Evangelical parish's land restitution claim rejected as taking predates statutory reference period.

Şedinţa publică din data de 16 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 3 noiembrie 2017 sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 7286/31.08.2017 emisă de pârâtă şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să se dispună, în principal, restituirea în natură a imobilului care face obiectul acestui document, respectiv cel înscris în CF Sibiu x, nr. top. x şi y, iar în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu va mai fi legal posibilă, să dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 100/2018 pronunţată în data de 21 mai 2018, Curtea de Apel Alba Iulia a luat act de renunţarea reclamantei Parohia Evanghelică CA Sibiu la judecarea capătului de cerere din modificarea (completarea) de acţiune şi a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 100/2018 din 21 mai 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Parohia Evanghelică CA Sibiu, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului arată că, instanţa şi-a motivat soluţia pe Convenţia generală din 1942, invocând practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi faptul că Biserica Evanghelică ar fi predat toată averea mobilă şi imobilă ce a servit scopurilor şcolare A., iar apoi, în baza Decretului nr. 485/1944, Statul Român ar fi devenit proprietar al imobilului prin efectul legii. Or, Convenţia generală din 1942 reprezintă un document care din punct de vedere juridic nu a putut fi pusă în aplicare în lipsa hotărârii persoanelor juridice proprietare ale imobilelor, având rolul unui acord general între părţi, şi nu a unui act translativ de proprietate. Acest lucru reiese din cuprinsul său, Secţiunea II pct. 3 şi Secţiunea III pct. 4 şi 7 şi nu probează nici faptul predării bunurilor.

Invocând Secţiunea III pct. 7, susţine că transferul de proprietate se realiza în urma unei hotărâri a titularilor de drept ai bisericii, or, nu există o hotărâre a Congresului general Bisericesc cu privire la imobilul din speţă, concluzionând că predarea către A. şi înscrierea în cartea funciară nu s-au efectuat, în lipsa unei hotărâri care să transfere dreptul de proprietate al imobilului.

Susţine că Decretul-lege nr. 485/1944 s-a referit exclusiv la A. şi la proprietăţile acestuia şi nu la cele ale Bisericii Evanghelice C.A. din România.

Consideră că prima instanţă a ignorat prevederile C. civ. şi ale Decretului nr. 115/1938, reţinând că esenţial în determinarea domeniului de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 ar fi actul normativ ori administrativ de preluare a imobilelor, fiind lipsite de relevanţă data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară şi data preluării efective în posesie a imobilelor.

Critică faptul că instanţa nu a reţinut că transcrierea dreptului de proprietate de la Biserică în favoarea A. trebuia să îndeplinească anumite condiţii suspensive ce nu au fost îndeplinite, respectiv trebuia să existe o hotărâre a titularilor de drept ai Bisericii, declaraţia de primire a conducerii Grupului şi legea care urma să asigure scutirea de impozite pentru transcrierea dreptului de proprietate pe numele acestuia.

Arată că dreptul de proprietate trebuia intabulat şi nu să se considere că transmiterea proprietăţii s-a făcut prin efectul Convenţiei din 1942, context în care a avut loc doar predarea detenţiei, eventual a posesiei, în nici un caz al proprietăţii

Astfel, susţine că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a nomelor de drept material, atât a prevederilor referitoare la dobândirea dreptului de proprietate.

4. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.

Arată că imobilul solicitat de către recurentul-reclamant, a fost preluat în temeiul Decretului lege nr. 485/1944, act normativ emis în afara perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv că nu suntem în prezenţa unui abuz al statului comunist instaurat la data de 6 martie 1945.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 25 mai 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 2 februarie 2021, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 7286/31.08.2017 emise de Guvernul României, Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi obligarea Comisiei Speciale de retrocedare la soluţionarea cererii de restituire conform legii prin restituirea imobilului.

În speţă, Parohia Evanghelică C.A. din Sibiu prin Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice CA din România a depus cererile de retrocedare nr. x/25.01.2006 şi nr. y/26.01.2006, care au fost respinse prin Decizia nr. 7286/31.08.2017.

Cererile de retrocedare vizau imobilului teren situat în Municipiul Sibiu, str. x de Scoarţă, judeţul Sibiu, înscris iniţial în CF nr. x Sibiu, nr. top. x, ulterior preluat de statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/1944, dezmembrat şi transcris în alte cărţi funciare.

În motivarea deciziei, emitenta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a reţinut că imobilul a fost preluat în afara perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv a fost expropriat de Statul român la data de 6 martie 1945, în temeiul Decretului-lege nr. 485/07.10.1944.

Prin cererea de chemare în judecată, respinsă prin sentinţa recurată, reclamantul a solicitat anularea Deciziei nr. 7286/31.08.2017 şi admiterea cererii de restituire.

Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt, ce reiese din probele administrate, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente cererii de retrocedare formulate de reclamantă.

Astfel, se reţine că scopul O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a fost acela de a retroceda foştilor proprietari imobilele ce au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, "(1) Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

Potrivit pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, cu modificările şi completările ulterioare:

"Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiţionată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condiţiile stabilite prin acelaşi act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri şi acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptăţită va depune o declaraţie pe propria răspundere dată în formă autentică, care să ateste acest lucru".

Conform acestor dispoziţii, sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării.

Rezultă că legiuitorul a limitat aplicabilitatea actului normativ, şi anume a reglementat retrocedarea către foştii proprietari a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, însă numai pentru perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

De asemenea, rezultă că retrocedarea se referă la preluări de imobile aparţinând cultelor religioase din România, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în această perioadă - 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În condiţiile în care imobilul teren situat în Municipiul Sibiu, str. x de Scoarţă, judeţul Sibiu, înscris iniţial în CF nr. x Sibiu, nr. top. x, a fost preluat de către statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/07.10.1944, astfel cum rezultă din încheierea nr. 5040 din 29 octombrie 1946, menţionată în C.F. Sibiu foaia B de proprietate, poziţia 5, iar perioada reglementată de O.U.G. nr. 94/2000 de aplicabilitate a actului normativ de retrocedare este 6.03.1945-22.12.1989, în mod corect a constatat instanţa de fond că importantă, sub aspectul aplicării legii, este actul normativ în baza căruia a avut loc preluarea şi nu data încheierii de înscriere în cartea funciară.

Sunt nefondate apărările reclamantei privind faptul că importantă pentru determinarea caracterului abuziv al preluării este data înscrierii dreptului de proprietate al statului român în cartea funciară şi că Decretul - lege nr. 458/1944 nu a reprezentat temeiul preluării de către stat a imobilului, întrucât se referă la desfiinţarea A. şi preluarea patrimoniului acestuia de către statul român, proprietatea asupra imobilelor din speţă nefiind transmisă efectiv A., întrucât Convenţia generală încheiată între A. şi Biserica Regnicolară Evanghelică CA. din România are rolul unui acord general între părţi şi nu a unui act translativ de proprietate.

Astfel, la data de 11 august 1942, între A. şi Biserica Regnicolară Evanghelică CA. din România s-a semnat Convenţia generală pentru reglementarea raporturilor Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică faţă de A., prin care Biserica Regnicolară Evanghelică a predat A. toată averea mobilă şi imobilă care forma proprietatea sa şi a servit scopurilor şcolare şi de educaţie, convenţie care nu a fost anulată şi a cărei nelegalitate nu a fost constatată.

Prin Decretul-lege nr. 485/7.10.1944 emis de B., publicat în Monitorul Oficial nr. 233/8.10.1944, a fost abrogată Legea nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea A.. Potrivit Decretului - Lege nr. 485/7.10.1944, Statul român "devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor" aparţinând A., iar "Pe aceeaşi dată Statul Român devine titularul tuturor drepturilor" aparţinând acestuia, şi "Instanţele de carte funciară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acelor bunuri". Statul român a devenit proprietarul bunurilor care au aparţinut A. la data intrării în vigoare a Decretului - lege nr. 485/1944, instanţele de carte funciară urmând a proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor statului român ca proprietar al acelor bunuri.

Prin urmare, preluarea de către Statul român a imobilelor a căror retrocedare s-a solicitat a avut loc în temeiul Decretului - lege nr. 485/7.10.1944, iar potrivit încheierii nr. 5040 din 29 octombrie 1946 s-a transcris în favoarea statului român dreptul de proprietate al imobilelor, astfel cum rezultă din C.F. nr. x a comunei Sibiu, foaia B de proprietate, poziţia 5.

Raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora retrocedarea se referă la preluări de imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în acest interval, ceea ce prezintă relevanţă sub aspectul preluării este actul normativ prin care s-a preluat imobilul de către statul român, actul prin care statul român a dobândit proprietatea imobilului în temeiul sau prin efectul legii, şi nu data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului.

Or, în cauză, actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul este Decretul - lege nr. 485/7.10.1944, astfel cum rezultă din încheierea nr. 5040 din data de 29 octombrie 1946, prin care s-a transcris dreptul de proprietate în favoarea statului român în C.F. nr. x a localităţii Sibiu, anterior perioadei de referinţă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, respectiv 06.03.1945-22.12.1989.

Statul român a dobândit proprietatea imobilului prin efectul legii, şi anume al Decretului-lege nr. 485/7.10.1944, publicat la 8.10.1944, nefiind relevantă data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilelor. Dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 nu se referă la data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului.

În ceea ce priveşte critica conform căreia, s-a luat în considerare Convenţia generală din 1942 ca fiind titlul de proprietate al A., deşi aceasta nu şi-a intabulat posesiile şi adevăratul proprietar era Comunitatea bisericească Evanghelică CA din Sibiu şi că, instanţa şi-a motivat soluţia pe acest act, Înalta Curte constată că este nefondată, având în vedere că potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. civ.:

"Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile" şi, fiind vorba de o convenţie, aceasta are putere de lege între părţile contractante şi nu a fost anulată, astfel că nu este vorba de o probă propriu-zisă, ci de o convenţie care, între părţile semnatare, are putere de lege.

Dincolo de acest aspect, critica recurentului-reclamant are caracter formal, în condiţiile în care, deşi avea posibilitatea inclusiv în faţa instanţei de recurs, să arate prejudiciul concret pe care îl reclamă prin invocarea de către instanţă a acestei convenţii, nu a arătat argumente în acest sens.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta PAROHIA EVANGHELICĂ CA SIBIU împotriva sentinţei nr. 100/2018 din 21 mai 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta PAROHIA EVANGHELICĂ CA SIBIU împotriva sentinţei nr. 100/2018 din 21 mai 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 martie 2021.