Disproportionate revocation of audiovisual license under strict 6-month payment proof deadline

Şedinţa publică din data de 14 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 30 octombrie 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului ("CNA", "Consiliul"), a solicitat anularea Deciziei CNA nr. 881/08.10.2019, prin care s-a dispus retragerea licenţei audiovizuale nr. x/16.10.2019, precum şi suspendarea executării deciziei contestate.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 519 din 30 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului;

(ii) a anulat Decizia nr. 881/08.10.2019, emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului;

(iii) a suspendat executarea Deciziei nr. 881/08.10.2019 emisă de CNA până la soluţionarea definitivă a cauzei.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 519 din 30 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, pârâtul susţine că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor Legii audiovizualului nr. 504/2002, reţinând eronat că actul administrativ atacat este de un formalism exagerat, fiind emis cu exces de putere. Instanţa de fond nu a arătat, concret, în ce mod a depăşit CNA competenţele sale legale şi nu a avut în vedere că textul de lege incident în speţă, art. 57 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 504/2002, prevede că "se retrage" licenţa, nu că "se poate retrage", legiuitorul stabilind, aşadar, o obligaţie în sarcina CNA, iar nu o posibilitate.

După cum a reţinut şi instanţa de fond, reclamanta nu a achitat amenzile stabilite în sarcina sa în termenul prevăzut de lege. Or, legea audiovizualului nu prevede un termen în care CNA este obligat la retragerea de drept a licenţei, decizia emisă nefiind una de sancţionare contravenţională, ci de constatare a uneia dintre situaţiile enumerate de art. 57 din Legea nr. 504/2002.

În opinia recurentului-pârât, dovadă că actul nu este emis formal este şi împrejurarea că, la baza emiterii deciziei, au stat dezbateri purtate pe parcursul a cinci şedinţe publice, situaţia achitării amenzilor fiind analizată în şedinţele din 10, 24, 26 septembrie şi 1 octombrie 2019, când au fost audiaţi reprezentanţii societăţii, astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei.

Susţine recurentul-pârât că finalitatea art. 57 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 504/2002 a fost avută în vedere în mod eronat de instanţa de fond, neţinând cont de faptul că aplicarea de către CNA a unei sancţiuni nu are doar un scop punitiv, ci şi unul preventiv. Totodată, CNA nu este organ fiscal şi nu încasează creanţe bugetare, astfel că revine în obligaţia titularului licenţei audiovizuale să prezinte dovada achitării amenzilor, iar nu în obligaţia unui terţ, cum s-a întâmplat în speţă, astfel încât măsura aplicată de Consiliu să asigure o responsabilizare a titularului în respectarea obligaţiilor sale.

Arată recurentul-pârât că, prin Decizia nr. 804/05.09.2019, menţinută prin respingerea acţiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, CNA a sancţionat reclamanta cu amendă în cuantum de 200.000 RON, pentru încălcări repetate şi deosebit de grave ale legii. În acest sens, subliniază că unul dintre criteriile avute în vedere la acordarea unei licenţe audiovizuale sau la prelungirea acesteia îl constituie situaţia sancţiunilor aplicate solicitantului şi măsurile luate pentru intrarea în legalitate.

În concluzie, susţine recurentul-pârât că decizia contestată este rezultatul unei ample analize a Consiliului asupra situaţiei de fapt şi de drept, fiind eronată aprecierea instanţei de fond cu privire la formalismul exagerat al deciziei.

Totodată, recurentul-pârât prezintă şi critici referitoare la admiterea cererii de suspendare a executării Deciziei nr. 881/08.10.2019.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus note scrise, prin care a susţinut tardivitatea recursului declarat de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra cererii de suspendare, iar pe fondul recursului, a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Analizând cu prioritate termenul de declarare a căii de atac, Înalta Curte constată că recursul declarat împotriva soluţiei de respingere a cererii de suspendare a executării Deciziei nr. 881/08.10.2019, emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului, a fost formulat cu nerespectarea termenului prevăzut de lege, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, hotărârea prin care se pronunţă suspendarea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare, dispoziţii aplicabile şi în cazul cererii de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, astfel cum dispune art. 15 alin. (2) din acest act normativ.

Potrivit art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3).", iar conform art. 185 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.:

"Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate absolută."

Înalta Curte reţine că sentinţa civilă nr. 519/30.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a fost comunicată recurentului-pârât la data de 18.02.2019, conform dovezii de înmânare aflată la fila x ale dosarului instanţei de fond. Termenul de 5 zile, prevăzut de art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului împotriva soluţiei dispuse asupra cererii de suspendare, a început să curgă de la acest moment şi s-a împlinit la data de 24.02.2019, potrivit dispoziţiilor art. 181, raportat la art. 183-184 din C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost depusă la registratura instanţei de fond la data de 02.03.2019, în afara termenului legal stabilit pentru atacarea soluţiei pronunţate asupra cererii de suspendare, care, astfel cum s-a arătat anterior, s-a împlinit la data de 24.02.2019.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 185 alin. (1) şi art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva sentinţei civile nr. 519 din 30 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra cererii de suspendare, ca tardiv formulat.

II.2. Analizând recursul declarat de pârât cu privire la soluţia pronunţată asupra cererii de anulare, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticând sentinţa instanţei de fond, recurentul-pârât a susţinut greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 57 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 504/2002, din următoarele perspective: caracterul obligatoriu al normei, care impune retragerea licenţei audiovizuale; greşita reţinere de către instanţa de fond a caracterului formal al deciziei contestate; inexistenţa unui termen legal în care CNA să constate neachitarea în termen a amenzilor; existenţa unei obligaţii personale a titularului licenţei audiovizuale de prezentare a dovezilor de achitare a amenzilor.

Referitor la conţinutul art. 57 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 504/2002, Înalta Curte constată că, deşi textul de lege prevede că licenţa audiovizuală se retrage de către Consiliu în situaţia în care titularul nu depune, în termen de 6 luni de la data aplicării unei amenzi, dovada achitării acesteia, totuşi norma nu trebuie interpretată într-un sens strict, ca impunând o retragere a licenţei şi în cazul în care amenda a fost plătită, însă după expirarea termenului de 6 luni, fără posibilitatea aprecierii în funcţie de datele specifice fiecărui caz în parte. Legea trebuie interpretată nu doar în litera, ci şi în spiritul său, în raport de intenţia legiuitorului de la momentul edictării sale, iar instanţa de fond a reţinut în mod corect că această intenţie a fost aceea de a asigura executarea benevolă a amenzilor aplicate de CNA.

Aşadar, Înalta Curte constată că, într-o interpretare corectă a textului de lege, obligaţia depunerii dovezii de achitare a amenzii este menită să asigure plata acesteia de către contravenient, iar odată dovedită îndeplinirea obligaţiei de plată a amenzii chiar şi ulterior termenului de 6 luni de la aplicarea lor, dar înainte de luarea unei decizii de către Consiliu în temeiul art. 57 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 504/2002, retragerea licenţei audiovizuale reprezintă o măsură excesivă, disproporţionată, vădind o aplicare strict formală a textului de lege.

În speţă, la data emiterii Deciziei nr. 881/08.10.2019, intimata-reclamantă depusese dovezilor de achitare a amenzilor impuse de Consiliu în perioada 2015-2018, din care rezultă că aceste obligaţii erau stinse în totalitate la data de 16.09.2019. Cu toate acestea, recurentul-pârât a reţinut că dovezile nu au fost depuse în termenul de 6 luni de la data aplicării fiecărei amenzi, făcând aplicarea formală a art. 57 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 504/2002. Este de observat că, în şedinţa anterioară, din 10.09.2019, CNA a solicitat relaţii atât reclamantei, cât şi organului fiscal, cu privire la situaţia plăţii amenzilor aplicate, conduită contradictorie în condiţiile în care, astfel cum a susţinut Consiliul în cursul judecăţii cauzei, nu era relevantă achitarea amenzilor, ci depunerea dovezilor de plată în termen de 6 luni de la aplicarea lor.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că, deşi intimata-reclamantă nu a achitat şi depus dovezile de plată a amenzilor în termenul prevăzut de lege, la data emiterii Deciziei nr. 881/08.10.2019 aceste dovezi erau puse la dispoziţia Consiliului Naţional al Audiovizualului, astfel că măsura dispusă prin actul administrativ contestat reflectă un formalism excesiv, datorat unei incorecte interpretări a dispoziţiilor art. 57 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 504/2002, criticile recurentului-pârât fiind nefondate.

Caracterul excesiv şi formal al deciziei contestate nu este înlăturat de împrejurarea că, la baza emiterii deciziei, au stat dezbateri purtate pe parcursul a cinci şedinţe publice, astfel cum susţine pârâtul, câtă vreme formalismul deciziei este dat de modul de interpretare şi aplicare de către Consiliu a dispoziţiilor legale, iar nu de procedura urmată în adoptarea deciziei.

Nici argumentul nestipulării termenului în care CNA poate lua act de situaţia care impune retragerea licenţei prevăzute de art. 57 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 504/2002 nu conduce la o altă concluzie. Ceea ce interesează în speţă este achitarea şi depunerea dovezilor de plată a amenzilor înainte de data la care Consiliul analizează dacă se impune măsura retragerii licenţei audiovizuale, iar nu termenul în care se face această analiză.

Cât priveşte caracterul personal al obligaţiei titularului licenţei de a prezenta dovada achitării amenzilor, prin raportare la împrejurarea că, în speţă, parte din amenzi au fost achitate de un terţ, Înalta Curte constată, în prim rând, că dovezile de plată au fost depuse la CNA chiar de către societatea reclamantă, prin administratorul judiciar, conform adresei nr. x/16.09.2019 . În al doilea rând, plata amenzilor de către un terţ nu a reprezentat un motiv al emiterii deciziei de retragere a licenţei audiovizuale şi nici o apărare în cuprinsul întâmpinării depuse în fond, astfel încât apărările formulate de Consiliu în faţa instanţei de recurs exced chestiunilor litigioase deduse judecăţii.

De asemenea, argumentul sancţionării anterioare a intimatei-reclamante cu amendă în sumă de 200.000 este nerelevant în prezenta cauză, care nu priveşte contestarea unei decizii de stabilire a unei amenzi contravenţionale.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv formulat, recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva sentinţei civile nr. 519 din 30 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra cererii de suspendare.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva aceleaşi sentinţe, în privinţa soluţiei pronunţate asupra cererii de anulare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 martie 2022.