Appeal against rejection of EU-funded project for ineligibility as enterprise in difficulty dismissed

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche la data de 08 iunie 2018, reclamanta A. S.R.L. fostă B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Cercetării şi Inovării - Direcţia Generala Organism Intermediar pentru Cercetare, a solicitat anularea actului administrativ nr. x/21.09.2017 prin care s-a respins contractarea proiectului cu numărul de înregistrare electronică x şi, pe cale de consecinţă, continuarea procedurii din etapa de actualizare a cererii de finanţare conform cap. 2.5.4.8 prin finalizarea Anexei nr. 14.

Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Fondurilor Europene, dar prin încheierea din data de 26 noiembrie 2018, aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2364 din 07 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Cercetării şi Inovării - Direcţia Generala Organism Intermediar pentru Cercetare, ca nefondată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2364 din 07 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. fostă B. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că instanţa fondului, cu depăşirea atribuţiilor judecătoreşti, a completat dispoziţiile art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 399/2015, reţinând că respectarea tuturor condiţiilor de eligibilitate trebuie să fie continuă de la data depunerii proiectului şi până la data finalizării lui, deşi textul de lege nu prevede această condiţie.

Apreciază că înlăturarea obligativităţii respectării faţă de solicitant a etapelor procedurale, constituie o imixtiune a instanţei fondului nu numai în ceea ce priveşte legislativul, dar şi în ceea ce priveşte procedurile administrative impuse României prin normele UE.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanţa de fond a impus practic verificări neprevăzute nici în normele europene, nici în normele naţionale şi nici în procedurile administrative, condiţia continuităţii fiind astfel adăugată de prima instanţă faţă de voinţa reală a legiuitorului, dar şi faţă de voinţa autorităţilor administrative supuse reglementărilor UE, împrejurare care este de natură să determine nelegalitatea sentinţei recurate, întrucât instanţa fondului a folosit această adăugare la lege ca să înlăture efectele încălcării procedurii de către organismul intermediar, reţinând că încălcarea procedurii este irelevantă, câtă vreme aceasta nu ar fi îndeplinit condiţiile de eligibilitate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond nu a avut în vedere că încălcarea procedurii, dar şi greşita aplicare a Metodologiei nr. 76//27.06.2016 de către intimatul-pârât a avut drept consecinţă respingerea proiectului, iar vătămarea intereselor sale legitime constă în aceea că a fost privată de posibilitatea intrării în etapa contractării, deşi dovedise în urma unei legale verificări, respectiv cea iniţială din etapa de evaluare şi selecţie a ofertelor, că nu este întreprindere în dificultate şi, prin urmare, este eligibilă pentru a se califica în etapa următoare.

Astfel, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea art. 26 şi art. 125 din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013, a art. 4, art. 7 şi art. 20 din C. proc. civ., a procedurilor operaţionale şi a Ghidului Solicitantului aprobat prin Ordinul MECS nr. 3821/11.05.2015, precum şi cu încălcarea art. 14 din H.G. nr. 399/2015.

A arătat că Metodologia nr. 76//27.06.2016 se încadrează în categoria normelor civile, care potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României se aplică numai pentru viitor şi că procedurile aplicabile apelului de proiecte privind fonduri europene sunt supuse reglementărilor UE, iar Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013 impun autorităţilor naţionale respectarea principiilor transparenţei şi predictibilităţii, iar Regulamentul UE nr. 651/2014 impune asigurarea clarităţii administrative şi securităţii juridice. Prin urmare, ignorarea de către instanţa de fond a acestor norme obligatorii este nelegală şi încalcă art. 7 şi art. 20 din C. proc. civ.

Totodată, a susţinut că prima instanţă a încălcat prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., care prevăd obligativitatea judecătorului de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut. Astfel, deşi a învederat că a fost o dată verificată sub aspectul condiţiei întreprinderii în dificultate, fiind considerată eligibilă, iar potrivit situaţiilor financiare anuale care au fost anexate la cererea de finanţare, aceasta era în continuare eligibilă, respingerea proiectului fiind astfel nelegală, instanţa fondului nu a analizat acest motiv de nelegalitate al actului administrativ.

Nu în ultimul rând, tot cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., prima instanţă a constatat că organismul intermediar a aplicat Metodologia nr. 76//27.06.2016 şi, deşi în conţinutul acesteia se face trimitere la Comunicarea CE 2014/C/249/01, nu a analizat şi nelegala aplicare a metodologiei şi implicit nelegalitatea actului administrativ prin care i-a fost respins proiectul.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 20 martie 2020, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca netemeinic şi nelegal şi menţinerea în tot a sentinţei recurate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. fostă B. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., Înalta Curte aminteşte că prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti", ca motiv de recurs, se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie şi legile organice, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe. Practic, nu i se poate reproşa instanţei de judecată interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de reclamantă, iar operaţiunile de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale sunt atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi sunt inerente procesului decizional.

De altfel, chestiunea în litigiu o reprezintă verificarea respectării condiţiilor aplicabile de eligibilitate şi etapele procedurale în care se poate realiza, inclusiv din perspectiva dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 399/2015, care în opinia recurentei-reclamante s-a realizat cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, însă aceste aspecte se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi urmează a fi analizate în acest context, astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. nu poate fi reţinut în cauză.

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză.

Astfel, reclamanta a depus în cadrul competiţiei POC-A.l-A.l.l.l-A-2015 proiectul cu numărul x, având titlul "Centru de Cercetare - Dezvoltare Medicală în Oncologie şi Neurologie", înregistrat sub nr. x.

Prin adresa nr. x/17.09.2015, intitulată "Scrisoare de acceptare a propunerii de proiect în urma verificării formale şi a eligibilităţii", s-a comunicat reclamantei că, urmare a îndeplinirii criteriilor de verificare formală şi eligibilitate, proiectul a fost acceptat pentru evaluare .

Conform fişei de evaluare din 18 noiembrie 2015, reclamantei i-a fost acordat un punctaj total de 78 puncte din totalul posibil de 100 puncte, fiind trecută pe lista de rezervă conform raportului de selecţie finală .

Prin adresa nr. x/04.09.2017, intitulată "Scrisoarea pentru actualizarea cererii de finanţare", pârâtul a comunicat reclamantei Anexa nr. 10 din procedura de evaluare solicitând documente suplimentare, respectiv declaraţie pe propria răspundere privind eligibilitatea precum şi încadrarea în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, certificatele fiscale, certificat constatator/extras de la registrul comerţului cu informaţii despre acţionari, capital social, situaţiile financiare pe ultimii 2 ani, iar reclamanta a răspuns acestei adrese la data de 11 septembrie 2017 .

Ulterior, pârâta a comunicat reclamantei adresa nr. x/21.09.2017 prin care a fost anunţată că verificarea firmei a condus la concluzia că aceasta este în dificultate întrucât există pierderi de capital în valoare mai mare decât jumătate de capital social subscris, prin urmare nu sunt îndeplinite condiţiile de eligibilitate, iar contractarea proiectului cu numărul de înregistrare electronică x este respinsă.

Împotriva acestei adrese reclamanta a formulat contestaţie administrativă care a fost respinsă .

Criticile recurentei-reclamante privind nerespectarea şi aplicarea greşită de către instanţa de fond a prevederilor art. 26 şi art. 125 din Regulamentul (UE) nr. 1.303/2013, a art. 4, art. 7 şi art. 20 din C. proc. civ., a procedurilor operaţionale şi a Ghidului Solicitantului aprobat prin Ordinul MECS nr. 3821/11.05.2015, precum şi cu încălcarea art. 14 din H.G. nr. 399/2015 sunt nefondate.

Înalta Curte constată că tocmai în vederea respectării dispoziţiilor art. 4 din C. proc. civ., care consacră în planul normelor juridice procesuale supremaţia dreptului european, a principiului legalităţii prevăzut la art. 7 C. proc. civ. şi a art. 20 din acelaşi act normativ, potrivit căruia instanţa de judecată are obligaţia de a soluţiona cauzele cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, judecătorul fondului a reţinut că în privinţa tuturor problemelor de drept invocate în cauză legislaţia naţională în materia derulării proiectelor finanţate de UE trebuie completată şi cu regulamentele UE aplicabile acestui domeniu.

Prin urmare, este valid demersul judecătorului fondului de a stabili cu prioritate sediul materiei incident în cauză, iar instanţa de control judiciar împărtăşeşte opinia acestuia potrivit căruia verificarea eligibilităţii proiectului reclamantei se face inclusiv prin prisma reglementării UE în materia finanţării indirecte prin intermediul Fondului european de dezvoltare regională a Programului operaţional competitivitate cu privire la care reclamanta a formulat cererea de finanţare a proiectului.

Astfel, solicitării reclamantei îi sunt aplicabile dispoziţiile Regulamentului (UE) nr. 1.303/2013 de stabilire a unor dispoziţii comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul Social European, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală şi Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime precum şi Regulamentul (UE) nr. 1.301/2013 privind Fondul european de dezvoltare regională şi dispoziţiile specifice aplicabile obiectivului referitor la investiţiile pentru creştere economică şi locuri de muncă şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1080/2006. De asemenea, sunt aplicabile prevederile Regulamentul financiar (UE) nr. 966/2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii şi de abrogare a Regulamentului (CE, Euratom) Nr. 1605/2002 al Consiliului, cu menţiunea că prevederile regulamentelor UE sunt obligatorii şi au aplicabilitatea directă conform prevederilor art. 288 TFUE.

Totodată, în speţă sunt incidente dispoziţiile H.G. nr. 399/2015 privind regulile de eligibilitate a cheltuielilor efectuate în cadrul operaţiunilor finanţate prin Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european şi Fondul de coeziune 2014-2020.

Potrivit art. 13 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 399/2015, printre categoriile de cheltuieli care nu sunt eligibile în cazul Fondului european de dezvoltare regională sunt cheltuielile aferente activităţilor prevăzute la art. 3 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 1.301/2013.

Conform art. 3 alin. (3) lit. d) din Regulamentul (UE) nr. 1.301/2013 Fondul european de dezvoltare regională nu sprijină întreprinderile aflate în dificultate, astfel cum sunt definite în normele Uniunii privind ajutoarele de stat.

Art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 399/2015 statuează că autorităţile de management au obligaţia să asigure verificarea respectării condiţiilor aplicabile, prevăzute în prezenta hotărâre, în procesul de evaluare a cererilor de finanţare, în procesul de contractare aferent încheierii contractului/deciziei/ordinului de finanţare, precum şi procesul de verificare a cererilor de rambursare.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că din interpretarea logico-juridică a dispoziţiilor legale anterior reţinute, care au putere normativă superioară normelor administrative referitoare la procedura operaţională, rezultă că autoritatea pârâtă avea obligaţia de a verifica respectarea tuturor condiţiilor de eligibilitate, inclusiv încadrarea reclamantei în categoria întreprinderilor în dificultate, în orice fază a proiectului şi de a lua măsurile care se impun.

Astfel, nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante potrivit cărora instanţa de fond a impus verificări suplimentare neprevăzute nici în normele europene, nici în normele naţionale şi nici în procedurile administrative, în condiţiile în care verificările efectuate de autoritatea intimată au la bază chiar dispoziţiile legislative europene indicate inclusiv prin cererea de recurs.

În consecinţă, nu poate fi reţinut ca fiind un prejudiciu produs reclamantei faptul că autoritatea pârâtă a constatat că aceasta nu îndeplinea condiţiile de eligibilitate în procedura de actualizare a cererii de finanţare, iar nu în procedura de contractare, care era etapa imediat următoare, în condiţiile în care finalitatea ar fi fost aceeaşi, respectiv respingerea de la contractare a proiectului cu numărul de înregistrare electronică x.

Dimpotrivă, aşa cum cum corect a reţinut şi judecătorul fondului, calificarea într-o etapă următoare din procedura de accesare a fondurilor europene, fără verificarea condiţiilor de eligibilitate, ar fi expus solicitantul la cheltuieli suplimentare fără finalitate sau chiar riscului de a suporta corecţii.

De altfel, din această perspectivă, solicitarea reclamantei de obligare a autorităţii pârâte la continuarea faţă de aceasta a procedurii din etapa de actualizare a cererii de finanţare ar fi un demers fără finalitate juridică în condiţiile în care oricum societatea recurentă nu îndeplineşte condiţia de eligibilitate privind încadrarea în categoria întreprinderilor în dificultate, fără de care nu îi poate fi admis spre contractare proiectul cu care a participat în cadrul competiţiei POC-A.l-A.l.l.l-A-2015.

În acest context, Înalta Curte respinge ca nefondate şi criticile recurentei-reclamante privind greşita aplicare a dispoziţiilor procedurale cuprinse în Metodologia nr. 76/27.06.2017 sub aspectul încadrării acesteia în categoria întreprinderilor în dificultate.

Astfel, se reţine că această metodologie nu conţine reguli noi de drept substanţial, criterii pe baza cărora să se definească întreprinderea în dificultate, ci cuprinde doar o procedură de stabilire a eligibilităţii întreprinderilor, criteriile indicate de metodologie fiind identice cu cele reglementate de Regulamentul UE nr. 651/2014, în vigoare la data depunerii proiectului de către reclamantă, în condiţiile în care definiţia întreprinderii în dificultate conţinută de metodologie corespunde în întregime definiţiei cuprinse de art. 2 pct. 18 din Regulamentul UE nr. 651/2014.

Totodată, aşa cum s-a reţinut şi anterior, aplicarea normelor europene este prioritară, iar aplicarea directă a prevederilor art. 2 pct. 18 din Regulamentul nr. 651/2014 ar fi condus la acelaşi rezultat, astfel că nu se poate reţine că aplicarea acestei proceduri, care era disponibilă la momentul efectuării verificării de către autoritatea pârâtă, a produs, prin ea însăşi, o vătămare reclamantei de natură să determine anularea actului administrativ atacat.

Instanţa de control judiciar reţine şi că, deşi recurenta-reclamantă critică sentinţa recurată din perspectiva neanalizării tuturor motivelor de nelegalitate invocate sub aspectul încadrării acesteia în categoria întreprinderilor în dificultate, aceste critici nu se susţin.

În primul rând, Înalta Curte are în vedere că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, iar Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile pe care le-a avut în vedere, aceasta având obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de fond nu a omis să analizeze motivele de nelegalitate invocate prin acţiune, inclusiv cele privind Comunicarea CE 2014/C/249/01, doar le-a înlăturat motivat şi cu respectarea dispoziţiilor legale naţionale şi comunitare incidente în cauză.

În acest sens, instanţa de recurs împărtăşeşte interpretarea judecătorului fondului privind condiţiile substanţiale pentru stabilirea încadrării unei societăţi în categoria întreprinderilor în dificultate în accepţiunea art. 2 pct. 18 din Regulamentul nr. 651/2014, aşa cum reiese din compararea versiunilor lingvistice disponibile pe site-ul: https://eur-lex.europa.eu/legal-content.

De altfel, atât în documentele Autorităţii de Management, cât şi în cele ale Organismului Intermediar, atât cele publicate pe site-ul instituţiei cât şi cele comunicate solicitanţilor, citarea articolului mai sus menţionat s-a făcut în varianta reţinută de instanţa de fond, un exemplu în acest sens fiind inclusiv Fişa de verificare cu privire la neîncadrarea în categoria "întreprindere în dificultate" a B. S.R.L., ataşată Adresei nr. x din 21 septembrie 2017, comunicată recurentei-reclamante, precum şi Metodologia de verificare a declaraţiei pe proprie răspundere publicată pe site-ul Ministerului Cercetării, Inovării şi Digitalizării - Direcţia Generală Organism Intermediar pentru Cercetare .

Aşadar, prin întreprindere în dificultate se poate înţelege cazul unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, alta decât un IMM care există de cel puţin trei ani sau, în sensul eligibilităţii pentru ajutor pentru finanţare de risc, un IMM aflat la 7 ani de la prima sa vânzare comercială care se califică pentru investiţii pentru finanţare de risc în urma unui proces de diligenţă efectuat de un intermediar financiar selectat, atunci când mai mult de jumătate din capitalul său social subscris a dispărut din cauza pierderilor acumulate.

Această situaţie survine atunci când deducerea pierderilor acumulate din rezerve şi din toate celelalte elemente considerate în general ca făcând parte din fondurile proprii ale societăţii conduce la un rezultat negativ care depăşeşte jumătate din capitalul social subscris. În sensul acestei dispoziţii, "societate cu răspundere limitată" se referă în special la tipurile de societăţi menţionate în anexa I la Directiva 2013/34/UE (37), iar "capital social" include, dacă este cazul, orice capital suplimentar.

Or, în cauză, reclamanta este o societate comercială (IMM) care a fost înfiinţată în anul 2013, având la momentul verificării, respectiv momentul depunerii declaraţiei de răspundere a reprezentantului întreprinderii privind încadrarea în categoria "întreprindere în dificultate", mai mult de 3 ani vechime de la înfiinţare şi pierderi de capital, astfel încât capitalurile proprii totale erau negative, înregistrându-se pierderi în valoare de mai mult de jumătate din capitalul său social subscris.

De asemenea, distincţia făcută de reclamantă prin raportare la vechimea în domeniul de activitate cu privire la care depune proiectul nu are susţinere legală, relevantă fiind data înscrierii în Registrul Comerţului, în condiţiile în care textul de lege aplicabil face vorbire de firma care există şi nu care funcţionează în domeniul său de activitate.

Nu în ultimul rând, încercarea reclamantei de a acoperi această deficienţă prin majorarea ulterioară a capitalului social, efectuată după depunerea proiectului de finanţare, nu poate avea semnificaţia juridică susţinută de aceasta, deoarece existenţa eligibilităţii se analizează atât în procesul de evaluare a cererilor de finanţare, cât şi în procesul de contractare aferent încheierii contractului/deciziei/ordinului de finanţare, precum şi în procesul de verificare a cererilor de rambursare, întreprinderea având obligaţia să-şi dovedească eligibilitatea în fiecare dintre aceste etape, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 14 alin. (1) din H.G. nr. 399/2015.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. fostă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2364 din 07 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. fostă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2364 din 07 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2022.