Revision for minus petita and ECHR violation inadmissible: court cannot re-adjudicate merits via extraordinary remedy

Şedinţa publică din data de 16 martie 2021

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de la 19.09.2017, sub nr. x/2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Neamţ, anularea Ordinului nr. 1882/C/06.07.2017, adresa nr. x/09.08.2017 şi Ordinului nr. 1661/C/16.06.2017, emise de Ministrul Justiţiei, obligarea intimatului Ministerul Justiţiei la emiterea unor noi ordine de încadrare prin care să se stabilească cuantumul indemnizaţiei brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie de 3-5 ani, aşa cum prevede art. 16 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum şi Anexa la OMJ nr. 219/C/01.02.2017, respectiv, 10.584 RON, indemnizaţie de încadrare brută lunară, cu un venit brut de 13.561 RON, începând cu data de 01.02.2017, în cazul reclamantei A., respectiv, începând cu 01.04.2017, în ceea ce o priveşte pe reclamanta B..

Totodată, s-a solicitat obligarea intimatului Tribunalul Neamţ la plata diferenţelor de drepturi salariale rezultate în baza ordinului ce se va emite, precum şi obligarea intimatului Ministerul Justiţiei la alocarea fondurilor necesare efectuării plăţii drepturilor salariale astfel pretinse.

Prin sentinţa civilă nr. 504 din 9 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia prescripţiei ca neîntemeiată, s-a admis cererea formulată de reclamantele A., B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Neamţ, au fost anulate Ordinul nr. 1882/C/6.07.2017, Ordinul nr. 1661/C/16.06.2017 şi Adresa nr. x/9.08.2017 emise de pârâtul Ministerul Justiţiei, a fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei, prin ministru, să emită noi ordine de încadrare pentru reclamante prin care să se stabilească o indemnizaţie brută lunară, în raport de vechimea în funcţie de 3-5 ani, de 10584 RON, începând cu data de 1.02.2017 pentru reclamanta A., respectiv 1.04.2017 pentru reclamanta B., a fost obligat pârâtul Tribunalul Neamţ la plata diferenţei dintre venitul ce se va calcula conform indemnizaţiei menţionate anterior şi venitul efectiv încasat şi a fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să aloce fondurile necesare plăţii acestor drepturi salariale.

2. Hotărârea supusă revizuirii

Prin decizia nr. 3073 din data de 01 iulie 2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 504 din 09 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând a respins capătul de cerere formulat de reclamanţii A. şi B. privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea actului administrativ ordin de salarizare, ca rămas fără obiect şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

3. Cererea de revizuire

La data de 4 septembrie 2020, A. şi B. au formulat cerere de revizuire împotriva deciziei nr. 3073 din data de 01 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, invocând dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 şi 10 C. proc. civ.

În motivarea căii extraordinare de atac, revizuentele a arătat că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, lăsând nesoluţionat un lucru cerut, respectiv intimatul Ministerul Justiţiei să emită un ordin prin care să stabilească salariul revizuentelor raportat la vechimea în funcţie conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 şi Anexa la OMJ nr. 219/C/01.02.2017 .

4. Apărările formulate de intimat

Intimatul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, aceasta neîncadrându-se în dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

5. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire

Examinând cererea de revizuire în raport cu decizia atacată şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 509 C. proc. civ., iar dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare. Articolul menţionat reglementează condiţiile de admisibilitate, atât cu caracter comun, pentru toate motivele ce pot fi invocate pe această cale, cât şi condiţiile specifice fiecăruia dintre acestea.

Revizuirea unei hotărâri judecătoreşti poate fi cerută numai dacă este vorba despre: - o hotărâre definitivă pronunţată de instanţa de apel; - o hotărâre definitivă a primei instanţe împotriva căreia nu s-a declarat apel; - o hotărâre pronunţată de instanţa de recurs, prin care se evocă fondul. Evocarea fondului presupune, în primă instanţă, examinarea raportului juridic dedus judecăţii prin prisma probelor administrate în cauză, iar în recurs, schimbarea situaţiei de fapt în urma analizării materialului probator.

Faţă de dispoziţiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază", se constată că decizia nr. 3073 din data de 01 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost rejudecată şi admisă în parte acţiunea reclamantelor, poate constitui obiect al cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509 C. proc. civ.

Primul caz de revizuire invocat - art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. - este o aplicare a principiului disponibilităţii, precum şi a obligaţiei instanţei de a soluţiona şi de a se pronunţa asupra tuturor pretenţiilor deduse judecăţii.

Acest motiv de revizuire cuprinde trei ipoteze: extra petita (instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut), minus petita (instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut) şi plus petita (instanţa a dat mai mult decât s-a cerut).

Din motivarea prezentei cereri de revizuire, se constată că revizuentele invocă ipoteza minus petita. Motivul de revizuire menţionat se referă însă la obiectul cererii cu care a fost învestită instanţa, deci la pretenţiile concrete formulate prin cererea de chemare în judecată. Astfel, în ceea ce priveşte situaţia în care instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut (minus petita), aceasta este incidentă atunci când instanţa a omis să soluţioneze un capăt de cerere sau o cerere principală, incidentală, accesorie sau adiţională, cu privire la care a fost legal sesizată.

Contrar susţinerilor revizuentelor, obiectul acţiunii cu care a învestit instanţa de contencios administrativ este reprezentat de anularea Ordinului nr. 1882/C/06.07.2017, adresa nr. x/09.08.2017 şi Ordinului nr. 1661/C/16.06.2017, emise de Ministrul Justiţiei, obligarea intimatului la emiterea unor noi ordine de încadrare prin care să se stabilească cuantumul indemnizaţiei brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie de 3-5 ani şi nu recunoaşterea unui spor de vechime mai mare. De asemenea, nu se poate reţine o nepronunţare a instanţei asupra tuturor capetelor de cerere, având în vedere soluţia de admitere în parte a acţiunii, ca urmare a emiterii OMJ nr. 2066/C/2018 prin care au fost recunoscute drepturile salariale ale revizentelor.

Revizuentele au invocat şi dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 10 din Cod procedură civile potrivit cărora:

"Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (...) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă;", însă nu a argumentat, sub acest aspect, cererea de revizuire formulată indicând doar Hotărârea din 23 aprilie 2019 în cauza Elisei Uzun şi Andonie împotriva României.

Menţionarea unei hotărâri CEDO fără a preciza incidenţa acesteia în cauza dedusă judecăţii nu poate conduce la admisibilitatea cererii de revizuire.

Înalta Curte observă că revizuentele încearcă să aducă în discuţie, pe calea revizuirii, recunoaşterea unui spor de vechime mai mare comparativ cu alte hotărâri judecătoreşti, aspecte ce ţin de fondul cauzei, care nu pot fi examinate în cadrul căii extraordinare de atac, de retractare, a revizuirii şi care poate fi exercitată doar pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1- 11 C. proc. civ., încercându-se, practic, a rejudecare a cauzei sale.

În aceste condiţii, în aplicarea dispoziţiilor legale anterior menţionate, se constată că împotriva Deciziei nr. 3073 din 1 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nu poate fi exercitată cererea de revizuire, astfel că, în mod corect a susţinut intimatul Ministerul Justiţiei în sensul inadmisibilităţii căii extraordinare de atac promovate de revizuente.

În raport cu dispoziţiile art. 129 din Constituţie şi ale art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii judecătoreşti este condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii. Pentru a da eficienţă acestor reglementări legale, instanţa este obligată să examineze căile de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de legea procesuală şi să respingă, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora.

Recunoaşterea unor căi de atac, în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalităţii, consacrat expres de dispoziţiile art. (7) C. proc. civ., precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor.

Or, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României, neobservarea acestora fiind sancţionată cu nulitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea lor.

Aşadar, în raport cu dispoziţiile legale mai sus citate, cum, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1 şi 10 C. proc. civ., care fundamentează admisibilitatea cererii de revizuire, hotărârea atacată nefiind una dintre cele la care se referă acest text, cererea de revizuire urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentele A. şi B. împotriva deciziei nr. 3073 pronunţată la data de 1 iulie 2020 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 martie 2021.