Cross-appeals in tax assessment dispute dismissed, upholding partial annulment of deduction and VAT rulings and holding restitution claim inadmissible due to failure to exhaust prior administrative remedy.

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 29.05.2019 pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Pentru Contribuabili Mijlocii Constituită La Nivelul Regiunii Timişoara şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a solicitat:

1. Anularea parţială a Deciziei de impunere nr. x/29.03.2018 privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice (denumită în continuare "Decizia de impunere" - Anexa nr. 1) şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din data de 29.03.2018 (Anexa nr. 2 - denumit în continuare "Raport de Inspecţie Fiscală") în ceea ce priveşte următoarele:

i) Baza impozabilă stabilită suplimentar, în cuantum de 13.524.071 RON, reprezentând cheltuieli nedeductibile la calculul impozitului pe profit, stabilit în mod nejustificat şi nemotivat de către echipa de inspecţie fiscală, şi pe cale de consecinţă, a dobânzilor şi penalităţilor aferente;

ii) Impozitul stabilit suplimentar de 2.163.851 RON pentru baza impozabilă stabilită suplimentar şi menţionată la punctul anterior;

iii) Anularea obligaţiilor fiscale principale privind TVA de plată stabilită suplimentar în cuantum de 2.639.652 RON şi, pe cale de consecinţă, a dobânzilor şi penalităţilor aferente.

2. Anularea Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere şi penalităţi de nedeclarare nr. 1449/23.05.2018.

3. Obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite în temeiul actelor administrativ fiscale ce fac obiectul prezentei cauze.

4. Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de desfăşurarea prezentei cauze.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 218 din data de 22.04.2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara, a dispus anularea în parte a deciziei de impune privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x din data de 23.09.2018 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x din data de 29.03.2018, în ceea ce priveşte baza impozabilă stabilită suplimentar, în cuantum de 13.524.071 RON, reprezentând cheltuieli nedeductibile la calculul impozitului pe profit, respectiv în ceea ce priveşte impozitul stabilit suplimentar aferent acestei baze în cuantum de 2.163.851 RON, precum şi în ceea ce priveşte TVA de plată stabilită suplimentar în cuantum de 2.639.652 RON; a dispus anularea deciziilor referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi, penalităţi de întârziere şi penalităţi de nedeclarare nr. 1449 din 23.05.2018 şi a respins în rest acţiunea cu privire la capătul de cerere privind restituirea sumelor plătite.

A obligat pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 125.389,85 RON, reprezentând onorariu avocaţial, onorariu expertiză şi taxă judiciară de timbru.

3. Cererile de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 218 din data de 22.04.2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâtul ANAF-DGRFP Timişoara - AJFP Arad şi în reprezentarea Inspecţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii Timişoara, continuatoare în drepturi a Administraţiei pntru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara şi reclamanta A. S.R.L..

3.1. Prin motivele de recurs formulate, pârâta AJFP Arad consideră că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Timişoara este parţial netemeinică şi nelegală pentru următoarele motive:

1. Instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei entităţi, apreciind ca AJFP Arad sta în judecată în locul fostei administraţii, preluând drepturile şi obligaţiile procesuale ale Administraţiei pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara şi nu a ţinut cont de apărările formulate şi nici nu le-a dat adevărata valoare.

În continuare, reiterează excepţia prescripţiei acţiunii reclamantei având în vedere că, la data de 29.03.0218 a fost emisă de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Inspecţie Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Timişoara Decizia de impunere nr. x/29.03.2018 prin care reclamanta a fost obligată la plata către stat a sumei de 14.460.720 RON reprezentând profit impozabil, pentru anii 2014, 2015 şi 2016, 2.775.792 RON reprezentând obligaţii fiscale principale privind TVA de plata stabilită suplimentar, calculata la o baza de 13.189.839 RON.

Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat contestaţie în procedura prealabilă la data de 29.05.2018, conform susţinerilor de la pagina 4-5 din petit, precizând faptul că până în prezent Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor nu a emis nicio decizie şi nici un răspuns cu privire la contestaţia administrativă.

Art. 11 lit. c) din Legea nr. 554/2004 prevede în mod expres că termenul de introducere a acţiunii în contencios administrativ este de 6 luni de la data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, după cum urmează:

(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;

c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii:

d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.

(5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripţie, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere.

Mai mult, dispoziţiile art. 276 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, menţionează că soluţionarea contestaţiei formulate potrivit prezentului titlu se soluţionează în termenul prevăzut la art. 77, iar la art. 77 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală se prevede în mod imperativ faptul că:

"(1) Cererile depuse de către contribuabil/plătitor la organul fiscal se soluţionează de acesta în termen de 45 de zile de la înregistrare.

Prin urmare, în contextul în care reclamanta a formulat plângerea prealabilă în data de 29.05.2018, termenul de soluţionare de 45 de zile prevăzut de Codul de Procedură Fiscală a expirat în data de 16.07.2018, de atunci începând să curgă termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 lit. c) din Legea nr. 554/2004, acesta împlinindu-se la data de 16.01.2019.

Cum acţiunea reclamantei a fost formulată doar la data de 29.05.2019, aceasta este afectată de termenul de prescripţie prevăzut de Legea nr. 554/2004, motiv pentru care trebuie respinsă pe calea acestei excepţii.

2. Pe fond, solicită admiterea recursului, schimbarea în parte a hotărârii atacate şi respingerea în tot a acţiunii ca neîntemeiată şi menţinerea ca temeinice şi legale a deciziilor atacate.

A. Referitor la servicii de închiriere imobile, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că susţinerile reclamantei au fost confirmate de constatările expertizei efectuate, în cuprinsul raportului de expertiză menţionându-se că societatea a avut delegaţi de la societăţile din cadrul grupului pentru care a asigurat spaţii de locuit (contracte de închiriere cu persoane fizice).

[...]"Sub acest aspect, expertiza a arătat că destinaţia locuinţelor închiriate a fost reprezentată de asigurarea spaţiilor de cazare pentru personalul din cadrul grupului care a prestat/asigurat A. S.R.L. servicii de formare şi pregătire profesională, precum şi de organizarea fluxurilor de producţie, optimizarea fluxurilor existente şi implementarea de proiecte noi."

În acest context menţionează ca reclamanta în susţinere a exemplificat cu activitatea prestată în România de către dl. B., responsabil cu instruirea personalului responsabil cu planificarea producţiei, însă dl. B. nu a făcut obiectul constatărilor organelor de inspecţie fiscală.

Solicită să se observe că organele de inspecţie fiscală se referă la: contractele de închiriere locuinţa de serviciu: nr. x din data de 07.06.2013 furnizor C.; b). contractul de închiriere locuinţa de serviciu nr. x/26.03.2014 furnizor D.; contracte care au produs efecte în perioada 01.01.2014-31.03.2015 şi care au fost în folosinţa domnilor E. respectiv F.. şi nicidecum în folosinţa domnului B..

De asemenea, în acest context solicită să se observe modul abil prin care se încearcă denaturarea stării de fapt, Societatea exemplificând cu contractele domnului B. iar despre contractele care fac obiectul constatărilor organelor de inspecţie fiscală nu prezintă documentele justificative solicitate rezumându-se la afirmaţia:/-...]"Societatea poate prezenta documente similare pentru toate situaţiile identificate în perioada supusă inspecţiei".

Apreciază că o abordare rezonabilă şi decentă ar fi fost de preferat în favoarea tentativei,.abile" de abordare a Societăţii cu ocazia formulării contestaţiei cât şi cu ocazia formulării acţiunii în faţa instanţei.

B. Referitor la refacturări de cheltuieli de transport special, refacturări diverse cheltuieli cu grupul, refacturări cheltuieli control calitate, sortare, refacturări servicii consultantă, refacturări costuri personal, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că susţinerile reclamantei au fost confirmate de constatările expertizei efectuate, şi anume: [...J "în ceea ce priveşte cheltuielile cu transporturile în regim special, prin raportul de expertiză se arată că realitatea acestora a fost demonstrată de documentele justificative puse la dispoziţie de societate: comanda, factura, CMR, dar şi a documentelor pentru livrarea produselor, documente în baza cărora au fost înregistrate venituri impozabile, aceste cheltuieli fiind necesare pentru a satisface atât pretenţiile clienţilor societăţii, cât şi obligaţiile A. S.R.L. de a respecta clauzele contractuale privitor la termenele de livrare."

B. a) Astfel, solicită ca instanţa de recurs să constate că prin raportul de expertiză refacturările transport special se exemplifică cu facturi (x/17.08.2016; y/01.08.2016; y/14.07.2018) care nu fac obiectul constatărilor organelor de inspecţie fiscală.

În acest mod A. S.R.L. a prezentat documente justificative privind serviciile de transport achiziţionate de la G. S.R.L., respectiv H. S.R.L., documente analizate de echipa de inspecţie fiscală pe parcursul derulării inspecţiei şi care aşa cum se poate observa nu fac obiectul deficienţelor constatate şi consemnate în actul de control.

B. b) În ceea ce priveşte cheltuielile cu refacturare unor costuri sortare, calitate, reclamaţii privind calitatea, apreciază că în mod greşit Curtea de Apel a reţinut că în privinţa acestor cheltuieli, expertiza a concluzionat că achiziţiile de reparaţii/sortare vizuală/reclamaţii/calitate, au la bază documente justificative şi au fost necesare în vederea îndeplinirii obligaţiilor contactuale asumate cu clienţii.

Cu această ocazie reiterează faptul că societatea a înregistrat în conturile analitice x facturi în valoare de 1.389.146 RON emise de către Societăţile: I., J., K., L., reprezentând contravaloarea unor refacturări de cheltuieli control calitate, sortare, etc, pentru produse livrate.

Faţă de aceste argumente solicită să se constate legalitatea constatărilor formulate de organele de inspecţie fiscală şi de asemenea să se observe că o expertiză rezonabilă şi decentă nu avea cum să concluzioneze că achiziţiile de reparaţii/sortare vizuală/reclamaţii/calitate, au la bază documente justificative şi au fost necesare în vederea îndeplinirii obligaţiilor contactuale asumate cu clienţii în condiţiile în care sarcinile de conducere la M. pentru producţie, distribuţie, finanţe/controlling precum şi IT, sunt preluate de Directorii executivi ai M., iar toate aceste probleme au apărut după ce a avut loc transferul de proprietate al produselor finite fapt recunoscut de altfel de reprezentantul legal al M. prin adresa nr. x/01.02.2018 din care citează: [...] "Comenzile onorate de societatea noastră şi care la momentul recepţiei la client prezintă neconformităţi sunt sesizate de client şi necesită a fi verificate, sortate iar deficientele remediate sau eliminate. Funcţie de natura reclamaţiei formulate de client se decide modul în care se intervine, respectiv modul în care se remediază deficienţa constatată."

În concluzie solicită să se constate faptul că aceste cheltuieli necesare în vederea îndeplinirii obligaţiilor contactuale asumate cu clienţii sunt în sarcina partenului afiliat Voestalpine Stamptec (sarcinile de conducere la M. pentru producţie, distribuţie, finanţe/controlling precum şi IT, sunt preluate de Directorii executivi ai Voestalpine Stamptec), după ce acestea au fost livrate (vândute), transferându-se dreptul de proprietate, iar prin această practică A. S.R.L. şi-a diminuat profitul impozabil, operaţiuni în detrimentul bugetului consolidat al statului, drept pentru care hotărârea Curţii este nelegală şi netemeinică.

B. c) În ceea ce priveşte refacturările privind serviciile de consultanţă de la diverse societăţi din grup, apreciază că, în mod eronat, prima instanţă a constatat că şi în privinţa acestor cheltuieli erau îndeplinite condiţiile de deductibilitate din următoarele considerente: Referitor la concluzia prezentată în raportul de expertiză cu privire la refacturare costuri personal şi anume: [...] "Aşa cum rezultă din documentele prezentate de societate, aceasta a avut delegaţii de la societăţile din grup cu scopul de a asigura atât pregătirea şi instruirea profesională cât şi organizarea fluxurilor de producţie, implementarea de proiecte noi, etc.

Astfel:

N. - optimizare procese tehnologice;

O. - pregătire personal departament calitate;

P. - departament logistică;

N. - planificare, organizare si optimizare procese tehnologice;

Q. - optimizare operaţiuni sudură;

R. -conducător project;

S., T. - şcolarizare SAP;

B. - şcolarizare planificare producţie, suport logistic;

U. - gestiune logistică;

V. - calitate."

Organele de inspecţie fiscală nu sunt de acord cu această concluzie, fiind eronată, în contradicţie majoră cu constatările organelor de inspecţie, având în vedere că aceste persoane nu fac obiectul constatărilor organelor de inspecţie fiscala, dar întâmplător sau nu, nu se face nici o referire şi nu se prezintă documente justificative pentru domnii: W., X., Y., Z. persoane pentru care societatea verificată a înregistrat în contabilitate o serie de costuri şi pentru care s-au solicitat în repetate rânduri documente justificative, acestea nu s-au prezentat.

C. În ceea ce priveşte cheltuielile de întreţinere şi reparaţii, recurenta apreciază că în mod greşit Curtea de Apel a reţinut că în privinţa acestor cheltuieli înregistrate în conturile 611.1, 611.2 şi 611.6 (cheltuieli cu întreţinerea şi reparaţiile), expertiza a constatat că înregistrarea lor în contabilitate s-a făcut pe baza documentelor justificative şi a vizat schimburile de piese la utilajele şi sculele defecte.

Referitor la concluzia prezentată în raportul de expertiză cu privire la achiziţiile de piese de schimb utilaje, organele de inspecţie fiscala nu sunt de acord cu aceasta, dat fiind faptul că nu indică şi nu prezintă documentele care identifică mijlocului fix care a fost supus reparaţiei, nu s-a identificat dacă mijlocul fix supus reparaţiei (utilaj, echipament, dispozitiv) se află în patrimoniul A. S.R.L. sau se află în folosinţă şi în acest sens în baza căror documente tehnico-operative, nu s-a identificat cine a făcut reparaţiile şi documentul justificativ respectiv deviz de lucrări/raport de lucru în regie proprie, etc.

Menţionează că A. S.R.L. nu are departament de mecanică/personal de specialitate pentru reparaţiile mai sus menţionate, însuşi societatea verificată menţionează în contestaţia depusă, circuitul documentelor (cu excepţia fişei utilajului) şi persoana responsabilă, fără să precizeze/menţioneze unde/cu cine şi locaţia unde s-au făcut aceste reparaţii.

În acest context precizează că nici echipamentele prezentate cu titlu exemplificativ nu pot fi identificate în registrul mijloacelor fixe pus la dispoziţie de societate.

Or, în situaţia în care concluziile prezentate în raportul de expertiză nu sunt bazate pe existenţa şi prezentarea unor documente justificative, nu poate duce la modificarea stării de fapt.

D. În ceea ce priveşte serviciile de consultantă IT de la AA., recurenta învederează faptul că, în timpul inspecţiei fiscale societatea nu a prezentat autorizările date de M., conform contractului pentru utilizarea programului SAP, societate ce are obligaţia contractuală de mentenanţă şi actualizare/updatare program, pentru aceste intervenţii, la care face referire şi având în vedere că A. S.R.L. a fost reprezentată pe perioada controlului de domnul expert contabil BB. director General la CC. S.R.L. cu care societatea verificată are încheiat contract de prestări servicii, CC. S.R.L. fiind ceea care întocmeşte şi depune situaţiile financiare consolidate ale A. S.R.L. (CIF: x), nu poate justifica aceste servicii prestate de AA. şi modul cum a intrat/modificat în acest program fără acceptul furnizorului de program SAP, nu poate duce la modificarea stării de fapt.

Faţă de cele prezentate, subliniază că, în Raportul de expertiză contabilă se invocă doar deductibilitatea cheltuieli, nu şi dacă serviciile prestate, respectiv autorizarea de intervenţie la program, este o operaţiune reală şi nu una fictivă, inducând în eroare instanţa de judecată, ceea ce a condus la pronunţarea unei hotărâri netemeinice şi nelegale.

E. În ceea ce priveşte serviciile de "sortare vizuală" se solicită să se aibă în vedere faptul că A. S.R.L. a înregistrat în contabilitate în data de 01.01.2017, un număr de 32 facturi de prestări servicii "control vizual" emise de DD. S.R.L. (CUI x), în valoare de 1.089.726 RON, care ulterior au fost refuzate la plată pe considerentul că situaţiile de lucrări din spusele doamnei director economic EE., nu sunt recunoscute de reclamantă, şi în prezent (la momentul efectuării inspecţiei fiscale) cele două părţi se află în litigiu este de natură a evidenţia că aceste cheltuieli nu reprezintă cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit.

Cum raportul de expertiză nu face referire la o sentinţa definitivă cu privire la litigiul dintre cele două părţi apreciază că hotărârea Curţii este nelegală şi netemeinică.

În continuare, recurenta-pârâtă critică hotărârea primei instanţe cu privire la TVA.

1) Astfel, cu referitor la TVA-ul rezultat din prestări de servicii constând în "sortare vizuală", Curtea de Apel a reţinut că: [...]"societatea a fost acţionată în instanţă în vederea efectuării plăţii acestor servicii, iar expertiza a constatat că serviciile menţionate s-au derulat în baza unor contracte între societăţi, au la baza facturi şi comenzi, rapoarte de lucru, situaţie în care TVA-ul de 217.945 RON aferent facturilor emise de S.C. DD. S.R.L. era aşadar deductibil.", iar recurenta consideră că această hotărâre este nelegală având în vedere că însăşi reclamanta nu recunoaşte situaţiile de lucrări emise de S.C. DD. S.R.L. şi refuză la plată facturile aferente.

2) Privitor la cheltuieli cu transportul special, servicii refacturate de societăţi din grup, piese de schimb - achiziţii intracomunitare, Curtea de Apel a reţinut că "Expertiza a constatat că în evidenţa contabilă s-au înregistrat aceste achiziţii intracomunitare atât ca taxă deductibilă, cât şi ca taxă colectată - taxare inversă pentru serviciile intracomunitare.

Or, în cazul în care persoana impozabilă care este beneficiar al serviciilor are locul prestării în România şi aceste servicii sunt furnizate de către o persoană impozabilă care nu este stabilită pe teritoriul României, este obligată la plata taxei pe valoarea adăugată, având totodată şi drept de deducere, în limitele şi în condiţiile stabilite la art. 145 - 1471din Codul fiscal, prin aplicarea mecanismului de taxare inversă.

Având în vedere cele de mai sus, se reţine faptul că locul prestării serviciilor este acolo unde beneficiarul îşi are stabilit sediul activităţii economice, respectiv în România, astfel că persoana obligată la plata taxei este A. S.R.L., iar taxa s-ar fi autolichidat numai în situaţia în care ar fi fost îndeplinite şi condiţiile stabilite la art. 145 - 1471din Codul fiscal.

3. Privitor la achiziţia serviciilor de consultantă achiziţionate de la S.C. FF. S.R.L. Curtea de Apel a reţinut:

"în ceea ce priveşte dreptul de deducere al TVA-ului aferentă achiziţiilor de servicii de consultanţă de la S.C. FF. S.R.L., Curtea reţine incidenţa în cauză a prevederilor pct. 67 alin. (17) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Codul fiscal (cu aplicabilitate de la 01.01.2016) "în cazul imobilizărilor în curs de execuţie care nu se mai finalizează, în baza unei decizii de abandonare a executării lucrărilor de investiţii, fiind scoase din evidenţă pe seama conturilor de cheltuieli, persoana impozabilă îşi poate păstra dreptul de deducere exercitat în baza art. 145 alin. (2) din Codul fiscal, indiferent dacă sunt sau nu valorificate prin livrarea imobilizărilor ca atare, ori după casare, dacă din circumstanţe care nu depind de voinţa sa persoana impozabilă nu utilizează niciodată aceste bunuri/servicii pentru activitatea sa economică."

Organele de inspecţie fiscală constată că aceste achiziţii în baza Contractului de consultanţă nr. x/02.03.2015 încheiat cu FF. S.R.L. având ca obiect elaborarea documentaţiei pentru Proiectul,.Dezvoltarea capacităţii de producţie a companiei M. SRL" din cadrul schemei de ajutor de stat H.G.807/2014 nu au reprezentat în fapt o imobilizare în curs de execuţie drept pentru care organele de inspecţie consideră hotărârea Curţii nelegală şi netemeinică.

Faţă de cele prezentate, subliniază că, în Raportul de expertiză contabilă se invocă doar deductibilitatea cheltuielii, abordare total greşită, fără să ţină cont de prevederile din Codul fiscal şi a jurisprudenţei invocată în Raportul de inspecţie fiscală, sau documentele care ar exista pentru deductibilitatea acestei cheltuieli, inducând în eroare instanţa de judecată.

4. Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 125.389,85 RON solicită, în principal, înlăturarea acestei obligaţii, iar, în subsidiar, diminuarea acestora, în aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în concordanţă cu jurisprudenţa CEDO în materie de cheltuieli de judecată, care a stabilit că rambursarea cheltuielilor se poate obţine în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor.

3.2. Prin motivele de recurs formulate, reclamanta A. S.R.L. a învederat că prin sentinţa recurată, instanţa de fond, între altele a respins capătul de cerere referitor la obligarea autorităţilor fiscale la restituirea sumelor achitate de A. în baza actelor administrative fiscale atacate, argumentul principal al instanţei a fost acela că "în speţă nu s-a făcut dovada plăţii obligaţiilor suplimentare stabilite prin actele administrativ fiscale contestate, prin depunere unor documente justificative în acest sens la dosarul cauzei".

În continuare arată că A. a achitat în mod voluntar, toate sumele stabilite prin actele administrative fiscale atacate, respectiv impozit pe profit, TVA şi dobânzi şi penalităţi, aspect ce poate fi dovedit cu ordinele de plată ce însoţesc cererea de recurs.

Recurenta-reclamantă susţine incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţi".

În doctrină s-a reţinut că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., include toate neregularităţile procedurale ce atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la pct. 1-4, precum şi atunci când hotărârea judecătorească s-a pronunţat cu încălcarea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Or, în cauza de faţă, instanţa de fond a pronunţat sentinţa recurată:

a) cu nesocotirea principiului aflării adevărului (art. 22 C. proc. civ.), al contradictorialităţii (art. 14 C. proc. civ.) şi a dreptului la un proces echitabil (art. 6 C. proc. civ.) şi

b) cu încălcarea dispoziţiilor art. 255 alin. (2) şi art. 329 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte încălcarea principiului fundamental al aflării adevărului în procesul civil, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.:

"Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. în acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc."

Trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 20 C. proc. civ., care impun regula potrivit căreia:

"Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege."

Precizează că pe parcursul cercetării procesului, instanţa de fond nu a solicitat explicaţii cu privire la acest capăt de cerere şi nu a solicitat depunere dovezilor că sumele au fost achitate.

În ceea ce priveşte încălcarea principiului fundamental al contradictorialităţii, sunt incidente dispoziţiile art. 14 alin. (5) C. proc. civ.:

"Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate".

Totodată, sunt incidente şi dispoziţiile art. 14 alin. (6) C. proc. civ.:

"Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii."

Având în vedere aceste dispoziţii legale şi raportat la motivare, apreciază că instanţa de fond a pronunţat sentinţa recurată cu încălcarea principiului contradictorialităţii, întrucât nu a supus dezbaterii, chestiunea referitoare la dovedirea plăţii obligaţiilor fiscale stabilite.

De asemenea, consideră că sentinţa recurată a fost dată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 255 alin. (2) şi art. 329 C. proc. civ.

Potrivit art. 255 alin. (2) C. proc. civ., "Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui".

Totodată, conform art. 329 C. proc. civ., "în cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori."

Aşa cum s-a precizat, autorităţile fiscale nu au contestat faptul că sumele stabilite prin actele administrative fiscale, nu ar fi fost plătite de către A. şi, prin urmare, din moment ce acest fapt este necontestat, instanţa putea să constate că nu mai este necesară dovedirea acestuia, născându-se prezumţia (corectă) că sumele au fost plătite.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului părţii adverse, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 13 septembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 16 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge ambele recursuri, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea parţială a Deciziei de impunere nr. x/29.03.2018 privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din data de 29.03.2018 în ceea ce priveşte baza impozabilă stabilită suplimentar, în cuantum de 13.524.071 RON, reprezentând cheltuieli nedeductibile la calculul impozitului pe profit, stabilit în mod nejustificat şi nemotivat de către echipa de inspecţie fiscală, şi pe cale de consecinţă, a dobânzilor şi penalităţilor aferente; impozitul stabilit suplimentar de 2.163.851 RON pentru baza impozabilă stabilită suplimentar şi menţionată la punctul anterior; anularea obligaţiilor fiscale principale privind TVA de plată stabilită suplimentar în cuantum de 2.639.652 RON şi, pe cale de consecinţă, a dobânzilor şi penalităţilor aferente; anularea Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere şi penalităţi de nedeclarare nr. 1449/23.05.2018 şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite în temeiul actelor administrativ fiscale ce fac obiectul prezentei cauze.

Prima instanţă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara; a dispus anularea, în parte, a deciziei de impune privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x din data de 23.09.2018 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x din data de 29.03.2018, în ceea ce priveşte baza impozabilă stabilită suplimentar, în cuantum de 13.524.071 RON, reprezentând cheltuieli nedeductibile la calculul impozitului pe profit, respectiv în ceea ce priveşte impozitul stabilit suplimentar aferent acestei baze în cuantum de 2.163.851 RON, precum şi în ceea ce priveşte TVA de plată stabilită suplimentar în cuantum de 2.639.652 RON; a dispus anularea deciziilor referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi, penalităţi de întârziere şi penalităţi de nedeclarare nr. 1449 din 23.05.2018 şi a respins în rest acţiunea cu privire la capătul de cerere privind restituirea sumelor plătite şi a obligat pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 125.389,85 RON, reprezentând onorariu avocaţial, onorariu expertiză şi taxă judiciară de timbru.

Învestită cu soluţionarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

6.1. Cu privire la cererea de recurs formulată de AJFP Arad, Înalta Curte va avea în vedere că o primă critică se referă la faptul că, în mod greşit prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei entităţi, fără a ţine cont de apărările formulate, context în care instanţa de recurs este pusă în imposibilitate de a proceda la o reanalizare a excepţiei invocate, în lipsa unor critici concrete.

Cu privire la excepţia prescripţiei acţiunii deduse judecăţii, recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că atât timp cât reclamanta a formulat plângerea prealabilă la data de 29.05.2018, termenul de soluţionare de 45 zile prevăzut de art. 77 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, a expirat la data de 16.07.2018 şi din acest moment a început să curgă termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar acest termen s-a împlinit la data de 16.01.2019. În acest context, depunerea acţiunii de către reclamantă la data de 29.05.2019 este afectată de termenul de prescripţie prevăzut de Legea nr. 554/2004.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că prima instanţă a dat-o interpretare corectă dispoziţiilor legale incidente cauzei.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită modalitatea de interpretare a normelor de drept incidente cauzei deduse judecăţii având în vedere că, în mod corect instanţa de fond a dat eficienţă dispoziţiilor cu caracter special prevăzute de art. 276 alin. (7) din Codul procedură fiscală, potrivit cărora:

"(7) Contestaţiile formulate potrivit prezentului titlu se soluţionează în termenul prevăzut la art. 77.", coroborate cu dispoziţiile art. 281 alin. (5) Codul de procedură fiscală:

"(5) În situaţia nesoluţionării contestaţiei în termen de 6 luni de la data depunerii contestaţiei, contestatorul se poate adresa, pentru anularea actului, instanţei de contencios administrativ competente potrivit Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. La calculul termenului de 6 luni nu se iau în considerare perioadele prevăzute la art. 77 alin. (2) şi nici cele în care procedura de soluţionare a contestaţiei este suspendată potrivit art. 277."

De asemenea, se observă că în cauza dedusă judecăţii nu a fost emisă o astfel de decizie, context în care, Codul de procedură fiscală reglementează posibilitatea petentului de a se adresa în mod direct instanţei cu acţiune în anulare care să vizeze efectiv decizia de impunere, dacă pârâta nu a soluţionat într-un termen maxim de 6 luni de zile contestaţia administrativ-fiscală. Practic, acest termen maximal este prevăzut în favoarea reclamantei şi instituie o obligaţie pentru pârâtă.

Or, în speţa de faţă, deşi contestaţia administrativ-fiscală a reclamantei a rămas nesoluţionată, din modul de formulare al acestui motiv de recurs rezultă că, practic, recurenta-pârâtă urmăreşte sancţionarea intimatei-reclamante şi ignoră starea de pasivitate în care s-a aflat organul fiscal.

Cu privire la fondul cauzei, recurenta-pârâtă critică hotărârea primei instanţe cu privire la serviciile de închiriere imobile arătând, în esenţă, că activitatea dl. B. nu a făcut obiectul constatărilor organelor de inspecţie fiscală, iar în raportul de expertiză contabilă se invocă alte persoane; referitor la refacturări de cheltuieli de transport specială, refacturări diverse cheltuieli cu grupul, refacturări cheltuieli control calitate, sortare, refacturări servicii consultanţă, refacturări costuri personal se arată că prin raportul de expertiză contabilă se exemplifică facturi care nu au făcut obiectul constatărilor organelor fiscale; cu privire la cheltuielile de întreţinere şi reparaţii se arată că, în raportul de expertiză contabilă se face o prezentare a mijloacelor fixe pentru care există documente justificative dar nu indică şi nu prezintă documentele care identifică mijlocul fix care a fost supus reparaţiei, nu s-a identificat dacă acesta se afla în folosinţa societăţii şi nu s-a indicat cine a făcut reparaţiile; în raportul de expertiză contabilă se invocă doar deductibilitatea cheltuielilor, nu şi dacă serviciile prestate, respectiv autorizarea de intervenţie la program este o operaţiune reală şi nu una fictivă, inducând în eroare instanţa de judecată; cu privire la TVA, de asemenea, se susţine că în raportul de expertiză contabilă se invocă doar deductibilitatea cheltuielii, fără să se ţină cont de prevederile Codul fiscal şi de jurisprudenţa invocată în Raportul de inspecţie fiscală, sau documentele care ar exista pentru deductibilitatea acestei cheltuieli.

Înalta Curte, pe de o parte, constată că prin criticile formulate, recurenta-pârâtă îşi exprimă nemulţumirea cu privire la concluziile raportului de expertiză, nemulţumire exprimată şi în cuprinsul obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză contabilă şi asupra cărora experţii desemnaţi în cauză au întocmit un răspuns detaliat, iar pe de altă parte, se observă că în cadrul cererii de recurs au fost reluate în integralitate argumentele prezentate în cadrul întâmpinării formulate în faţa primei instanţe.

Cu alte cuvinte, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu formulează critici privitoare la nerespectarea dispoziţiilor legale incidente cauzei deduse judecăţii, ci critică modul de apreciere al probelor, respectiv concluziile raportului de expertiză contabilă şi care a fost omologat de prima instanţă, însă, instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate. Cu alte cuvinte, criticile recurentei-pârâte cu privire la stabilirea situaţiei de fapt nu se convertesc în niciun motiv de nelegalitate, şi nu doar în cel invocat, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond, iar în cauză prima instanţă şi-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute.

În acest context, Înalta Curte reţine că nu pot forma obiect al analizei acestei instanţe decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond.

Astfel, deşi prima instanţă a reţinut că recurenta-pârâtă nu a prezentat argumente care să demonstreze caracterul artificial al operaţiunilor efectuate şi că organele fiscale în mod nejustificat au refuzat acordarea dreptului de deducere pentru TVA-ul de plată stabilit suplimentar, prin motivele de recurs nu se aduc critici concrete care să combată raţionamentul primei instanţe.

Referitor la obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată stabilită de prima instanţă în sarcina recurentei-pârâte, Înalta Curte consideră că, din perspectiva configurării recursului, cale extraordinară de atac, devolutivă exclusiv în drept, criticile de nelegalitate privitoare la stabilirea şi cuantumul cheltuielilor de judecată nu sunt încadrabile în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., având în vedere că aprecierea asupra proporţionalităţii, în vederea dimensionării cuantumului cheltuielilor de judecată, din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 451 alin. (2) şi (3), art. 453 alin. (2) sau art. 455 din C. proc. civ. este lăsată de legiuitor în marja de apreciere a judecătorilor fondului.

În acest sens este şi dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în care se menţionează în mod expres că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În acest sens, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său". Este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate şi, în consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

6.2. Prin motive de recurs recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi a susţinut că acest motiv include toate neregularităţile procedurale ce atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la pct. 1-4, precum şi atunci când hotărârea judecătorească s-a pronunţat cu încălcarea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Sub acest aspect a arătat că, în cauza de faţă, instanţa de fond a pronunţat sentinţa recurată cu nesocotirea principiului aflării adevărului, al contradictorialităţii, al dreptului la un proces echitabil şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 255 alin. (2) şi art. 329 C. proc. civ. potrivit cărora:

"Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui".

Analizând sentinţa atacată, Înalta Curte constată că prima instanţă a respins capătul de cerere privind restituirea sumelor plătite, având în vedere că în speţă nu s-a făcut dovada plăţii obligaţiilor suplimentare stabilite prin actele administrativ fiscale contestate, prin depunerea unor documente justificative în acest sens la dosarul cauzei.

Înalta Curte reţine însă incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 168 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, republicată, în vigoare la data introducerii acţiunii, coroborate cu cele ale OMFP nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal, care reglementează o procedură specială pe calea căreia contribuabilii pot solicita restituirea unor sume şi acordarea dobânzilor în conformitate cu dispoziţiile art. 124 din O.G. nr. 92/2003, respectiv formularea unei cereri în acest sens la organul fiscal competent.

În raport de aceste dispoziţii, Înalta Curte constată că cererea recurentei-reclamante, prin care solicită obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani achitate în baza actelor administrative fiscale atacate, formulată direct în faţa instanţei de judecată este inadmisibilă, context în care nu mai prezintă relevanţă dovada achitării sumelor solicitate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea corectă a principiilor de drept ce guvernează procesul de drept administrativ.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate şi în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ. va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 9000 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă, dovedite cu factura seria x nr. x/07.09.2021, ataşată la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi recurenta-pârâtă ANAF-DGRFP Timişoara-AJFP Arad şi în reprezentarea Inspecţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii Timişoara, continuatoare în drepturi a Administraţiei pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Timişoara împotriva sentinţei nr. 218 din 22 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

În baza art. 453 alin. (2) C. proc. civ. obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 9000 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 martie 2022.