Judicial Inspection limits: disciplinary review cannot censure substantive legal reasoning or evidence interpretation, distinguishing bad faith from mere judicial error

Şedinţa publică din data de 10 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, anularea Rezoluţiei nr. 959/A/16.03.2020 din lucrarea nr. 20-592 şi a Rezoluţiei din 18 iunie 2020 din lucrarea Inspectorului şef nr. C20-739., precum şi trimiterea cauzei la Inspecţia Judiciară pentru cercetare completă sau reţinerea cauzei.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin

Sentinţa nr. 99 din 29 ianuarie 2021, a respins acţiunea formulată de reclamant ca neîntemeiată.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a reluat situaţia de fapt cu trimitere la aspectele sesizate iniţial şi modalitatea în care acesta consideră că ar fi trebuit interpretate şi aplicate prevederile legale incidente.

În esenţă, a apreciat că prima instanţă nu a analizat niciun motiv de nelegalitate invocat în cerere, fiind astfel încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. pentru că hotărârea atacată nu cuprinde în totalitate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază, explicate pe larg, solicitând să se constate nulitatea sentinţei, conform art. 174-179 din C. proc. civ.

În opinia recurentului, pasajele precizate din rezoluţia atacată inserate în sentinţă cuprind motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, se motivează că există lege şi se defineşte abaterea disciplinară, iar pe de altă parte se arată că nu pot fi analizate aspectele sesizate decât de instanţa de control judiciar, or, ceea ce a solicitat a fost sancţionarea magistraţilor pentru rea credinţă sau gravă neglijenţă şi nu modificarea hotărârilor pronunţate în cauzele respective, pentru care, de altfel, ulterior a formulat cerere de revizuire.

Aşa fiind, a apreciat că un asemenea raţionament încalcă art. 99, art. 991 şi art. 97 din Legea nr. 303/2004, precum şi art. 45 din Legea nr. 317/2004 pentru că nu s-a cercetat abaterea de gravă neglijenţă, cel puţin unde sunt întrunite toate elementele esenţiale, motivat de faptul că nu pot fi modificate hotărârile în discuţie.

A mai arătat recurentul că nu ar fi fost administrate probele solicitate, respectiv ataşarea Dosarelor nr. x/2014 şi nr. y/2019 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi înregistrările şedinţelor de judecată de la termenele din data de 02.10.2019 şi 05.02.2020 când s-au judecat aceste dosare, inclusiv Dosarul nr. x/2019.

Totodată, a susţinut că Inspecţia Judiciară nu a cercetat nimic din ceea ce a cerut atât în plângerile adresate acesteia, cât şi în cererea din prezenta cauză, fiindu-i respinse plângerile, încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material care nu au fost cercetate de intimată sunt reluate pe larg în acţiunea de fond şi în contestaţia în anulare care a format obiectul Dosarului nr. x/2019, ambele cereri făcând parte componentă din acest recurs.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei pentru reluarea cercetărilor la autoritatea intimată şi administrarea probatoriului solicitat, respectiv înscrisuri, ataşarea celor două dosare şi înregistrărilor celor două şedinţe de judecată.

4. Apărarea intimatei-pârâte

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că niciunul dintre posibilele motivele de casare nu se verifică în cauză, prima instanţă motivând coerent soluţia dispusă, raportat la obiectul pricinii, aşa încât argumentele invocate de în susţinerea căii de atac nu pot fi reţinute ca motive de nelegalitate a sentinţei pronunţate, dată fiind situaţia de fapt expusă, în extenso, în cuprinsul hotărârii atacate, precum şi dispoziţiile legale reţinute de prima instanţă ca fiind incidente.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Rezoluţiei de clasare nr. 959/A/16.03.2020 din lucrarea nr. 20-592, emisă de pârâtă, şi Rezoluţiei din data de 18 iunie 2020 din lucrarea Inspectorului-şef nr. C20-739.

Curtea de apel a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

1.1. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a susţinut, în esenţă, că aspectele semnalate nu au fost analizate în întregime nici de intimată şi nici de către instanţa de judecată, care s-a limitat în a expune definiţia abaterii disciplinare fără să analizeze abaterea de gravă neglijenţă, fiind de acord cu soluţia autorităţii pârâte.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate şi probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată, hotărârea atacată nu este contradictorie şi nu conţine motive străine de natura cauzei, aşa încât respectă cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, hotărârea atacată conţine motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei şi au fost examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, motivarea fiind clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

Contrar susţinerilor recurentului, prima instanţă a explicitat aspectele analizate din perspectiva dispoziţiilor incidente, respectiv a normelor constituţionale prevăzute de art. 124 şi de la interpretarea sistematică a prevederilor art. 2 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi art. 16 alin. (2) şi art. 46 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată, îndeplinindu-şi, prin considerentele sale punctuale şi concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate şi de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Judecătorul fondului a demonstrat astfel analiza criticilor şi apărărilor invocate, motivarea nefiind o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aşa cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa instanţei supreme.

Faptul că recurentul nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare invocat.

1.2. Motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, de asemenea, este nefondat.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare care poate îmbrăca mai multe aspecte, şi anume aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia (cum ar fi aplicarea unei norme de drept comun la situaţii pentru care există o normă specială, aplicarea unei norme speciale, prin analogie, la situaţii care nu cad sub incidenţa ei, etc); textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită (inclusiv în cazul în care norma juridică este obscură şi, deci, susceptibilă de interpretare, dar interpretarea data în speţă nu este justă); violarea unor principii generale de drept, etc.

Se reţine că, prin sesizarea adresată autorităţii pârâte, reclamantul şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la modalitatea de instrumentare şi de soluţionare a Dosarului nr. x/2019 de către magistraţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având ca obiect contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 1587 din 2 octombrie 2019 pronunţate de secţia I civilă în Dosarul nr. x/2014, arătând că judecătorii care au pronunţat decizia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă şi i-a fost îngrădit dreptul la apărare.

Prin Rezoluţia nr. 959/A/16.03.2020 din lucrarea nr. 20-592 contestată, autoritatea pârâtă a dispus clasarea sesizării reclamantului, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, reţinând că, în urma verificărilor prealabile efectuate, nu au fost identificate date ori indicii din care să rezulte că judecătoriii vizaţi de sesizare ar fi comis fapte ce ar putea constitui vreo abatere disciplinară.

Împotriva rezoluţiei de clasare reclamantul s-a adresat cu plângere Inspectorului - şef, iar prin Rezoluţia din data de 18 iunie 2020, emisă în lucrarea nr. C20-739, s-a dispus respingerea plângerii şi menţinerea soluţiei de clasare dispuse iniţial.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului care, în esenţă, sunt centrate pe încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, în raport cu împrejurarea că, în opinia părţii, prin modul de instrumentare a Dosarului nr. x/2019 de către magistraţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având ca obiect contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 1587 din 2 octombrie 2019 pronunţate de secţia I civilă în Dosarul nr. x/2014, s-au încălcat mai multe prevederi legale, cu trimitere la neanalizarea aspectelor sesizate şi faptul că nu fost administrate probele solicitate, ceea ce constituie abatere disciplinară în sensul exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, prevăzute şi sancţionate de Legea nr. 303/2004.

Din această perspectivă sunt relevante dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora reprezintă abatere disciplinară "exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă (...) " .

Art. 991 din acelaşi act normativ prevede că,

"(1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Se reţine astfel că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie sau gravă neglijenţă a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Cu alte cuvinte, există abatere disciplinară în sensul art. 991 din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în măsura în care judecătorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

În cauză, se constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că autoritatea pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Înalta Curte reţine că cercetarea disciplinară a magistraţilor se poate realiza doar în condiţiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată şi modificată, care reglementează atât competenţele Inspecţiei Judiciare şi atribuţiile inspectorilor judiciari, cât şi procedura cercetării disciplinare.

În raport cu reglementările prevăzute de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, analiza efectuată de Inspecţia Judiciară se raportează la faptele sesizate, şi nu la conţinutul abaterilor disciplinare la care se face referire in sesizare.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie judiciară de către Inspecţia Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, potrivit cărora, "Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate."

Totodată, faţă de limitele trasate de art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 şi ţinând cont de principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că verificările administrative nu pot implica analiza unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural, o astfel de cenzură excedând competenţelor Inspecţiei judiciare.

Modalitatea în care judecătorul interpretează şi aplică legea într-o cauză dată nu este susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care, aşa cum s-a arătat, acesta încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual, aşa cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 991 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, considerentele hotărârii reprezintă, în esenţă, garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluţionat cererile reclamantului, pronunţându-se asupra argumentelor invocate de părţi, motivarea hotărârii explicând şi fundamentând soluţia concretizată în dispozitivul deciziei.

Aşadar, analiza legalităţii hotărârii reclamate presupune exercitarea unor prerogative jurisdicţionale, care includ în mod necesar capacitatea de a decide asupra unei situaţii de fapt şi de drept care intră în competenţa sa, cu respectarea principiilor publicităţii şi contradictorialităţii, cerinţă care reflectă principiul statului de drept inerent Convenţiei europene şi protocoalelor sale adiţionale (în acest sens fiind şi Hotărârea CEDO din data de 28 februarie 2002, cauza Lavents contra Letoniei, paragraful 81; hotărârea CEDO din data de 22 iunie 2000, cauza Coeme contra Belgiei, paragraful 99), asemenea prerogative aparţinând exclusiv instanţei de control judiciar.

Din această perspectivă, s-a reţinut că argumentele care au stat la baza soluţiei pronunţate sunt prezentate în considerentele respectivei decizii, fiind respectate dispoziţiile procedurale şi enunţate detaliat motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi argumentele care au justificat soluţiile pronunţate, cum corect a sesizat şi judecătorul fondului.

În concluzie, în aceste coordonate, se reţine că verificarea existenţei indiciilor cu privire la săvârşirea unei abateri disciplinare nu se poate realiza cu depăşirea limitelor stabilite de lege.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 99 din 29 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 martie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.