Fiscal compensation claims following annulment of administrative act: no separate administrative procedure required under Art. 19 of Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea la data de 21.05.2019, reclamanta A. S.A a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Vămilor obligarea pârâtei la plata sumei de 80.154 RON, cu titlu de despăgubiri, calculate conform art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi a Hotărârii 1050/2004 privind Normele de aplicare a Codului de procedură fiscală.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 168 din data de 15 noiembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis (din eroare în dispozitiv apare că s-a respins) excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul M.F.P.-A.N.A.F.- Direcţia Generală a Vămilor şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Vămilor şi Direcţia Generală a Vămilor, fără cheltuieli de judecată.

3. Recursul principal exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, următoarele:

- hotărârea este dată cu încălcarea art. 1 şi a art. 8 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 554/2004 şi cu aplicarea greşită a art. 19 din Legea nr. 554/2004, din a căror interpretare sistematică rezultă, fără putinţă de tăgadă, că cererea de despăgubiri se poate formula fie ca un capăt de cerere accesoriu cererii principale de anulare a actului administrativ nelegal, fie pe cale separată, cu respectarea exigenţelor şi procedurii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

- instanţa a aplicat greşit prevederile art. 19 din Legea contenciosului administrativ raportat la cele ale art. 124 din Ordonanţa nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, apreciind că se impunea parcurgerea unei proceduri administrative anterior investirii instanţei cu cererea în despăgubiri, ceea ce evident excede voinţei legiuitorului.

- prima instanţă a dat o interpretare greşită textului de lege corespunzător situaţiei de fapt, care nu era una în care autoritatea statului să fie în situaţia în care a întârziat să restituie în baza legii o sumă de bani şi astfel s-a născut dreptul la dobândă, ci în situaţia în care printr-un act nelegal se impunea societăţii să constituie o sumă mai mare pentru garanţie, iar în urma unui litigiu anterior s-a obţinut anularea actului administrativ respectiv prin hotărâre definitivă.

- în cazul de faţă societatea a parcurs deja faza procedurii administrative anterior litigiului în anularea actului, acum aflându-se în ipoteza reglementată de art. 19 din Legea contenciosului, care instituie o procedură specială şi derogatorie cu privire la acordarea de despăgubiri ca efect al anulării unui act administrativ fiscal.

4. Apărările autorităţii intimate şi recursul incident

Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat, în esenţă, respingerea recursului principal ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

De asemenea, aceeaşi pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat recurs incident împotriva încheierii din data de 11 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care instanţa de fond a apreciat ca rămasă fără obiect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF invocată prin întâmpinare, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1), pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, următoarele:

- încheierea recurată este nemotivată în ceea ce priveşte respingerea ca rămasă fără obiect a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de ANAF. Instanţa face o confuzie între calitatea procesuală pasivă a ANAF în calitate de reprezentant al Direcţiei Generale a Vămilor şi argumentele din întâmpinare prin care s-a arătat că ANAF nu are competenţa de a restitui sume şi de a achita dobânzi către reclamantă întrucât nu administrează fiscal societatea.

- potrivit doctrinei şi practicii judiciare, legea cere în mod imperativ îndeplinirea cumulativă a anumitor condiţii pentru ca o persoană să fie parte în procesul civil, una dintre condiţii fiind şi calitatea procesuală, care pentru pârât este calitate procesuală pasivă şi se defineşte ca fiind identitatea dintre persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii, motiv pentru care se reiterează în recurs excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF.

- din coroborarea prevederilor art. 2 alin. (1), lit. a), c) şi d) din Legea 554/2004 rezultă cu claritate că părţile unui litigiu de contencios administrativ sunt persoana vătămată şi autoritatea publică emitentă a actului administrativ vătămător, fără să lase loc vreunei alte interpretări.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurenta-reclamantă A. S.A. a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu o acţiune îndreptată împotriva Ministerului Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Vămilor solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 80.154 RON, cu titlu de despăgubiri, calculate conform art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi a Hotărârii 1050/2004 privind Normele de aplicare a Codului de procedură fiscală.

Prima instanţă a admis (din eroare în dispozitiv apare că s-a respins) excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul M.F.P.-A.N.A.F.- Direcţia Generală a Vămilor şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Vămilor şi Direcţia Generală a Vămilor, fără cheltuieli de judecată.

1. Prin recursul principal, reclamanta A. S.A. a invocat în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi a susţinut că prima instanţă a aplicat greşit art. 19 din Legea nr. 554/2004

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive sunt incidente, după cum vom arăta în continuare. Astfel, procedura prealabilă a fost concepută în dreptul administrativ ca o cale care poate oferi persoanei vătămate posibilitatea de a obţine rezolvarea diferendului prin recunoaşterea dreptului sau a interesului legitim vătămat mai rapid, fără mijlocirea instanţei, iar nu ca un obstacol în exercitarea dreptului de acces liber la justiţie.

Legea nr. 554/2004 instituie o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei, exercitată sub forma recursului graţios sau ierarhic, care constă în aceea că, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 statuează caracterul obligatoriu al procedurii prealabile administrative, dar oferă persoanei vătămate dreptul de a opta, pentru exercitarea ei, între recursul graţios (plângerea administrativă adresată autorităţii emitente) şi recursul ierarhic (plângerea administrativă adresată autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există). Desigur, persoana care se consideră vătămată poate să exercite, concomitent sau succesiv, ambele forme de recurs administrativ, graţios şi ierarhic, dar în acest caz termenul de sesizare a instanţei curge din momentul primirii primului răspuns sau expirării primului termen de răspuns.

Art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ prevede că prin plângerea prealabilă petiţionarul trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare revocarea, în tot sau în parte, a actului administrativ considerat vătămător, dar acest text nu trebuie interpretat literal, ci în corelaţie cu art. 2 alin. (1) lit. j) din aceeaşi lege, care defineşte plângerea prealabilă ca fiind "cererea prin care se solicită autorităţii publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării sau modificării acestuia". Prin urmare, procedura prealabilă este îndeplinită dacă reclamantul a solicitat reanalizarea actului emis, a arătat că este lezat prin acesta sau a invocat conduita abuzivă a autorităţii emitente, cu referire la actul în litigiu.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 19 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)." Aşa fiind, despăgubirile în procesele de contencios administrativ pot fi solicitate fie alături de acţiunea în anulare, fie ulterior în termenul de 1 an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea 554/2004. În cea de a doua ipoteză a art. 19 din acelaşi act normativ, persoana vătămată care a cerut anularea actului administrativ fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri "se adresează instanţelor de contencios administrativ competente", prin urmare legiuitorul nu a mai impus efectuarea unei proceduri prealabile întrucât această procedură s-a realizat în cursul procesului iniţial. Este de reţinut că întreaga reglementare a acţiunii în contencios administrativ subiectiv conduce la ideea că acţiunea în răspundere patrimonială, chiar şi atunci când este formulată separat are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, dreptul material la acţiunea în despăgubiri, formulată pe cale separată de cererea în anularea a actului administrativ vătămător, se prescrie într-un termen de 1 an de la data la care persoana vătămată prin actul administrativ anulat a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. În acest sens pledează şi considerentele Deciziei nr. 568/2007 a Curţii Constituţionale care, în controlul constituţionalităţii prevederilor art. 19 alin. (1) raportat la art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, a stabilit că dispoziţiile art. 19 au în vedere tocmai acele situaţii în care, la momentul introducerii cererii în anularea actului administrativ individual, persoana vătămată nu poate în mod obiectiv cunoaşte existenţa şi întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent acţiune în despăgubire, dar, după soluţionarea acţiunii în anulare, poate estima şi pretinde paguba cauzată prin actul administrativ anulat, având la dispoziţie un termen de un an pentru formularea unei astfel de acţiuni. Potrivit art. 124 - Dobânzi în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget din O.G. nr. 92/2003 privind Codul fiscal, forma în vigoare la momentul emiterii actului administrativ:

"(1) Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) şi (21) sau la art. 70, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.

(11) În cazul creanţelor contribuabilului rezultate din anularea unui act administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligaţii fiscale de plată şi care au fost stinse anterior anulării, contribuabilul este îndreptăţit la dobândă începând cu ziua în care a operat stingerea creanţei fiscale individualizate în actul administrativ anulat şi până în ziua restituirii sau compensării creanţei contribuabilului rezultate în urma anulării actului administrativ fiscal. Această prevedere nu se aplică în situaţia în care contribuabilul a solicitat acordarea de despăgubiri, în condiţiile art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în situaţia prevăzută la art. 83 alin. (41).

(2) Nivelul dobânzii este cel prevăzut la art. 120 alin. (7) şi se suportă din acelaşi buget din care se restituie ori se rambursează, după caz, sumele solicitate de plătitori." Prin Decizia nr. 694/2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 124 alin. (1) raportate la cele ale art. 70 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale. În considerentele acestei decizii, între altele, s-a statuat:

"37. Aşadar, Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 124 alin. (1) raportate la cele ale art. 70 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, deşi garantează acordarea unei dobânzi pentru neîndeplinirea obligaţiei de restituire, nu acoperă complet paguba pe care o poate suferi contribuabilul pentru faptul că a înţeles să execute de bunăvoie o obligaţie fiscală pe care a socotit-o nelegală, lucru constatat ulterior prin hotărâre a unei instanţe judecătoreşti sau de către organul fiscal însuşi. În acest mod are loc o diminuare a patrimoniului contribuabilului, printr-o acţiune a statului, fiind afectat, astfel, dreptul de proprietate privată.

38. Or, apare cu evidenţă că dobânda trebuie calculată de la data indisponibilizării sumei a cărei restituire se cere. În acest fel se asigură un tratament rezonabil şi echitabil între părţi: dacă, potrivit art. 119 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitorul contribuabil a obligaţiilor de plată se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere, tot astfel dobânzile aferente sumelor de restituit de la buget trebuie acordate de la data plăţii lor, şi nu de la o dată ulterioară - după 45 de zile de la data solicitării sau chiar după mai mult timp (art. 70 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală).

Aceeaşi idee transpare şi din analiza art. 131 coroborat cu art. 135 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit căruia termenul de prescripţie pentru încasarea creanţelor fiscale, respectiv a sumelor de restituit de la buget este acelaşi - 5 ani de la 1 ianuarie a anului următor naşterii dreptului. De fapt, din analiza coroborată a tuturor dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală incidente în materie nu rezultă existenţa vreunei justificări obiective pe care să se întemeieze diferenţa substanţială de tratament juridic între stat şi contribuabili.

39. De altfel, legiuitorul a sesizat aceste deficienţe ale actului normativ criticat, astfel că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2014 pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi alte măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 28 februarie 2014, a introdus alin. (11) la art. 124 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (ale cărui dispoziţii nu sunt aplicabile în cauza de faţă), acesta având următoarea formulare: " (11) În cazul creanţelor contribuabilului rezultate din anularea unui act administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligaţii fiscale de plată şi care au fost stinse anterior anulării, contribuabilul este îndreptăţit la dobândă începând cu ziua în care a operat stingerea creanţei fiscale individualizate în actul administrativ anulat şi până în ziua restituirii sau compensării creanţei contribuabilului rezultate în urma anulării actului administrativ fiscal.

Această prevedere nu se aplică în situaţia în care contribuabilul a solicitat acordarea de despăgubiri, în condiţiile art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în situaţia prevăzută la art. 83 alin. (41). " 40. Însă, Curtea observă că o soluţie legislativă similară cu cea analizată în prezenta cauză a fost preluată de legiuitor în art. 182 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cod ce urmează să intre în vigoare, potrivit dispoziţiilor art. 353, la data de 1 ianuarie 2016.

41. Prin urmare, autorităţile publice implicate, inclusiv instanţele judecătoreşti, sunt chemate să realizeze o interpretare şi aplicare conformă a acestei legi cu efectele pe care le produce prezenta decizie în privinţa momentului de la care sunt acordate dobânzile fiscale. Astfel, organele fiscale vor avea, în continuare, posibilitatea de a proceda la soluţionarea cererii în termen de 45 de zile de la înregistrare, cu posibilitatea prelungirii perioadei menţionate, însă, dobânda va trebui acordată începând cu data stingerii obligaţiei fiscale constatate, în condiţiile legii, ca fiind nedatorată.

42. Curtea mai reţine că neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate nu priveşte, însă, situaţia în care contribuabilul a solicitat şi a obţinut despăgubiri în condiţiile art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Altfel, s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză a contribuabilului.

43. De asemenea, constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale ale art. 124 alin. (1) raportate la cele ale art. 70 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală nu priveşte nici sumele de rambursat de la bugetul de stat, cum ar fi taxa pe valoarea adăugată care are un alt regim juridic ce ţine de specificitatea sa.

44. În fine, Curtea reţine că forţa obligatorie a actelor jurisdicţionale, deci şi a deciziilor Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Aşadar, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept." Apare evident faptul că indicarea dispoziţiilor art. 124 din Codul de procedură fiscală avea doar rolul de a arăta modul în care se impune a fi calculate despăgubirile solicitate.

Aceste dispoziţii nu conduc la concluzia că doar printr-o cerere adresată organelor fiscale se pot obţine despăgubiri, întrucât ar rămâne fără aplicare dispoziţiile art. 19 din Legea contenciosului administrativ. În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a interpretat greşit prevederile menţionate, ajungând la concluzia că despăgubirile ar trebui să formeze obiect al unei cereri separate adresate autorităţii publice, cerere a cărei rezolvare ar da naştere dreptului de sesizare al instanţei. Pentru considerentele arătate mai sus, Înalta Curte reţine că recursul principal este fondat.

2. Cu privire la recursul incident formulat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva încheierii din data de 11 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care instanţa de fond a apreciat ca rămasă fără obiect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF invocată prin întâmpinare, se constată că au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.. Se impune a analiza cu prioritate susţinerile recurentei reclamante A.

S.A. privind respingerea recursului incident ca inadmisibil şi ca lipsit de interes. Susţine recurenta reclamantă că recursul incident este inadmisibil întrucât a fost formulat împotriva unei hotărâri cu privire la care nu s-a formulat recurs principal. Susţinerea este nefondată în primul rând pentru că prin Decizia nr. 14/2020, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 472 şi art. 491 din C. proc. civ., apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau considerentele acesteia.

În al doilea rând, prin încheierea din 11.11.2019 a fost amânată pronunţarea asupra cauzei, astfel că în raport de dispoziţiile art. 396 şi 425 alin. (1) lit.

a) din C. proc. civ., formează corp comun cu hotărârea. De asemenea, se reţine că Agenţia Naţională de Administrare Fiscală justifică un interes în promovarea căii de atac a recursului constând în intenţia sa de a clarifica poziţia sa procesuală în cauza de faţă. Pe fondul recursului incident, se constată că pe cale de întâmpinare Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive având în vedere că nu are competenţe cu privire la administrarea fiscală a reclamantei.

Totodată, la solicitarea instanţei, a precizat că în prezenta cauză pentru Direcţia Generală a Vămilor are calitate procesuală pasivă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând comunicarea actelor de procedură la sediul său şi precizând că întâmpinarea instituţiei a fost depusă în reprezentarea direcţiei . Faţă de aceste precizări, prima instanţă, prin încheierea din 11 noiembrie 2019, a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de ANAF este lipsită de obiect, iar întâmpinarea formulată de ANAF în cauză a fost formulată în calitate de reprezentant al Direcţiei Generale a Vămilor care nu are personalitate juridică.

Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

În cadrul unui litigiu de având ca obiect o acţiune pronunţată în temeiul art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, o autoritate publică poate avea calitate de pârât numai în măsura în care are calitatea de emitent al actului administrativ contestat sau nu a soluţionat în termenul legal ori a refuzat nejustificat să rezolve o cerere a reclamantului referitor la un drept sau la un interes legitim.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a stabilit cadrul procesual, reţinând implicit că Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu stă în proces în nume propriu ci în calitate de reprezentant al Direcţiei Generale a Vămilor. Se impune doar ca prima instanţă să reflecte cu mai multă rigoare în actele procedurale, cadrul procesual astfel cum a fost reţinut. Aşa fiind, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost corect motivată, s-a fundamentat pe interpretarea prevederilor legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, în ceea ce priveşte recursul incident.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 168 din 15 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Totodată, va respinge recursul incident declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva încheierii din 11 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 168 din 15 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Respinge recursul incident declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva încheierii din 11 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2022.