Jurisdictional competence for judicial recovery of non-disclosed internal magistrates' personnel records as discriminatory act

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.02.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliului Superior al Magistraturii şi cu citarea în cauză a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării: constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite de pârât, constând în încălcarea demnităţii reclamantului şi supunerea la un tratament advers ca răspuns la formularea unor sesizări la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării; acordarea de despăgubiri şi obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la plata către reclamant a sumei de 34.000 RON reprezentând daune morale, respectiv actualizarea sumei în funcţie de rata inflaţiei, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data achitării efective a sumei reprezentând prejudiciu moral; restabilirea situaţiei anterioare şi obligarea pârâtului la comunicarea către reclamant a înscrisului denumit "Nota Direcţiei Resurse Umane şi Organizare nr. 6019/2017", menţionat la punctul 8 din ordinea de zi a secţiei pentru procurori din data de 25 aprilie 2017; încetarea şi interzicerea pentru viitor a încălcării de către pârât a demnităţii reclamantului prin acte de tratament advers.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Hotărârea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale

Prin sentinţa civilă nr. 3417 din 12.05.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, cu citarea în cauză a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

În considerentele sentinţei a reţinut că reclamantul este procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar pretenţiile acestuia exced jurisdicţiei muncii, conform art. 266 din Codul muncii.

Tribunalul a reţinut şi dispoziţiile art. 10 din Codul muncii referitoare la contractul individual de muncă şi faptul că, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a reţinut prin Decizia nr. 46/2008 că magistraţii constituie o categorie specială de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui-generis, obiectul dedus judecăţii nu priveşte instituţii juridice de dreptul muncii, ci constatarea unei situaţii de discriminare ca urmare a necomunicării unui înscris, a unei note interne.

Împrejurarea că documentul în discuţie avea ca obiect parcursul profesional al reclamantului nu conferă litigiului dedus judecăţii natura unui conflict de muncă, deoarece nu priveşte raportul individual de muncă al reclamantului, iar obligaţiile pe care reclamantul tinde să le stabilească în sarcina instituţiei pârâte nu reprezintă obligaţii ce se regăsesc în conţinutul raportului de muncă sui-generis.

A mai reţinut Decizia nr. 10 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, prin care s-a stabilit că "instanţa competentă să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanţe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia, cu excepţia cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale".

Astfel, a apreciat că litigiul dedus judecăţii s-a născut în cadrul unor raporturi juridice de drept administrativ, ca urmare a competenţelor ce-i revin pârâtului în legătură cu carierea judecătorilor şi procurorilor.

2.2. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa civilă nr. 1942 din data de 15 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamantul solicită acordarea de daune morale în cuantum de 34.000 RON, cu actualizarea în funcţie de rata inflaţiei şi cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare, precum şi restabilirea situaţiei anterioare, în sensul obligării pârâtului la comunicarea către reclamant a înscrisului denumit "Nota Direcţiei Resurse Umane şi Organizare nr. 6019/2017", menţionat la punctul 8 din ordinea de zi a secţiei pentru procurori din data de 25 aprilie 2017, în considerarea faptului că a solicitat, dar nu i s-a comunicat această notă referitoare la parcursul său profesional, în considerarea faptului că este procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Curtea de apel a reţinut că reclamantul solicită daune morale pentru atingerea adusă prin modul în care i-a fost soluţionată cererea de comunicare a notei direcţiei de resurse umane şi că dispoziţiile art. 266, art. 267 lit. a) şi d) şi art. 295 alin. (1) din Codul muncii se aplică şi raporturilor de muncă ale magistraţilor, motiv pentru care a apreciat că prezentul litigiu decurge din raportul de muncă al reclamantului, acesta fiind magistrat, şi nu vizează un act administrativ sau un act administrativ asimilat, aşa încât competenţa de soluţionare a prezentei cauze aparţine secţiei de conflicte muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti, în raport cu dispoziţiile art. 266 şi art. 269 din Codul muncii.

II. Decizia ÎCCJ pronunţată în regulator de competenţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu stabilirea regulatorului de competenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 din C. proc. civ., analizând obiectul cauzei deduse judecăţii şi dispoziţiile legale incidente, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 5 Bucureşti, pentru considerentele ce urmează:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competenţă priveşte competenţa materială de soluţionare a cauzei, din perspectiva calificării raportului juridic dedus judecăţii.

În cauză, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliului Superior al Magistraturii şi cu citarea în cauză a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării: constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite de pârât, constând în încălcarea demnităţii reclamantului şi supunerea la un tratament advers ca răspuns la formularea unor sesizări la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării; acordarea de despăgubiri şi obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la plata către reclamant a sumei de 34.000 RON reprezentând daune morale, respectiv actualizarea sumei în funcţie de rata inflaţiei, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data achitării efective a sumei reprezentând prejudiciu moral; restabilirea situaţiei anterioare şi obligarea pârâtului la comunicarea către reclamant a înscrisului denumit "Nota Direcţiei Resurse Umane şi Organizare nr. 6019/2017", menţionat la punctul 8 din ordinea de zi a secţiei pentru procurori din data de 25 aprilie 2017; încetarea şi interzicerea pentru viitor a încălcării de către pârât a demnităţii reclamantului prin acte de tratament advers.

Analizând pretenţiile deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată mai sus arătată, se constată că acestea se subsumează O.G. nr. 137/2000, care la art. 27 alin. (1) şi (3) prevede că:

"(1) Persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea Consiliului. (...)

(3) Judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului."

Sub acest aspect, se impun a fi reţinute şi cele statuate prin Decizia nr. 10 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, s-a stabilit că "instanţa competentă să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanţe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia, cu excepţia cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale".

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reiese că persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Analizând ansamblul Legii nr. 554/2004 reiese că obiectul acţiunii în faţa instanţei de contencios administrativ îl poate constitui un act administrativ unilateral tipic în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 sau un act administrativ asimilat în sensul art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ.

În acest sens, prin decizia nr. 7/2018 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii a arătat că "de esenţa contenciosului administrativ este fie existenţa unui act administrativ, a cărui anulare ori suspendare să se pretindă, fie nesoluţionarea, de către o autoritate publică, în termenul legal, a unei cereri ori refuzul nejustificat de a o rezolva, manifestări sau omisiuni ale autorităţii publice prin care subiectul care poate sesiza instanţa de contencios administrativ se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim."

Or, în speţă, acţiunea reclamantului nu se circumscrie legii contenciosului administrativ, ea fiind întemeiată pe O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Având în vedere cuantumul despăgubirilor solicitate şi faptul că potrivit art. 94 alin. (1) lit. k) din C. proc. civ.:

"Judecătoriile judecă:

1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: (...)

k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti", Înalta Curte apreciază că în speţă competenţa de soluţionare a cauzei aparţine judecătoriei din raza de competenţă a domiciliului reclamantului, respectiv Judecătoriei Sector 5 Bucureşti.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Judecătoriei Sector 5 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, în favoarea Judecătoriei Sector 5 Bucureşti.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 17 martie 2022.