Broadcaster's appeal against audiovisual fine for broadcasting distressing minor victim without proper time-slot restriction dismissed; first-instance judgment upheld

Şedinţa publică din data de 10 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 18.09.2020, sub nr. x/2020, în urma declinării competenţei de la Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 656/2020, reclamanta A. S.R.L. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul National al Audiovizualului, şi în temeiul art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, contestaţie împotriva Deciziei C.N.A. nr. 839 din 26.09.2019 comunicată contestatoarei pe adresa de e-mail x@x.net la data de 04.10.2019, prin care s-a dispus amendarea A. S.R.L cu suma de 35.000 RON. A solicitat anularea Deciziei nr. 839/26.09.2019 ca fiind nelegală, cu consecinţa anularii sancţiunii amenzii în cuantum de 35.000 RON.

În fapt, a arătat că prin Decizia nr. 839/26.09.2019, Consiliul Naţional al Audiovizualului a decis sancţionarea reclamantei cu amendă contravenţională în cuantum de 35.000 RON, deoarece în cadrul ediţiilor emisiunii "Breaking news" difuzată în data de 30.07.2019, de la orele 19:00 şi 20:00, a difuzat convorbirile telefonice de la 112 în care a fost prezentată vocea uneia dintre victimele de la Caracal ce se afla într-o situaţie dramatică şi critică, fără a fi respectate prevederile art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 142 din 08 decembrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii contestaţiei şi anulării sancţiunii amenzii în cuantum de 35.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

În dezvoltarea recursului, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 504/2002 nu este una completă şi corectă din punct de vedere al aplicabilităţii acestui text de lege. Totodată, instanţa de fond ar fi trebuit să dea eficienţă inclusiv dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (3) din Decizia nr. 220/2011.

Într-adevăr, potrivit art. 39 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, în sarcina operatorilor de radio şi televiziune, se instituie obligaţia de a nu difuza programe de televiziune şi radiodifuziune care pot afecta grav dezvoltarea, fizică, mentală sau morală a minorilor. În continuare, conform art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, "Difuzarea în serviciul de televiziune şi de radiodifuziune a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai dacă, prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiţionat, se asigură faptul că minorii din zona de transmisie, în situaţii normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective".

Din interpretarea logico-gramaticală a dispoziţiilor art. 39 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 reiese indubitabil faptul că legiuitorul a urmărit reglementarea unei modalităţi alternative de prezentare a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, atunci când nu poate fi realizată codarea sau nu se pot utiliza mijloacele specifice de restricţionare a accesului, şi anume, aceea de a prezenta o atenţionare acustică sau grafică anterior difuzării programului, asigurându-se pe toată durata acestuia prezenţa unui simbol vizual de avertizare.

Potrivit art. 29 din Decizia nr. 220/2011:

"(1) Programele de ştiri şi de actualităţi se supun cerinţelor de protecţie a minorilor şi vizionării în familie. (2) Înainte de difuzarea unor imagini şocante, a unor scene de violenţă sau cu impact emoţional negativ care pot impresiona în mod neplăcut telespectatorii, aceştia vor fi avertizaţi verbal: «Atenţie! Imagini care vă pot afecta emoţional», menţiune ce va fi afişată static şi lizibil; radiodifuzorii nu pot prezenta scene de violenţă în mod repetat în cadrul aceleiaşi producţii audiovizuale".

Drept urmare, în cadrul ediţiei "Breaking news" difuzate de la ora 19:00, mai exact, în prima parte a ediţiei a fost prezentat pe ecran textul stenogramelor convorbirilor pe care B. le-a avut la 112, Vocea B., a operatorilor 112 şi a poliţistului au fost redate cu voci din off. Deoarece au fost utilizate mijloace tehnice şi redacţionale pentru eliminarea vocii B. din înregistrări, nu a mai titrat pe ecran avertismentul "Atenţie! Imagini care vă pot afecta emoţional".

În continuare, în a doua parte a ediţiei "Breaking news" difuzate de la ora 19:00, precum şi în ediţia de la ora 20:00, cu acordul părinţilor B., pe post a fost difuzată înregistrarea audio autorizată a apelului la 112, cu vocea B.. În acest context, redarea materialelor conţinând înregistrările celor două apeluri la 112 a fost însoţită de avertizarea titrată pe ecran "Atenţie! Imagini care vă pot afecta emoţional".

Apreciază recurenta că în mod eronat instanţa de judecată a reţinut că existenţa acordului părinţilor B. nu poate exonera obligaţiile ce îi revin potrivit art. 39 din Legea nr. 504/2002, din moment ce dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (3) din Decizia CNA 220/2011 reglementează această posibilitate.

Reglementările cu privire la protecţia minorilor cuprinse în Legea audiovizualului nr. 504/2002, la articolele 39 şi 39 indice 1 sunt completate de prevederile din Titlul II, Capitolul I din Decizia nr. 220/2011, referitoare la "Respectarea drepturilor minorului în programele audiovizuale" ce conţine reglementări generale, însă şi reglementări specifice unei anumite vârste a minorului, respectiv de până la 14 ani, între 14 şi 16 ani şi între 16 şi 18 ani.

Având în vedere vârsta B. (16 ani), recurenta arată că a respectat inclusiv dreptul acesteia în programele de televiziune, astfel cum sunt prevăzute de dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Decizia nr. 220/2011.

Prin urmare, contrar argumentelor primei instanţe de judecată, consideră că şi-a îndeplinit obligaţia de a avertiza publicul cu privire la difuzarea unor scene de violenţă cu impact negativ emoţional, şi că prin difuzarea ediţiilor emisiunii "Breaking news", nu a eludat dispoziţiile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, astfel cum în mod eronat a reţinut prima instanţă de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a formulat întâmpinare prin care a susţinut că recurenta-reclamantă nu a adus sentinţei de fond veritabile critici de nelegalitate, reluând apărările invocate în cererea de chemare în judecată, aspect circumscris invocării excepţiei nulităţii recursului, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În esenţă, a apreciat că instanţa de fond, analizând cauza sub toate aspectele invocate de reclamantă, în raport de probatoriul administrat, a respins în mod corect şi legal acţiunea în anulare.

La termenul de dezbateri din data de 24 februarie 2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, apreciind că recurenta a dezvoltat critici de nelegalitate subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivului de casare invocat prin cererea de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin violarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin Decizia nr. 839/2019 de către intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului, recurenta-reclamantă a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 35.000 RON, reţinându-se că a încălcat prevederile art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului, cu modificările şi completările ulterioare.

În concret, aşa cum rezultă din conţinutul actului contestat, în sarcina reclamantei, titulară a licenţei audiovizuale pentru serviciul de programe de televiziune cu denumirea C., s-a reţinut că, în cadrul ediţiilor emisiunii "Breaking news" din 30 iulie 2019, de la orele 19:00 şi 20.00, a difuzat convorbirile telefonice de la 112, în care este prezentată vocea minorei A. M., aceasta aflându-se într-o situaţie dramatică şi critică, difuzarea fiind de natură să contravină grav prevederilor art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului, care reglementează obligaţia radiodifuzorului de a asigura protecţia minorilor în cadrul programelor.

Astfel, Consiliul a constatat că difuzarea înregistrărilor telefonice în care apare vocea minorei A. M., relatând la 112 faptele la care a fost supusă - răpită, bătută şi violată, plângând şi implorând ajutorul autorităţilor statului să-i salveze viaţa - a fost de natură să creeze o emoţie puternică în rândul publicului, în special asupra minorilor, în condiţiile în care, dat fiind intervalul orar de difuzare, programul a fost unul accesibil acestora.

O primă critică a recurentei se referă la interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 504/2002, susţinând că legiuitorul a urmărit reglementarea unei modalităţi alternative de prezentare a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor atunci când nu poate fi realizată codarea sau nu se pot utiliza mijloacele specifice de restricţionare a accesului, şi anume, aceea de a prezenta o atenţionare acustică sau grafică anterior difuzării programului, asigurându-se pe toată durata acestuia prezenţa unui simbol vizual de avertizare, măsură care a fost luată.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 39 din legea nr. 504/2002 a audiovizualului "(1) Este interzisă difuzarea, în cadrul serviciilor de programe de televiziune şi de radiodifuziune, de programe care pot afecta grav dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, în special programele care conţin pornografie sau violenţă nejustificată. (2) Difuzarea în serviciile de televiziune şi de radiodifuziune a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai dacă, prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiţionat, se asigură faptul că minorii din zona de transmisie, în situaţii normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective. (3) Difuzarea într-o formă necodată sau fără alte măsuri tehnice de restricţionare a accesului a programelor prevăzute la alin. (2) se poate face numai după prezentarea unei atenţionări acustice sau grafice, pe toată durata programului asigurându-se prezenţa unui simbol vizual de avertizare."

Rezultă astfel că legiuitorul a avut în vedere trei modalităţi prin care să se asigure protecţia minorilor, respectiv faptul că minorii din zona de transmisie, în situaţii normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective: alegerea intervalului orar de difuzare, codarea sau efectele altor sisteme de acces condiţionat.

Din interpretarea logico-gramaticală a dispoziţiilor art. 39 alin. (2) şi (3) din textul anterior citat rezultă, fără echivoc, că doar lipsa codării sau a efectelor altor sisteme de acces condiţionat pot fi înlocuite cu prezentarea unei atenţionări acustice sau grafice pe durata programului, nu şi obligaţia privind alegerea unui interval orar de difuzare adecvat, concluzie ce este întărită şi de prevederile cuprinse în Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, care clasifică programele audiovizuale din punctul de vedere al protecţiei minorilor şi detaliază condiţiile în care acestea pot fi difuzate.

Astfel, potrivit art. 12 din Codul audiovizual, "(1) Programele audiovizuale care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor pot fi difuzate numai dacă vizionarea este restricţionată printr-un sistem de acces condiţionat. (2) În lipsa unui sistem de acces condiţionat, difuzarea programelor prevăzute la alin. (1) se poate face numai în intervalul orar permis, potrivit clasificării programului în funcţie de conţinutul acestuia".

De asemenea, art. 18 din Codul audiovizual prevede că "(1) Nu pot fi difuzate în intervalul orar 6:00-23:00 producţii care prezintă: a) violenţă fizică, psihică sau de limbaj, în mod repetat sau cu un grad mare de intensitate sau gravitate (...)".

În conformitate cu art. 29 din Cod, "(1) Programele de ştiri şi de actualităţi se supun cerinţelor de protecţie a minorilor şi vizionării în familie".

Având în vedere ansamblul dispoziţiilor legale mai sus citate, Înalta Curte constată că este indiscutabil faptul că înregistrarea pentru care s-a aplicat sancţiunea, constând în redarea vocii unei fete minore aflate într-o situaţie limită, care fusese răpită, bătută şi violată şi apelul acesteia care implora ajutor pentru salvarea vieţii sale, are un impact emoţional de o mare intensitate asupra oricărui telespectator, indiferent de vârstă şi se încadrează în categoria celor la care se referă interdicţia din art. 18 alin. (1) lit. a) din Codul audiovizual, ce se impune, potrivit art. 29 alin. (1), şi în cazul emisiunilor de ştiri.

Ca urmare, vor fi înlăturate argumentele recurentei-reclamante întemeiate pe dispoziţiile art. 39 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, care nu dispensează radiodifuzorul de obligaţia de a alege intervalul orar potrivit, în funcţie de clasificarea programului din perspectiva protecţiei minorilor, ci impun doar avertismente suplimentare ce trebuie respectate atunci când difuzarea programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se face, chiar cu respectarea intervalului orar prevăzut de Codul audiovizual, într-o formă necodată sau fără alte măsuri tehnice de restricţionare a accesului.

De asemenea, în ce priveşte prevederea de la art. 29 alin. (2) din Cod, Înalta Curte reţine că aceasta nu constituie o excepţie de la restricţiile pe care le impun cerinţele de protecţie a minorilor, ci trebuie interpretată în acord cu dispoziţiile care reglementează intervalul orar în care pot fi difuzate imagini d natură a afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor.

Cu privire la critica referitoare la faptul că instanţa de fond ar fi trebuit să dea eficienţă inclusiv dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (3) din Decizia nr. 220/2011 Înalta Curte reţine ca fiind lipsită de relevanţă, din perspectiva respectării art. 39 din Legea nr. 504/2002, existenţa acordului părinţilor victimei, căci textul de lege a cărui încălcare a fost sancţionată prin decizia atacată este instituit pentru protejarea minorilor din zona de transmisie, iar nu în scopul de a proteja minora vizată de înregistrări, nefiind reţinută de autoritatea pârâtă nicio încălcare sub acest din urmă aspect.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs

Pentru argumentele expuse anterior, reţinând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 142 din 08 decembrie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 martie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.