Salary payment obligation: Ministry of Justice lacks passive procedural standing as principal credit officer in judicial personnel wage disputes

Şedinţa publică din data de 16 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 12 septembrie 2017, sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei anularea parţială a Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 1475/C/24.05.2017, anexa 9, dispoziţiile privind stabilirea drepturilor salariale în favoarea reclamantei şi emiterea unui nou ordin de salarizare, în sensul recalculării indemnizaţiei de încadrare şi a sporurilor, conform art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 09.04.2015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţia îndeplinite în cadrul instanţei, astfel:

- stabilirea indemnizaţiei de încadrare în funcţie de valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON şi recalcularea venitului lunar total în funcţie de indemnizaţia de încadrarea astfel stabilită, începând cu data de 9 aprilie 2015 şi până la data de 30 noiembrie 2015;

- stabilirea indemnizaţiei de încadrare în funcţie de valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 445 RON şi recalcularea venitului lunar total în funcţie de indemnizaţia de încadrarea astfel stabilită, începând cu data de 1 decembrie 2015 şi până la data de 30 septembrie 2016;

- acordarea diferenţelor salariale rezultate din raportarea la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON pe perioada 9 aprilie 2015- 30 noiembrie 2015, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii;

- acordarea diferenţelor salariale rezultate din raportarea la o valoare de referinţă sectorială de 445 RON pentru intervalul 1 decembrie 2015-30 septembrie 2016, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii şi acordarea dobânzii legale aferentă diferenţelor datorate, calculată de la data scadenţei la data plăţii efective.

În subsidiar, a solicitat stabilirea indemnizaţiei de încadrare şi acordarea drepturilor salariale cuvenite reclamantei anterior arătate (inclusiv actualizarea şi dobânda legală), în funcţie de o valoare de referinţă sectorială de 347,112 RON pentru perioada 9 aprilie 2015- 30 noiembrie 2015 şi de 381,823 RON pentru perioada 1 decembrie 2015-31 iulie 2016.

Cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1567 pronunţată în data de 30 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei ca neîntemeiată, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a anulat în parte Ordinul nr. 1475/C/2017 emis de pârâtul Ministerul Justiţiei, a obligat pârâtul: - să emită reclamantei un alt Ordin de salarizare, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, până la 30.11.2015 şi de 445,5 RON de la data de 01.12.2015-până la data de 30 septembrie 2016, - la acordarea către reclamantă a diferenţelor salariale, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii effective - şi să asigure fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale restante.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civilă nr. 1567 pronunţată la 30 martie 2018 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs Ministerul Justiţiei, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca netemeinice.

În cuprinsul motivelor de recurs a susţinut că la data de 24 mai 2018 a fost emis Ordinul ministrului justiţiei nr. 2066/C/2018 îndeplinid astfel dispoziţiile instanţei de fond şi totodată, în mod nefondat a fost obligat la platadiferenţelor salariale.

În esenţă, recurentul a arătat că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, la acest moment pretenţiile reclamanţilor au fost satisfăcute prin emiterea O.M.J. nr. 2066/C/2018, în acord cu prevederile deciziei CCR nr. 794/2016 şi ale Ordinului Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 75/15.03.2018. Astfel, prin Ordinul nr. 2066/2018 s-a stabilit că începând cu data de 9.04.2015, respectiv 1.12.2015, reclamanta beneficiind de o indemnizaţie brută de încadrare stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON, respectiv de 463,5 RON, iar în acest context acţiunea a rămas fără obiect.

Totodată, solicită a se observa că, în mod greşit, prin dispozitivul sentinţei recurate, Curtea de Apel a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la plata către intimata-reclamantă a diferenţei de drepturi salariale şi a dobânzii legale aferentă debitului principal şi suma reprezentând actualizarea debitului principal cu indicele de inflaţie, de la data de 09.04.2015, deoarece această obligaţie revine instanţei unde funcţionează intimata.

4. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 28 septembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 16 martie 2021, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere susţinerile recurentului-pârât, Înalta Curte apreciază că recursul Ministerului Justiţiei este fondat, în limitele şi pentru considerentele care urmează.

Reclamanta au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare salarială conform dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015 începând cu data de 09.04.2015, în continuare, începând cu data 01.08.2016 cu referire la dispoziţiile O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată şi completată prin O.U.G. nr. 20/2016, egalizarea drepturilor salariale, dar şi la plata diferenţelor salariale astfel rezultate, începând cu data de 09.04.2015.

Instanţa de control judiciar găseşte întemeiată critica din recurs referitoare la obligarea Ministerului Justiţiei la plata diferenţei între renumeraţia plătită şi cea la care erau îndreptăţiţi reclamanta potrivit legii, precum şi obligarea aceluiaşi pârât la actualizarea cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

Astfel, în mod greşit, instanţa de fond, consecutiv obligaţiei instituite în sarcina pârâtului Ministerul Justiţiei de a emite un nou ordin de încadrare salarială pentru reclamantă, l-a obligat şi la plata diferenţelor salariale rezultate între renumeraţia plătită şi cea la care erau îndreptăţită reclamanta potrivit legii, precum şi obligarea aceluiaşi pârât la plata dobânzii legale.

Această dispoziţie, va fi înlăturată, pentru că se justifică numai prin prisma calităţii recurentului Ministerul Justiţiei de ordonator principal de credite.

Or, potrivit celor statuate în Decizia nr. 13/2016, pronunţată în recurs în interesul legii (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de faţă) şi a dispoziţiilor art. 44 din Legea nr. 304/2004 se poate concluziona că, în privinţa acestei cereri, Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecăţii.

Totodată, recurentul pârât nu poate fi obligat şi la plata drepturilor salariale restante şi dobânda legală a sumelor rezultate, constatând că o astfel de obligaţie nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorităţii ministeriale (Ministerul Justiţiei), ci în sarcina instanţei cu personalitate juridică în cadrul căreia judecătorul funcţionează.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiţiei asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmărind modul de utilizare a acestora.

În raport de obligaţiile ce revin pârâtului Ministerul Justiţiei, Înalta Curte constă că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale şi a actualizării sumelor restante cu indicele de inflaţie şi dobânda legală cuvenite magistraţilor care activează în cadrul instanţelor de judecată nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiţiei în acest sens, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite. Raportul obligaţional, care are ca obiect plata salariului, se desfăşoară între intimata-reclamantă şi Tribunalul Bistriţa Năsăud, unde activează acesta, în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanţelor judecătoreşti, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către curtea de apel/tribunal, ordonatori secundari/terţiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Chestiunea vizând existenţa unei obligaţii legale a Ministerului Justiţiei, privind plata diferenţelor salariale solicitată de reclamanţii magistraţi prin acţiunile adresate instanţelor judecătoreşti, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunţarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deşi sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut următoarele aspecte, cu relevanţă pentru soluţia pronunţată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecinţă a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

56. În motivarea acestei decizii s-a menţionat, între altele, că "În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49).

57. Mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menţionat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, şi în alte cauze similare."

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului Ministerul Justiţiei nu subzistă obligaţia de acordare a diferenţelor salariale sau a dobânzii solicitate de reclamanţi, în sensul plăţii efective a pretenţiilor băneşti formulate, Ministerului Justiţiei revenindu-i doar obligaţia asigurării resurselor bugetare necesare plăţilor salariale, iar plata efectivă a drepturilor salariale revine Tribunalului Bistriţa-Năsăud.

În ceea ce priveşte aspectele invocate de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei referitoare la rămânerea fără obiect a cererii de obligare a sa la emiterea unor noi ordine de salarizare în sensul solicitat de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că nu este fondat chiar dacă, la data de 24.05.2018, a fost emis Ordinul ministrului justiţiei nr. 2066/C/2018.

În mod corect a reţinut instanţa de fond, aspectul vizând neemiterea ordinului de salarizare individual până la data pronunţării sentinţei recurate, având în vedere că actul administrativ, reprezentat de Ordinul 1475/C/24.05.2017 nu era emis pentru o valoare de referinţă sectorială în cuantumul prevăzut de legile în vigoare.

În consecinţă, chiar dacă ordinele colective (prin care s-a procedat la recalcularea drepturilor cuvenite tuturor judecătorilor în funcţie de anumite valori de referinţă sectoriale, precum şi prin includerea majorărilor de 2%, 5% şi 11%) au fost emise de pârât, Înalta Curte constată că ordinele individuale care o vizează pe reclamantă nu a fost emis nici după depunerea cererii de recurs. Or, chiar dacă s-ar aprecia că ordinele colective respectă dispoziţiile legale incidente, din punct de vedere al stabilirii cuantumului drepturilor salariale cuvenite categoriei profesionale vizate, relevanţă în soluţionarea cauzei prezintă actul cu caracter individual, prin care sunt tranşate pretenţiile de natură salarială ale reclamantei care fac obiectul cererii de chemare în judecată, act pe care pârâtul nu l-a emis.

Prin urmare, argumentele recurentului-pârât, referitoare la instituirea unui mod corect de calculare, prin Ordinul nr. 2066/C/24 mai 2018, a drepturilor salariale cuvenite tuturor judecătorilor, vor fi respinse, ca nefondate, fiind insuficiente pentru tranşarea chestiunii litigioase deduse judecăţii, care vizează, concret şi punctual, pretenţiile de natură salarială ale reclamantei, acestea nefiind satisfăcute decât prin emiterea actului administrativ individual.

Obiectul acţiunii civile de faţă este reprezentat de pretenţia reclamantei de a i fi recunoscute, calculate şi achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului- pârât sub acest aspect sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

Faţă de considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului Ministerul Justiţiei, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata diferenţei între renumeraţia plătită şi cea la care erau îndreptăţiţi reclamantă potrivit legii, precum şi obligarea aceluiaşi pârât la actualizarea cu indicele de inflaţie şi dobânda legală ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, urmând a menţine în rest dispoziţiile primei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI împotriva sentinţei civile nr. 1567 din 30 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând cauza:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei.

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să plătească reclamantei A. diferenţe salariale actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânzile aferente, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 martie 2021.