Scope of Insurance Guarantee Fund liability: exclusion of late-payment penalties from statutory insurance claims

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 28.10.2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24507 din 08.10.2020 şi obligarea intimatei FGA la plata sumei de 2993.80 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 680 din data de 26.04.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 680 din data de 26.04.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile speţei, având în vedere că cererea de anulare a deciziei FGA nr. 24507 din 08.10.2020 prin s-a respins la plată suma de 2993.80 RON reprezentând penalităţi de întârziere, a fost considerată legală şi, în mod greşit s-a reţinut că penalităţile de întârziere nu intră în categoria creanţelor din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, iar creditorul poate recupera acestă sumă în cadrul procedurii de faliment.

Penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 şi Legii nr. 213/2015:

Conform art. 1 alin. (3) din Norma nr. 23/2014 "Condiţiile contractuale pentru asigurarea obligatorie RCA sunt reglementate de prevederile Legii nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, şi de prezenta normă."

În acest sens, Norma nr. 23/2014 reglementează în cuprinsul Titlului I, Capitolul III - "Contractul de asigurare", conţinutul contractului de asigurare RCA şi obligaţiile ce incumbă părţilor în baza acestui contract.

Deci, aşa cum se poate observa, dispoziţiile Normei nr. 23/2014 (dar în special cele cuprinse în Titlul I, Capitolul III - Contractul de asigurare), reprezintă practic conţinutul contractului de asigurare RCA.

În aceste condiţii, dacă despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanţe izvorâte din contractul de asigurare RCA, ele fiind reglementate la art. 20 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Normă, iar nu în cuprinsul poliţei RCA emisă de asigurător, arunci şi penalităţile de întârziere, reglementate prin art. 38 din acelaşi Titlul I. Capitolul III - Contractul de asigurare, al aceleiaşi Norme, izvorăsc şi ele tot din contractul de asigurare RCA. Nu există niciun argument care să justifice o soluţie sau o interpretare contrară.

În continuare, recurenta-reclamantă arată că relevantă este Decizia ÎCCJ nr. 29/2020 (pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept), prin care la considerentul de la punctul (124) s-a reţinut că penalităţile de întarziere fac parte din categoria creanţelor de asigurări:

"Nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date acestei noţiuni legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul la plural - "creanţele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi însă ulterior indică clar elementul care uneşte toate aceste creanţe şi impune a fi tratate ca o singură creanţă, şi anume contractul de asigurare. Astfel, creanţele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanţa de asigurare".

Conform Deciziei ÎCCJ nr. 86/2017 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, pct. 59:

"Dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanţei, ce se transmite în patrimoniul asigurătorului de bunuri prin efectul subrogaţiei".

Penalităţile de întârziere reprezintă un accesoriu al despăgubirii şi urmează soarta creanţei principale - despăgubirea din asigurarea RCA - care face obiectul garantării de către FGA.

Prin cea de-a doua critică, recurenta-reclamantă arată că penalităţile de întârziere rezultă din contractul de asigurare RCA, fiind prevăzute chiar prin normele care reglementează contractul de asigurare RCA (Ordinul CS A 14/2011, Norma 23/2014).

Cu alte cuvinte, acestea au natură contractuală şi este izvorâtă din contract, nu doar obligaţia principală, ci şi obligaţia de plată a accesoriilor.

Prin cea de-a treia critică recurenta-reclamantă arată că, FGA poate recupera penalităţile de întârziere în cadrul procedurii falimentului relevant este că, potrivit Legii nr. 213/2015, prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credulă, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli de judecată pe care acesta le-a achitat din resursele sale.

Potrivit art. 18 din Legea 213/2015:

"Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale".

Or, posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităţilor de întârziere în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la FGA.

Dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 213/2015 menţionează că:

"Creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)", iar Decizia ÎCCJ nr. 29/2020 (pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept) confirmă acest aspect.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, solicită admiterea recursului, anularea sentinţei civile nr. 680/26.04.2021, anularea deciziei FGA şi obligarea FGA la plata sumei de 2993.80 RON reprezentând penalităţi de întârziere solicitate prin cererea de plata înregistrată sub nr. x/26.04.2017 la FGA.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 02 septembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 16 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24507 din 08.10.2020 şi obligarea intimatei FGA la plata sumei de 2993.80 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii, reţinând în esenţă, că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea acestora reclamantul are la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a invocat interpretarea greşită a normelor de drept material referitoare la penalităţile de întârziere.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Astfel, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere, datorate de asigurătorul B. pentru neplata la timp a despăgubirilor, precum şi cheltuielile de judecată stabilite în litigiul dintre asigurător şi reclamantă, nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între persoana vinovată de producerea accidentului şi asigurător):

"Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod:

"Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii (precum cheltuielile de judecată generate de litigiul pornit ca urmare a neplăţii la timp a despăgubirii) şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

În concluzie, penalităţile datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii, precum şi cheltuielile de judecată stabilite în litigiul care a avut ca obiect obligarea acestuia la plata despăgubirii, nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale. Instanţa de fond a dat o interpretare corectă dispoziţiilor legale incidente cauzei, în special cele prevăzute de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 (conform cărora "prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale"), în sensul că acestea nu sunt recunoscute ca şi creanţe de asigurări, întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie, motiv care nu conduce la reformarea sentinţei recurate.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 680 din 26 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 martie 2022.