Suspension of ethics council sanctions; well-justified case requirement and character of 90-day report drafting deadline

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 21.04.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării, a solicitat suspendarea executării Hotărârii nr. 4 din 28.01.2021 şi a Raportului nr. x din 15.01.2021, emise de Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării (CNESCDTI), până la pronunţarea instanţei de fond.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 316 din 27 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă excepţia de inadmisibilitate a cererii de suspendare, au fost respinse cererea de suspendare şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta A., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei recurate şi, după rejudecare, admiterea cererii de suspendare a executării.

În motivarea recursului a arătat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar pentru a argumenta această critică a redat pe larg susţinerile din cererea de chemare în judecată referitoare la existenţa cazului bine justificat şi a pagubei iminente, precum şi susţinerile din concluziile scrise depuse în dosarul de fond referitoare la aviz (primele trei paragrafe de la dosar fond).

Sub aspectul nerespectării principiului legalităţii a invocat, pe lângă prevederile legale menţionate în cererea de chemare în judecată, şi disp. art. 6 din O.U.G. nr. 57/2017 privind Codul administrativ, iar în ceea ce priveşte autoritatea sub care au fost emise cele două acte contestate, a precizat că aceasta este Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării, în condiţiile în care toate celelalte hotărâri anterioare şi ulterioare din anul 2021 au fost emise sub egida MEN, astfel că, la nivel de aparenţă, Consiliul funcţiona în acelaşi timp sub două autorităţi diferite.

În răspunsul la plângerea prealabilă se arată că, începând cu data intrării în vigoare a H.G. nr. 371/29.03.2021, Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării este autoritatea de stat în domeniile cercetării, inovării şi digitalizării. Dar cele două acte atacate sunt emise în luna ianuarie 2021, astfel că văzând inclusiv antetul acestora rezultă că sunt emise de o autoritate necompetentă material, fiind lovite de nulitate absolută.

Recurenta reclamantă a mai susţinut că prima instanţă interpretează legea în mod ciudat, stabilind obligaţii doar în situaţia unei contestaţii/sesizări, dar nu şi în situaţia unei autosesizări. Deşi se va pune la fond şi problema autosesizării în timp ce era deja sesizată, se ridică o aparenţă de nelegalitate pentru încălcarea dreptului la apărare, în condiţiile unei proceduri care aplică sancţiuni.

Referitor la termenul de 90 de zile de elaborare a raportului, a arătat că prima instanţă a reţinut doar că nu este vorba de nulitate expresă, astfel că nu este justificată invocarea nelegalităţii nerespectării termenului. Or, faptul că nulitatea nu este expresă nu are legătură cu încălcarea termenului prevăzut de lege, ci cu lipsa nulităţii exprese, în condiţiile în care sancţiunea juridică poate fi decăderea (procedural) sau nulitatea relativă a actului întocmit. Ambele sancţiuni există, cel puţin la nivelul aparenţei, iar posibilitatea prelungirii sau întreruperii termenului nu este prevăzută, astfel încât instanţa, în mod netemeinic, nu le-a luat în considerare.

Recurenta a criticat şi faptul că instanţa de fond nu a mai făcut nicio analiză a condiţiei pagubei iminente considerând că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat. Referitor la existenţa unei asemenea pagube, a redat cu fidelitate susţinerile din cererea de chemare în judecată.

4. Apărările intimatului

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi admiterea recursului pentru motivele invocate prin cererea de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, în raport cu disp. art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este neîntemeiată, apreciind că unele dintre criticile menţionate în cererea de recurs pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, analizând sentinţa recurată în raport cu acest motiv de casare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, faţă de următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin prezenta cerere, reclamanta a solicitat suspendarea executării Hotărârii nr. 4 din 28.01.2021 şi a Raportului nr. x din 15.01.2021, emise de Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării (CNESCDTI), până la pronunţarea instanţei de fond.

Prima instanţă a respins cererea reţinând că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, iar neîndeplinirea acestei condiţii exclude posibilitatea suspendării executării celor două acte atacate, astfel încât apare superfluă analizarea susţinerilor părţilor cu privire la existenţa unei pagube iminente, în sensul art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004, deoarece, chiar în măsura în care s-ar constata existenţa unei pagube iminente, nu s-ar putea admite cererea de suspendare, cele două condiţii fiind impuse cumulativ, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la condiţia cazului bine justificat, Înalta Curte constată că argumentele din cererea de recurs sunt reprezentate, în cea mai mare parte, de susţinerile reclamantei din cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Or, reclamanta a redat în cuprinsul cererii de recurs, apreciind că sunt motive de nelegalitate a sentinţei, argumentele invocate în cererea de chemare în judecată şi, aşa cum s-a precizat anterior, susţinerile din concluziile scrise depuse în dosarul de fond referitoare la aviz (primele trei paragrafe de la dosar fond).

Aceste susţineri au fost deja supuse analizei primei instanţe, care s-a pronunţat asupra lor, astfel că instanţa de control judiciar nu poate proceda la o nouă analiză a argumentelor prezentate de reclamantă în faţa primei instanţe, din moment ce scopul recursului, aşa cum este stabilit de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., este acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Or, pentru ca instanţa să poată examina această conformitate, este necesar ca partea care exercită calea de atac a recursului să menţioneze care sunt motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, respectiv criticile aduse argumentelor de drept expuse în considerentele hotărârii atacate.

Instanţa de fond a menţionat în sentinţă motivele de fapt şi de drept avute în vedere la respingerea cererii de suspendare executare, prezentând în mod clar argumentele pe care şi-a întemeiat soluţia pronunţată, dar reclamanta a înţeles să reitereze, în cea mai mare parte, motivele din cererea de chemare în judecată pentru a combate argumentele instanţei.

Referitor la susţinerile din cererea de recurs care nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată, Înalta Curte reţine următoarele aspecte:

Deşi în primă instanţă reclamanta a invocat încălcarea principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, de Legile nr. 206/2004 şi nr. 1/2011 şi de art. 27 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a CNECSDTI, în cererea de recurs a invocat şi disp. art. 6 din O.U.G. nr. 57/2017 privind Codul administrativ, pe care nu le-a invocat în faţa instanţei de fond.

De asemenea, recurenta a susţinut că actele contestate au fost emise sub autoritatea Ministerului Cercetării, Inovării şi Digitalizării, în condiţiile în care toate celelalte hotărâri anterioare şi ulterioare din anul 2021 au fost emise sub egida MEN, astfel că, la nivel de aparenţă, Consiliul funcţiona în acelaşi timp sub două autorităţi diferite. În răspunsul la plângerea prealabilă se arată că, începând cu data intrării în vigoare a H.G. nr. 371/29.03.2021, Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării este autoritatea de stat în domeniile cercetării, inovării şi digitalizării. Dar cele două acte atacate sunt emise în luna ianuarie 2021, astfel că văzând inclusiv antetul acestora rezultă că sunt emise de o autoritate necompetentă material, fiind lovite de nulitate absolută.

În privinţa acestor susţineri, instanţa de recurs constată că nu au fost invocate la judecată în primă instanţă. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a arătat că, potrivit art. 4 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 212/2020, s-a înfiinţat Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării, care devine astfel autoritatea de stat pentru cercetare-dezvoltare, conducătorul acestui minister stabilind componenţa, dar şi Regulamentul de organizare şi funcţionare. A apreciat reclamanta că la data de 15.01.2021 (data întocmirii Raportului) niciunul dintre membrii care au întocmit Raportul nr. x nu era numit prin Ordin al conducătorului acestei autorităţi, neavând numirea legală pentru a face parte din Consiliu şi nici de a exercita atribuţiile conferite de Legea nr. 206/2004.

Se reţine că reclamanta nu a invocat la instanţa de fond, sub aspectul existenţei unui caz bine justificat, împrejurarea că, la nivel de aparenţă, Consiliul funcţiona în acelaşi timp sub două autorităţi diferite şi nici necompetenţa emitentului celor două acte a căror suspendare a executării se solicită.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei, care nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată, nu pot fi examinate cu ocazia soluţionării recursului, întrucât nu au făcut obiectul analizei primei instanţe, ci au fost invocate direct în calea de atac a recursului. Or, în stadiul procesual al recursului nu pot fi invocate motive noi, care nu au fost supuse dezbaterilor în faţa instanţei de fond, neputând face astfel obiectul căii de atac formulate, faţă de disp. art. 478, raportat la art. 494 din C. proc. civ.

În condiţiile în care în faţa primei instanţe reclamanta nu a invocat aceste argumente în susţinerea nelegalităţii actelor contestate, nu le poate invoca direct în faţa instanţei de control judiciar, astfel că nu pot fi examinate cu ocazia soluţionării prezentului recurs.

Se mai arată în cererea de recurs că prima instanţă interpretează legea în mod ciudat, stabilind obligaţii doar în situaţia unei contestaţii/sesizări, dar nu şi în situaţia unei autosesizări. Deşi se va pune la fond şi problema autosesizării în timp ce era deja sesizată, se ridică o aparenţă de nelegalitate pentru încălcarea dreptului la apărare, în condiţiile unei proceduri care aplică sancţiuni.

Înalta Curte reţine că această susţinere este strâns legată de motivul de nelegalitate referitor la faptul că prin actele a căror suspendare o solicită se stabilesc sancţiuni, fără însă ca reclamantei să-i fi fost adusă la cunoştinţă aşa-zisa analiză/cercetare, fără să îşi poată exprima punctul de vedere şi fără să poată exercita niciun fel de apărare.

Aşa cum s-a precizat anterior, recurenta a reluat prin cererea de recurs acest motiv de nelegalitate, care a fost examinat de prima instanţă, iar aprecierea vizând interpretarea în mod ciudat a legii prin sentinţa recurată nu constituie o critică de nelegalitate adusă sentinţei, câtă vreme nu se arată în concret normele de drept material pretins a fi fost încălcate de prima instanţă şi în ce constă această încălcare.

În sentinţa recurată se mai reţine că reclamanta a invocat drept caz bine justificat şi emiterea Raportului cu depăşirea termenului de 90 de zile de la data primirii sesizării, fiind analizate sesizări înregistrate la CNECSDTI în anul 2016, 2017 şi cu adresă de revenire din 03.09.2020, apreciind că acesta este un termen de decădere şi nu unul de recomandare, iar legea nu prevede posibilitatea prelungirii sau întreruperii sale.

Instanţa de fond a reţinut că, potrivit disp. art. 42 alin. (7) din Legea nr. 206/2004, în forma în vigoare la data emiterii actelor a căror suspendare se solicită, Consiliul Naţional de Etică elaborează un raport în termen de maximum 90 de zile calendaristice de la data primirii sesizării sau a contestaţiei prevăzute la alin. (2) ori de la data autosesizării. Raportat la aceste dispoziţii legale, Curtea a constatat că, şi dacă s-ar reţine încălcarea lor, nerespectarea termenului de 90 de zile nu este sancţionată cu o nulitate expres prevăzută, astfel încât, contrar susţinerilor reclamantei, acest motiv nu poate fi circumscris noţiunii de caz bine justificat în sensul jurisprudenţei instanţei supreme.

Recurenta a criticat acest argument al instanţei susţinând că faptul că nulitatea nu este expresă nu are legătură cu încălcarea termenului prevăzut de lege, ci cu lipsa nulităţii exprese, în condiţiile în care sancţiunea juridică poate fi decăderea (procedural) sau nulitatea relativă a actului întocmit. Ambele sancţiuni există, cel puţin la nivelul aparenţei, iar posibilitatea prelungirii sau întreruperii termenului nu este prevăzută, astfel că instanţa, în mod netemeinic, nu le-a luat în considerare.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că prima instanţă a subliniat faptul că în cazul încălcării termenului de 90 de zile pentru elaborarea raportului nu intervine sancţiunea nulităţii exprese a actului, în cazul căreia vătămarea este prezumată, întrucât o asemenea sancţiune nu este prevăzută expres de lege.

Instanţa de recurs constată că termenul în discuţie este un termen relativ şi nu unul absolut, imperativ, în consecinţă, nerespectarea lui nu este sancţionată cu decăderea din exercitarea dreptului.

Decăderea reprezintă o sancţiune determinată de nerespectarea (încălcarea) unui termen imperativ (peremptoriu), constând în pierderea exerciţiului dreptului procesual.

Potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Acest text de lege distinge, aşa cum se arată şi în cererea de recurs, între efectul principal al decăderii (pierderea dreptului procesual neexercitat în termen) şi efectul secundar (anulabilitatea actului procesual îndeplinit peste termen - nulitate relativă, ce îşi produce efectele numai dacă este invocată de partea interesată).

Numai că recurenta face referire la aceste două efecte fără a avea în vedere faptul că termenul de 90 de zile invocat nu este un termen imperativ, absolut, prin urmare, este nefondată susţinerea că instanţa, în mod netemeinic, nu le-a luat în considerare.

Referitor la sintagma "în mod netemeinic" menţionată în cererea de recurs, Înalta Curte subliniază că ceea ce se poate invoca în calea de atac a recursului este nelegalitatea şi nu netemeinicia hotărârii atacate.

Critica privind neanalizarea de către prima instanţă a condiţiei existenţei unei pagube iminente este în mod evident nefondată, din moment ce, pentru suspendarea executării unui act administrativ, cele două condiţii - cazul bine justificat şi paguba iminentă trebuie îndeplinite cumulativ, cum în mod corect a constatat instanţa de fond, astfel încât neîndeplinirea uneia dintre acestea nu poate avea drept consecinţă decât respingerea cererii.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 316 din 27 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 16 martie 2022.