziei, în ceea ce priveşte daunele morale, fiind avut în vedere faptul că vătămarea corporală i-a provocat reclamantului drept consecinţe contuzie hemitoracică bazal stânga, fractură cu minimă deplasare arc costal lateral coasta X stânga, necesitând pentru vindecare un număr de circa 25 zile de îngrijiri medicale, astfel că Fondul de Garantare a Asiguraţilor a stabilit acordarea unei sume de 180 RON/zi de îngrijire medicală, rezultând suma de 4.500 RON daune morale.

Decizia emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost contestată în faţa instanţei de contencios administrativ, iar prin sentinţa recurată a fost anulată în parte Decizia nr. 20.071/29.05.2019, în sensul obligării pârâtului la plata diferenţei de daune morale în sumă de 8.000 RON către reclamant.

În ceea ce priveşte motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că este nefondat, întrucât instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, posibilitatea formulării unei contestaţii împotriva deciziilor Fondului de Garantare a Asiguraţilor, cât şi competenţa instanţei de contencios administrativ de a se pronunţa asupra unei astfel de contestaţii, fiind prevăzute expres în dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004.

Totodată, instanţa de recurs reţine şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, (…) poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale".

De asemenea, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor defineşte la lit. b) şi d) creditorul de asigurări şi despăgubirea ca fiind "persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă", respectiv "suma pe care Fondul o plăteşte fiecărui creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, în limita plafonului de garantare şi în condiţiile prevăzute de prezenta lege".

Nu în ultimul rând, conform art. 18 din Legea nr. 554/2004:

"(1)Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

(2) Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii."

Prin urmare, cum din analiza deciziei F.G.A. atacate a reieşit că soluţionarea cererii de plată s-a făcut fără a fi avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) şi art. 1385 alin. (1) din C. civ., în mod judicios a apreciat instanţa de fond că în această situaţie revine în competenţa sa de plină jurisdicţie să soluţioneze toate aspectele litigioase, inclusiv prin stabilirea cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate.

De altfel, chestiunea în litigiu o reprezintă cuantumul daunelor morale stabilit de instanţa de fond, care în opinia recurentului-pârât s-a realizat cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, însă aceste aspecte se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate în acest context.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este, de asemenea, nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Astfel, în raport de elementele concrete ale speţei, respectiv numărul de zile de îngrijiri medicale necesitate de reclamant spre vindecare conform certificatului medico-legal, leziunile suferite de acesta şi faptul că vindecarea s-a făcut fără constituirea de sechele morfo-functionale, instanţa de fond a procedat la individualizarea prejudiciului nepatrimonial de restrângere a posibilităţilor de viaţă familială şi socială ale reclamantului ca urmare a accidentului produs, în acord cu dispoziţiile art. 1391 C. civ., care statuează că în cazul vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Aşadar, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţa de fond.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 50 pct. 1 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, se au în vedere următoarele: (…) f) daunele morale, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".

În literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească, s-a arătat că, în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.

Atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate al sentinţei recurate, Înalta Curte reţinând că, în acord cu instanţa de fond, Ghidul Fondului de protecţie a victimelor străzii sau tabelul rezervelor de daună, invocate atât în decizia contestată, cât şi în cererea de recurs, nu sunt acte normative, astfel că nu pot avea decât o valoare orientativă, nicidecum obligatorie, pentru instanţa de judecată.

Înalta Curte reaminteşte că instanţa supremă a statuat în numeroase rânduri că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc prin evaluare şi, pentru a nu se ajunge la o îmbogăţire fără just temei, este necesar să fie luate în considerare suferinţele fizice şi morale, susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârşită precum şi de toate consecinţele acesteia, astfel cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate.

Totodată, Înalta Curte apreciază că FGA nu se putea raporta, astfel cum acesta a motivat decizia contestată, la procedura internă de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, prin care s-au adoptat criterii proprii de determinare a unor praguri valorice şi s-au stabilit actele necesare pentru constituirea dosarului de daună, pentru a se evita săvârşirea unor discriminări într-un domeniu în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor acordate, fără a le corela cu principiile de drept naţionale şi convenţionale în aceasta materie.

În acest sens trebuie subliniat faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) şi art. 1385 alin. (1) C. civ. justifică nerespectarea condiţiilor privind depunerea unor anumite acte la dosarul de daună şi depăşirea pragurilor stabilite prin proceduri interne adoptate de FGA, acte cu o forţă juridică inferioară C. civ. şi care contravin şi paragrafului 20 al expunerii de motive al Directivei 2009/103/CE, potrivit cărora:

"Victimelor accidentelor de circulaţie cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunităţii".

Reţine instanţa supremă că dispoziţiile normative invocate de pârât nu justifică instituirea acestor condiţii şi nici nerespectarea criteriilor jurisprudenţiale, care implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, aşadar, să ţină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate şi de principiul acoperirii integrale a acestuia.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele:

"Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau/şi morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea şi imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane - dreptul la sănătate, integritate fizică şi psihică (art. 58 C. civ.) ca şi componente ale dreptului la viaţă apărat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să fie reparate. Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferinţele morale (psihice) fiind frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 1 (dreptul la viaţă) din Convenţia europeană, dar şi de valori apărate de art. 22 din Constituţie şi art. 58 C. civ., existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

În ce priveşte cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat" (Secţia I civilă, decizia nr. 824 din 06 aprilie 2016).

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 983 din 13 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2022.