Retrocession of religious property alienated before 1989: equivalent compensation despite strict interpretation of O.U.G. 94/2000

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată la data de 14.01.2021, pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a, contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Parohia Reformată Dej în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, a solicitat anularea în parte Decizia Comisiei Speciale de Retrocedare nr. 9333 din 29.10.2020 în ceea ce priveşte art. 2 din Decizie, ca nelegală şi acordarea de măsuri compensatorii pentru construcţia aflată pe terenul situat în municipiul Dej, jud. Cluj, înscrisă în cartea funciară nr. x a localităţii Dej, nr. top. x, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 54 din data de 25 februarie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a, contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta Parohia Reformată Dej, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, a anulat în parte Decizia nr. 9333 din 29.10.2020 emisă de pârâtă cu privire la art. 2, a dispus acordarea de măsuri compensatorii pentru construcţia aflată pe terenul situat în municipiul Dej, judeţul Cluj, înscris în cartea funciară nr. x Dej, nr. top. x şi a obligat pârâta la plata, în favoarea reclamantei Parohia Reformată Dej, a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 54 din data de 25 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a, contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs se arată că, instanţa de fond a încălcat prevederile art. 1 alin. (1), art. 5 alin. (5) şi art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi restituite în temeiul acestui act normativ imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără litiu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste, sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 din ordonanţă.

Potrivit art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "masurile reparatorii în echivalent se vor acordă potrivit legii speciale care va reglementa tipul şi procedura de acordare a despăgubirilor".

Potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "în cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanţe de urgenţă au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivii art. 5 alin. (5)".

Or, din interpretarea per a contraria a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora, în cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanţe au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5), reiese faptul că imobilele înstrăinate înainte de data de 22 decembrie 1989 nu fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările şi completările ulterioare.

Totodată, din economia dispoziţiilor O.U.G, 94/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că regula o reprezintă restituirea în natură a imobilelor, iar acordarea de măsuri compensatorii în echivalent reprezintă excepţia. Pe cale de consecinţă, normele care reglementează posibilitatea acordării măsurilor reparatorii sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Prin urmare, solicitanta era în drept să opteze şi să obţină măsuri reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5) din acelaşi act normativ, numai pentru imobilele aflate în proprietate privată şi înstrăinate legal de către statul român după data de 22 decembrie 1989.

Or, imobilul solicitat de reclamantă a fost înstrăinat de Statului Român înainte de data de 22 decembrie 1989 intrând în proprietatea unor persoane fizice în anii 1974 şi 1975.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se arată că, instanţa de fond a încălcat prevederile art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ deoarece, în mod greşit s-a dispus acordarea de măsuri compensatorii, în favoarea reclamantei, pentru construcţia aflată pe terenul situat în municipiul Dej, judeţul Cluj, înscris în cartea funciară nr. x Dej, nr. top x.

Or, potrivit, dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa, soluţionând cererea poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

Potrivit art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, C.S.R. (...) va analiza documentaţia prezentată de solicitanţi pentru fiecare imobil şi va dispune, prin decizie motivată retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială.

Prin urmare, C.S.R. emite o decizie prin care face doar o propunere de acordare de măsuri compensatorii. Ulterior, dosarul aferent cererii de retrocedare, împreună cu decizia emisă se transmite, în original, pe bază de proces-verbal de predare-primire, Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor care validează/invalidează, în tot sau în parte, decizia C.S.R., care conţine propunerea de acordare de măsuri compensatorii, şi dispune emiterea deciziei de compensare a imobilului.

Or, coroborând dispoziţiile art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, reiese că obiectul acţiunii formulate în baza legii speciale poate să fie sau anularea deciziilor C.S.R. sau obligarea acesteia la emiterea unei decizii, însă nu şi soluţionarea pe fond a cererii de retrocedare, prin substituirea instanţei în locul Comisiei speciale de retrocedare.

Prin ultima critică, recurenta-pârâtă susţine că prin Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că, în conformitate cu jurisprudenţa CEDO cât şi cu cea naţională, dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. sunt aplicabile în raport de dimensiunea culpei procesuale a părţii care a pierdut procesul, fiind necesară însă şi cerinţa ca în analiza culpei să se aibă în vedere gravitatea prejudiciului real creat părţii care a achitat cheltuielile de judecată, precum şi faptul că aceste cheltuieli urmează a fi recuperate numai în măsura în care pot fi dovedite şi constituie cheltuieli efective şi necesare care au fost făcute în mod real în limita unei sume cuantificate, considerate în practică ca fiind rezonabilă (Decizia nr. 1223 din 27 martie 2014 pronunţată în recurs de secţia II-a Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Diminuarea cheltuielilor vădit disproporţionate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele speţei avute în lucru, reprezintă regula îmbrăţişată de practica judiciară, fără ca aceasta să însemne intervenirea în raporturile dintre avocat şi clientul său.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22 iulie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 16 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea, în parte, a Deciziei Comisiei Speciale de Retrocedare nr. 9333 din 29.10.2020 în ceea ce priveşte art. 2 din Decizie şi acordarea de măsuri compensatorii pentru construcţia aflată pe terenul situat în municipiul Dej, jud. Cluj, înscrisă în cartea funciară nr. x a localităţii Dej, nr. top. x, cu cheltuieli de judecată.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii, a anulat în parte Decizia nr. 9333 din 29.10.2020 emisă de pârâtă cu privire la art. 2, a dispus acordarea de măsuri compensatorii pentru construcţia aflată pe terenul situat în municipiul Dej, judeţul Cluj, înscris în cartea funciară nr. x Dej, nr. top. x şi a obligat pârâta la plata, în favoarea reclamantei Parohia Reformată Dej, a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Din analiza cererii de recurs rezultă că aceasta se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect se invocă încălcarea prevederilor art. 1 alin. (1), art. 5 alin. (5) şi art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi aplicarea greşită a prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

La o primă analiză a dispoziţiilor legale sus-citate, Înalta Curte constată că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă, iar motivul de casare nu este incident.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 "imobilele care au aparţinut Cultelor Religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă." Alin. 4 al aceluiaşi articol menţionează că:

"În cazul în care terenul este ocupat parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase libere, pentru cea ocupată de construcţii noi, pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora şi pentru cea afectată unor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. În cazul în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent. De asemenea, se retrocedează în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii uşoare sau demontabile."

Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 menţionează că "În cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanţe de urgenţă au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5)."

Concret, Înalta Curte observă că atât în faţa primei instanţe cât şi în faţa instanţei de recurs, recurenta-pârâtă nu contestă că sunt îndeplinite condiţiile de principiu prevăzute de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că imobilul a fost preluat abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi că acesta nu poate fi restituit în natură, ci invocă condiţia impusă de textul de lege şi anume ca bunul să se fi aflat la data formulării cererii de retrocedare, în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, situaţie care nu se regăseşte în cauza de faţă având în vedere că imobilul identificat cu nr. top x a fost înstrăinat de Statul Român înainte de data de 22 decembrie 1989.

Această critică nu poate fi primită şi va fi respinsă având în vedere că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 creează o diferenţă nejustificată de tratament între titularii cererilor de retrocedare ale imobilelor înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989 şi titularii cererilor de retrocedare ale imobilelor înstrăinate legal anterior acestei date, constituind în cazul celor din urmă o ingerinţă în dreptul de proprietate ocrotit prin art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ingerinţă care, în lipsa oricărei expuneri de motive a legiuitorului, nu poate fi socotită necesară într-o societate democratică.

Acest raţionament se coroborează cu faptul că, pentru terenul identificat cu nr. top. x în suprafaţă de 1150 m.p. ce a fost atribuit în proprietate unor persoane fizice, în baza Ordinelor nr. 1176/01.07.1993, nr. 1177/01.07.1993, nr. 1180/01.07.1993 şi nr. 1183/01.07.1993, emise de Prefectul Judeţului Cluj, s-au acordat despăgubiri, iar pentru construcţia edificată pe acest teren şi care a fost înstrăinată de Statul Român în favoarea unor persoane fizice în anii 1974 şi 1975, cererea de despăgubiri a fost respinsă pe considerentul interpretării eronate a dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, respectiv din perspectiva dispoziţiilor art. 6 alin. (1), potrivit cărora, în cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanţe de urgenţă au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5).

Într-adevăr, Comisia specială de retrocedare nu poate restitui în natură imobilul solicitat, având în vedere că imobilul identificat cu nr. top. x nu se află în proprietatea uneia dintre persoanele juridice enumerate în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, ci în proprietatea unor persoane de drept privat, însă din cuprinsul prevederilor art. 6 alin. (1) din acelaşi act normativ rezultă că, în această situaţie, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, cum de altfel, în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

Cu privire la critica recurentei-pârâte conform căreia instanţa de judecată nu poate hotărî asupra conţinutului actului administrativ ce urmează a fi emis, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a avut în vedere prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 conform cărora "Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă".

În acest context, Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica recurentei-pârâte conform căreia instanţa de judecată nu va putea hotărî conţinutul actului şi nici condiţiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit, având în vedere că, pentru a-şi putea exercita atribuţia de control al legalităţii actelor administrative potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instanţa de judecată a analizat raţiunile pentru care emitentul actului, în îndeplinirea puterii sale discreţionare, a ales soluţia criticată de cel vătămat, iar această motivare nu a fost conformă dispoziţiilor legale incidente.

Cu privire la obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată stabilită în sarcina pârâtei de către instanţa de fond, Înalta Curte consideră că, din perspectiva configurării recursului, cale extraordinară de atac, devolutivă exclusiv în drept, criticile de nelegalitate privitoare la stabilirea şi cuantumul cheltuielilor de judecată nu sunt încadrabile în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. deoarece criticile care privesc stabilirea situaţiei de fapt, evaluarea probelor administrate, atunci când această evaluare este lăsată de legiuitor în marja de apreciere a judecătorilor fondului, precum şi aprecierea asupra proporţionalităţii, în vederea dimensionării cuantumului cheltuielilor de judecată, din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 451 alin. (2) şi (3), art. 453 alin. (2) sau art. 455 din C. proc. civ., iar acestea exced motivului de nelegalitate.

Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurenta-pârâtă să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor de judecată ce reprezintă onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În acest sens, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său."

Este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

De asemenea, luând act de cererea formulată de intimatul-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 453 din C. proc. civ. şi o va admite.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat şi va obliga recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată, către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România împotriva sentinţei nr. 54 din 25 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3124 RON către intimata-reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 martie 2022.