Intervention in forestry administrative litigation held inadmissible for lack of specific legal interest and abuse of rights

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

1. Circumstanţele cauzei.

Prin încheierea de şedinţă din data de 22.11.2021, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererile de intervenţie formulate de A. şi de B., ca inadmisibile.

2. Cererile de recurs.

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 22.11.2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs petenţii A. şi de B., arătând că încheierea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 61 coroborat cu art. 63 şi art. 64 alin. (4) din C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deşi au fost formulate cereri de recurs separate, ambii petenţi au susţinut aceleaşi motive.

Astfel, se arată că în privinţa cererii de intervenţie, urmează a se observa că instanţa a respins cererea apreciind că a fost formulată prin săvârşirea unui abuz de drept, însă reiese din dispoziţiile legale în materia intervenţiei faptul că "oricine are interes poate interveni într-un proces care să judecă între părţile originare", astfel că cererea de intervenţie a petenţilor este întemeiată întrucât se justifică un interes procesual în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte calea de atac aferentă prezentului dosar, prin încheierea recurată, Curtea de Apel Suceava a reţinut în mod eronat calea de atac ca fiind recursul odată cu fondul cauzei, motivat de faptul că, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 6688/10.12.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018 ar fi statuat că:

"Potrivit art. 64 alin. (3) C. proc. civ. încheierea prin care instanţa se pronunţată asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie nu se poate ataca decât odată cu fondul cauzei.

În acelaşi timp, prin art. 457 C. proc. civ. se dispune că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei (...)".

Sub acest aspect, urmează a se observa că dosarul nr. x/2018 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Suceava la data de 09.03.2018, iar Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2021 privind C. proc. civ., prin care a fost reconfigurat regimul juridic al încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie voluntară, a intrat în vigoare la data de 17.12.2018.

Până la adoptarea Legii nr. 310/2018, art. 64 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., prevedea pe de o parte că, încheierea de admitere în principiu nu se poate ataca decât odată cu fondul, iar pe de altă parte că încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă.

Astfel, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 64 C. proc. civ., anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, or, potrivit art. 24 C. proc. civ., dispoziţiile legii noi se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

Conform art. 25 C. proc. civ., procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.

Prin urmare, calea de atac împotriva respingerii ca inadmisibilă a cererii de intervenţie este cea a recursului conform prevederilor art. 64 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora:

"încheierea de respingere ca inadmisibila a cererii de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile de la comunicare pentru partea lipsă."

În ce priveşte menţiunea inexactă la care se face referire în cuprinsul încheierii recurate respectiv împrejurarea că judecătorul cauzei a menţionat în dispozitiv calea de atac ca fiind recurs în 5 zile de la pronunţare pentru cei prezenţi sau de la comunicare pentru cei lipsă, această susţinere nu poate fi primită de instanţă faţă de considerentele prezentate mai sus.

În continuare, se solicită să se observe că să cererea de intervenţie nu a fost formulată cu scopul vătămării drepturilor celorlalte părţi, de altfel partea adversă nu a invocat niciodată vreo vătămare a drepturilor sale procesuale în prezenta cauză, ci a intervenit în prezenta cauză justificând un interes propriu în a lua parte la rezolvarea litigiului.

Aşa fiind, nu se poate reţine faptul că, în exercitarea dreptului subiectiv s-ar fi săvârşit un abuz de drept de vreme ce acesta a fost utilizat în vederea realizării finalităţii sale şi nicidecum cu intenţia de a vătăma sau contrar bunei-credinţe.

Se reţine în practică faptul că, "drepturile subiective sunt recunoscute persoanelor fizice numai în scopul de a-şi satisface interesele legitime", astfel că, prin cererea de intervenţie s-a justificat un interes legitim de a interveni în prezenta cauză, în concordanţă cu dispoziţiile art. 61 şi 63 C. proc. civ., neputând fi reţinută în cauză întrunirea elementelor caracteristice abuzului de drept.

Prin cea de-a doua critică se arată că, sancţiunea pe care instanţa de judecata a aplicat-o pentru presupusul abuz de drept săvârşit este nelegală, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sancţiunea prevăzută de art. 12 C. proc. civ. pentru abuzul de drept procesual este amenda judiciară, aplicată în temeiul art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a), atunci când sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru a se putea constata săvârşirea unui abuz de drept, ceea ce nu este cazul în speţă.

Prin cea de-a treia critică se arată că în prezenta cauză se justifică un interes în formularea cererii de intervenţie accesorie în sprijinul unităţilor de cult, interes ce constă în folosul practic pe care societatea petentă l-ar avea în situaţia în care s-ar respinge recursul formulat de către Garda Forestieră, întrucât Asociaţia are ca scop principal gospodărirea durabilă a pădurilor unităţilor de cult proprietare de păduri din Protopopiatul Rădăuţi precum şi menţinerea structurii silvice private, în vederea gospodăririi în regim silvic a suprafeţelor de pădure aflate în proprietatea unităţilor de cult membre ale Asociaţiei, reprezentând şi apărând interesele lor în relaţiile cu organele executive ale statului.

Asociaţia are ca scop şi sprijinirea proprietarilor de păduri unităţi de cult ortodoxe, reprezentaţi de A., din Protopopiatul Rădăuţi, pentru rezolvarea problemelor silvo-tehnice şi economice specifice sectorului forestier.

Aşadar, Asociaţia are obligaţia statutară şi interesul practic de a apăra personal sau de a susţine apărările formulate de unităţile de cult membre ale asociaţiei în demersul acestora de a-şi apăra dreptul de proprietate asupra terenurilor forestiere pe care le deţin, administrate de aceasta, şi, totodată, dreptul de exploatare a acestor terenuri.

De asemenea, în cazul în care decizia Gărzii Forestiere, contestată în prezenta cauză, ar produce efecte, asociaţia ar fi pusă în situaţia de a vedea lipsită de resursele financiare provenite din cotizaţiile datorate de membrii asociaţiei, aspect ce ar aduce prejudicii grave asupra activităţii.

În acest sens, asociaţia justifică un interes în prezenta cauză, aflat în strânsă legătură cu dreptul dedus judecăţii, întrucât prin actul administrativ emis de Garda Forestieră funcţionarea normală a unităţilor de cult riscă să fie grav perturbată, ca urmare a faptului că acestea ar fi lipsite de resursele generate de administrarea proprietăţilor forestiere - resurse esenţiale în desfăşurarea activităţii curente.

3. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimata Garda Forestieră Suceava a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de A., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 14 februarie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 16 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

5. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra cererilor de recurs.

Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii şi excepţia nulităţii recursurilor, în temeiul dispoziţiilor art. 248 din C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, pentru argumentele expuse în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., "(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei."

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs, Înalta Curte constată că dosarul nr. x/2018 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Suceava la data de 09.03.2018, iar Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a intrat în vigoare la data de 17.12.2018.

Având în vedere că dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 referitoare la legea aplicabilă proceselor în curs menţionează că "Procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi", iar dispoziţiile art. 64 alin. (4) C. proc. civ. (forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată - 09.03.2018) menţionau că "Încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă", Înalta Curte constată că soluţia pronunţată asupra cererii de intervenţie putea fi atacată separat de soluţia ce urma a fi dată asupra fondului cauzei şi, pe cale de consecinţă, va respinge excepţia inadmisibilităţii, ca nefondată.

Cu privire la excepţia nulităţii cererilor de recurs, Înalta Curte constată că cererile de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar dezvoltarea criticilor formulate pot fi încadrate în cazul de casare reglementat de aceste dispoziţii, context în care excepţia nulităţii recursului va fi respinsă, ca nefondată.

Cu privire la criticile exprimate prin cererile de recurs, Înalta Curte constată că s-a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 61 coroborat cu art. 63 şi art. 64 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit art. 61 din C. proc. civ.:

(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare.

(2) Intervenţia este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.

(3) Intervenţia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi.

Potrivit art. 63 din acelaşi Cod:

(1) Cererea de intervenţie accesorie va fi făcută în scris şi va cuprinde elementele prevăzute la art. 148 alin. (1), care se va aplica în mod corespunzător.

(2) Intervenţia accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare de atac.

Potrivit art. 64 alin. (4) din acelaşi Cod:

(4) încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost dată în prima instanţă, respectiv numai recursul la instanţa ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunţată în apel.

Prima instanţă a respins, ca inadmisibile, cererile de intervenţie formulate, apreciind că starea de fapt învederată prin cererile de intervenţie conturează existenţa unui abuz de drept şi au ca unic scop tergiversarea cauzei.

Prin motivele de recurs se învederează că cererile de intervenţie nu au fost formulate cu scopul vătămării drepturilor celorlalte părţi, ci justifică un interes propriu în a lua parte la rezolvarea litigiului, având în vedere pe de o parte că drepturile subiective sunt recunoscute persoanelor fizice numai în scopul de a-şi satisface interesele legitime, iar pe de altă parte că, partea adversă nu a invocat niciodată vreo vătămare a drepturilor sale procesuale.

Cu privire la vătămarea drepturilor procesuale ale părţii adverse, Înalta Curte reţine că independent de faptul că s-a invocat sau nu o astfel de vătămare, instanţa de judecată este obligată în exercitarea rolului activ să urmărească respectarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din C. proc. civ. conform cărora "Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii."

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că pentru admiterea cererii de intervenţie trebuie demonstrat interesul părţii care formulează o astfel de cerere.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce investeşte o instanţă de judecată cu o cerere, indiferent de natura acestea (cerere de intervenţie, cerere de chemare în judecată sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Prin urmare, interesul reprezintă atât o condiţie generală, aşa cum dispun prevederile art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ., potrivit cărora una dintre cele patru condiţii de exercitare a acţiunii civile rezidă în justificarea unui interes, precum şi cel menţionat de art. 61 alin. (1) din acelaşi Cod, în sensul ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării unei cauze, nu doar cu prilejul promovării acţiunii sau formulării căii de atac.

Din cuprinsul normelor legale menţionate anterior rezultă că şi terţul care intervine în proces trebuie să justifice întotdeauna un interes propriu, indiferent de felul intervenţiei, aceasta fiind o condiţie sine qua non pentru exercitarea oricărei forme concrete de manifestare a acţiunii civile.

Deşi natura juridică a intervenţiei accesorii este de apărare, totuşi trebuie reţinut că terţul nu devine un simplu apărător al părţii în favoarea căreia a intervenit, acesta trebuind să justifice interesul personal în participarea la judecata procesului ce se desfăşoară între alte persoane.

Astfel, intervenientul trebuie să dovedească un interes propriu, chiar dacă în cadrul procesului în care intervine nu pretinde un drept propriu, el trebuie să urmărească obţinerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziţie o susţine.

Pornind de la aceste premise, se observă că în cauza dedusă judecăţii, nu sunt îndeplinite condiţiile legale de admisibilitate întrucât, faţă de motivarea cererii, petenţii nu au justificat interesul de a interveni.

În justificarea interesului, recurenţii-petenţi au arătat că interesul procesual constă în folosul practic pe care l-ar avea în situaţia în care s-ar respinge recursul formulat de Garda Forestieră întrucât, Asociaţia are ca scop principal gospodărirea durabilă a pădurilor unităţilor de cult proprietare de păduri din Protopopiatul Rădăuţi precum şi menţinerea structurii silvice private, în vederea gospodăririi în regim silvic a suprafeţelor de pădure aflate în proprietatea unităţilor de cult, membre ale asociaţiei, reprezentând şi apărând interesele lor în relaţiile cu organele executive ale statului.

De asemenea, se susţine că interesul este în strânsă legătură cu dreptul dedus judecăţii întrucât, prin actul administrativ emis de Garda Forestieră, funcţionarea normală a unităţilor de cult riscă să fie grav perturbată, ca urmare a faptului că acestea ar fi lipsite de resursele generate de administrarea proprietăţilor forestiere, resurse esenţiale în desfăşurarea activităţii curente.

În acest context, Înalta Curte constată că recurenţii-petenţi invocă doar un interes de o natură strict economică, întemeiat pe o simplă stare de fapt, fără a indica în mod concret modalitatea în care funcţionarea normală a unităţilor de cult riscă să fie grav perturbată şi care sunt resursele esenţiale în desfăşurarea activităţii curente.

De asemenea, Înalta Curte reţine că în cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2018 cu care a fost învestit Tribunalul Suceava s-a solicitat anularea deciziei nr. 657/23.10.2017 emisă de Garda Forestieră, prin care s-a dispus suspendarea serviciului public cu specific silvic pentru terenul cu vegetaţie forestieră consemnat în documentaţia anexă la comunicarea dispusă de către Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din cadrul Instituţiei Prefectului, în temeiul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 374/2006 şi anularea adresei nr. x/08.12.2017 reprezentând răspunsul la plângerea prealabilă formulată.

Conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 374/2006:

(1) Comisiile judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor comunică inspectoratelor teritoriale de regim silvic şi de vânătoare care sunt proprietarii terenurilor forestiere situate pe raza unităţii administrativ-teritoriale pentru care s-a invocat nulitatea titlurilor de proprietate la instanţele judecătoreşti.

(2) Comunicarea prevăzută la alin. (1) se face cu precizarea clară a datelor de identificare a terenurilor forestiere, în conformitate cu amenajamentul silvic.

(3) Inspectoratele teritoriale de regim silvic şi de vânătoare suspendă serviciul public silvic pentru proprietarii terenurilor forestiere pe baza comunicării prevăzute la alin. (1).

Din cuprinsul actului contestat în faţa primei instanţe, rezultă că motivul pentru care s-a dispus suspendarea serviciului se întemeiază pe existenţa unor acţiuni în instanţă pentru anularea titlurilor de proprietate şi comunicarea Comisiei Judeţene Suceava (adresa nr. x/05.10.2017 cu documentaţia anexă) şi intervine în temeiul legii, iar din interpretarea sistematică a textelor de lege sus-menţionate rezultă că, în ipoteza în care se invocă pe calea unei acţiuni în justiţie nulitatea titlului de proprietate asupra unui teren care face parte din fondul forestier, instituţia sesizată în condiţiile art. 3 din Legea nr. 374/2006 este obligată să dispună suspendarea serviciului public silvic.

Or, în cadrul acestui dosar s-au formulat o serie de cereri de intervenţie şi, deşi instanţa de recurs le-a pus în vedere acestor intervenienţi să depună la dosar actele constitutive, statutul şi înscrisurile de care au făcut vorbire, acte care urmau a dovedi susţinerile acestora şi interesul urmărit, aceştia nu s-au conformat.

Aşa fiind, în mod corect s-a reţinut că formularea cererilor de intervenţie în mod succesiv au împiedicat instanţa să soluţioneze cauza şi au avut ca scop tergiversarea cauzei, iar starea de fapt conturează existenţa unui abuz de drept.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile recurenţilor-petenţi sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii şi excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursurile declarate de recurenţii-petenţi A. şi B. împotriva încheierii de şedinţă din 22 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 martie 2022.