Prosecutor appointment challenge inadmissible for tardy administrative complaint; appeals rejected.

Şedinţa publică din data de 10 martie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea acesteia, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie:

- anularea Ordinului nr. 1906/2015 emis de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a Hotărârii CSM nr. 528/2015 care vizează delegarea şi numirea domnului procuror B. în cadrul DNA fără a fi respectată condiţia specializării, prevăzută de art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie;

- anularea Ordinului nr. 1906/2015 emis de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a Hotărârii CSM nr. 528/2015 care vizează delegarea şi numirea domnului procuror B. în cadrul DNA fără a fi respectată condiţia vechimii, prevăzută de art. 87 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

2. Hotărârile primei instanţe

2.1. Prin încheierea din 22 octombrie 2020, Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de unire a excepţiei lipsei de interes cu fondul cauzei, cerere formulată de reprezentantul convenţional al reclamantei, a respins excepţia lipsei de interes în anularea Hotărârii CSM nr. 528/2015, excepţie invocată de pârâtul CSM, a admis excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiei de nelegalitate a Ordinului nr. 1906/2015, emis de Procurorul General, excepţie invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă ÎCCJ, a admis excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiei de nelegalitate a Hotărârii CSM nr. 528/2015, excepţie invocată din oficiu.

Totodată, a admis cererea de amânare a cauzei formulată de reprezentantul convenţional al reclamantei pentru studiul înscrisurilor comunicate la acel termen de judecată şi a menţinut dispoziţia de prorogare a soluţionării celorlalte excepţii invocate în cauză.

2.2. Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 87 din 5 noiembrie 2020, a admis excepţia inadmisibilităţii şi, în consecinţă, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta A. şi pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, acesta din urmă atacând cu recurs şi încheierea din 22 octombrie 2020.

3.1. În motivarea recursului principal, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., apreciind că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, susţinând că instanţa "a admis o excepţie imprecisă, formulată nelegal" şi pct. 8 al aceluiaşi text de lege întrucât hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul că prima instanţa a considerat un alt termen de la care curgea termenul de exercitare a procedurii prealabile a plângerii administrative.

În esenţă, recurenta a reluat situaţia de fapt cu trimitere la cele două dosare penale în care a fost trimisă în judecată (dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Braşov şi dosarul nr. x/2019 aflat pe rolul Judecătoriei Braşov, dosare disjunse din dosarul penal nr. x/2012 al DNA Braşov), în care urmărirea penală a fost realizată de domnul procuror B. din cadrul DNA - Serviciul Teritorial Braşov, considerând că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât actele de urmărire penală efectuate, începând cu data delegării respectivul procuror 01.09.2015 (Ordinul nr. 1906/2015) şi numirii acestuia în cadrul DNA începând cu data de 07.10.2015 (potrivit Hotărârii CSM nr. 528/2015), au fost întocmite de un procuror necompetent din punct de vedere material şi funcţional.

În continuare, recurenta a făcut trimitere la art. 11 din Legea nr. 554/2004, care instituie două categorii de termene pentru sesizarea instanţei de judecată, şi a arătat că prin sentinţa atacată s-a reţinut faptul că la data de 22.07.2019 avea cunoştinţă despre lipsa vechimii domnului procuror, însă avea doar o bănuială rezonabilă în această privinţă, acesta fiind şi motivul pentru care a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii să comunice care este vechimea acestuia în funcţia de procuror, solicitare la care această instituţie a răspuns la data de 20.08.2019, iar de acest răspuns a luat cunoştinţă la termenul de judecată, în dosarul penal, din data de 09.09.2019, dată la care a susţinut că a formulat plângerile prealabile, aceasta fiind data la care avea certitudinea că delegarea şi numirea domnului procuror în cadrul DNA au fost realizate fără a fi îndeplinită condiţia vechimii prevăzute de lege.

Aşa fiind, recurenta a apreciat că, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, s-a aflat în termenul legal de formulare a plângerilor prealabile, memoriul depus la data de 22.07.2019 este doar un exerciţiu de liber acces la justiţie, nefăcând dovada că avea cunoştinţă despre actele administrative atacate, întrucât acestea nu îi fuseseră încă indicate de către CSM, motiv pentru care termenul poate curge de la data de 09.09.2019 - şedinţa de judecată din dosarul penal în care a aflat despre conţinutul răspunsului CSM - fiind singurul termen la care ne putem raporta.

În acest sens, a arătat că nimeni nu poate cunoaşte conţinutul unui act administrativ individual care are alt destinatar până nu îi este comunicat efectiv acel act la cerere, termenul nu poate curge de la altă data decât cea din 09.09.2019, iar formularea plângerii prealabile putea interveni până la 08.10.2019 ceea ce s-a şi întâmplat, în data de 12, respectiv de 13 septembrie 2019 a formulat aceste plângeri.

În opinia recurentei, intervenientul forţat a invocat o excepţie imprecisă, arătând două date diferite, şi de fapt instanţa s-a pronunţat ultra petita şi a admis o excepţie formulată nelegal, apreciind că reţinerile primei instanţe în privinţa termenului în discuţie aduc atingere şi dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Recurenta a mai susţinut că hotărârea atacată are multe carenţe, printre care a făcut trimitere la datele de 08.10.2010 şi 22.10.2010, dar de fapt este vorba de anul 2020.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte instanţe de acelaşi grad, pentru că interesele bunei administrări a justiţiei o cer şi intervenientul estet magistrat în Braşov.

3.2. Apărările formulate în cauză

3.2.1. Apărările intimatului-pârât Consiliul Superior al Magistraturii. Recursul incident

Prin întâmpinare, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamantă şi menţinerea sentinţei atacate sub aspectul excepţiei de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, răspunzând punctual criticilor formulate.

Odată cu întâmpinarea, pârâtul a formulat şi recurs incident, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 32, art. 36 şi art. 40 din C. proc. civ., apreciind eronat cu privire la netemeinicia excepţiei lipsei de interes invocată în cadrul apărărilor formulate.

Astfel, contrar celor reţinute de prima instanţă, a considerat că reclamanta nu justifică interesul în demersul judiciar întreprins şi anume nu justifică un interes în ceea ce priveşte solicitarea de anulare a Hotărârii nr. 528 din 06.10.2015 a secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, în raport cu prevederile art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, făcând trimitere la faptul că în contenciosul administrativ există o delimitare, din punct de vedere procesual, între contenciosul subiectiv şi cel obiectiv.

În cauză, a arătat că recurenta - reclamantă nu a menţionat încălcarea unor drepturi subiective care să o vizeze nemijlocit, să îi producă un prejudiciu personal şi actual, astfel încât nu sunt îndeplinite cerinţele legii şi nu rezultă niciun folos practic pe care aceasta să-1 obţină prin anularea Hotărârii nr. 528/06.10.2015 a secţiei pentru procurori. Reclamanta nu dovedeşte existenţa unui act administrativ care să-i fi produs o vătămare prin încălcarea vreunui drept prevăzut de lege sau a vreunui interes legitim privat.

În acest sens, a făcut trimitere la practica constantă a instanţei supreme, potrivit căreia în cadrul contenciosului administrativ subiectiv (ce are ca scop protejarea drepturilor subiective ce aparţin unei persoane fizice sau juridice determinate, individualizate) nu poale fi sancţionată o nelegalitate obiectivă a actului administrativ, sancţiunea revocării/nulităţii urmând a fi aplicată numai cu condiţia existenţei unei vătămări produse persoanei fizice sau juridice într-un drept subiectiv sau într-un interes legitim privat (decizia nr. 1266 din 6 martie 2009).

În concluzie, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului incident, casarea în parte a sentinţei atacate şi a încheierii din data de 22.10.2020, cu consecinţa admiterii excepţiei lipsei de interes şi a respingerii cererii de chemare în judecată faţa de acesta, ca fiind lipsită de interes. Pe fondul cauzei, a precizat că îşi menţine apărările formulate prin întâmpinarea depusă în primă instanţă.

3.2.2. Prin întâmpinare, intimatul-intervenient B. a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă, susţinând că în mod corect prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă.

3.2.3. Prin notele scrise formulate în cauză, intimatul pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă, susţinând că în mod corect prima instanţă a reţinut că a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de reclamantă şi de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

1.1. Cu privire la recursul principal

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Ordinului nr. 1906/2015 emis de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a Hotărârii nr. 528 din 06.10.2015 a secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

Curea de Apel Braşov a respins acţiunea formulată de reclamant ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

1.1.1. Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Înalta Curte constată că este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, apreciind că prima instanţă "a admis o excepţie imprecisă, formulată nelegal".

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate şi probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată, hotărârea atacată conţine motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei şi au fost examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, motivarea fiind clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, nu este contradictorie şi nu conţine motive străine de natura cauzei, aşa încât respectă cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Aşadar, nu se poate reţine o motivare deficitară a hotărârii recurate sub aspectul modalităţii de soluţionarea a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, aşa încât alegaţiile părţii în sensul că prima instanţă "a admis o excepţie imprecisă, formulată nelegal" nu pot fi primite.

Judecătorul fondului a demonstrat astfel analiza criticilor şi apărărilor invocate, motivarea nefiind o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aşa cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa instanţei supreme.

Totodată, se reţine că motivarea hotărârii răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil şi lipsit de arbitrariu, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument invocat, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor fiecărei cauze, ea presupunând însă ca partea în cauză să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei şi Cauza Ruiz Torija contra Spaniei).

Faptul că recurenta nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Totodată, nu pot fi primite afirmaţiile recurentei prin care relevă carenţe ale sentinţei atacate, cu referire la data eronată a pronunţării încheierilor de şedinţă din 08.10.2020 şi respectiv din 22.10.2020, menţionate în cuprinsul sentinţei ca fiind pronunţate în data de 08.10.2010 şi data de 22.10.2010, acestea reprezentând în fapt doar simple erori materiale care pot fi îndreptate în procedura prevăzută de art. 442 din C. proc. civ.

1.1.2. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, de asemenea, este nefondat.

Aşadar, acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare care poate îmbrăca mai multe aspecte, şi anume aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia (cum ar fi aplicarea unei norme de drept comun la situaţii pentru care există o normă specială, aplicarea unei norme speciale, prin analogie, la situaţii care nu cad sub incidenţa ei, etc); textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită (inclusiv în cazul în care norma juridică este obscură şi, deci, susceptibilă de interpretare, dar interpretarea data în speţă nu este justă); violarea unor principii generale de drept, etc.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul că prima instanţa a apreciat greşit asupra momentului de la care curge termenul de exercitare a procedurii prealabile a plângerii administrative.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei care, în esenţă, sunt centrate pe împrejurarea că în mod greşit a fost respinsă acţiunea ca inadmisibilă, întrucât plângerea prealabilă a fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de lege.

Se reţine că cererea recurentei vizează anularea Ordinului nr. 1906/2015 emis de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a Hotărârii nr. 528 din 06.10.2015 a secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, care se referă la delegarea şi numirea domnului procuror B. în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, acte care au natura juridică a unor acte administrative individuale.

Recurenta fiind terţ faţă de actele administrative atacate, termenul de formulare a cererii de anulare curge de la data la care aceasta a luat cunoştinţă de respectivele acte, având în vedere că, faţă de aceasta, nu există obligaţia comunicării actelor.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 7 alin. (3) Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora:

(3) Este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. Plângerea prealabilă, în cazul actelor administrative unilaterale, se va introduce în termen de 30 de zile din momentul în care persoana vătămată a luat cunoştinţă, pe orice cale, de conţinutul actului. Pentru motive temeinice, plângerea prealabilă se poate formula şi peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data la care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de conţinutul acestuia. Termenul de 6 luni prevăzut în prezentul alineat, precum şi cel prevăzut la alin. (1) sunt termene de prescripţie.

Aşa cum s-a arătat, în raport cu dispoziţiile legale menţionate, termenele curg, pentru persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia.

Data luării la cunoştinţă este data la care terţul putea şi trebuia, avea posibilitatea reală şi efectivă de a lua cunoştinţă de actul administrativ.

În interpretarea prevederilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, se reţine, astfel, că este obligat să introducă plângere prealabilă şi terţul ce se pretinde vătămat printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, în termenul legal de 30 de zile, care începe însă să curgă de la momentul la care acesta a luat cunoştinţă de existenţa actului.

În cauză, momentul la care recurenta a luat cunoştinţă de existenţa hotărârii atacate este cel mai târziu la data de 22.07.2019, când aceasta a depus în dosarul penal (2650/62/2018/a1 al Tribunalului Braşov) memoriul prin care a adus critici Hotărârii nr. 528/2015 a secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii şi prin care a invocat excepţia nulităţii absolute a urmăriri penale desfăşurate în cauză de către intervenient, hotărâre care a fost publicată pe site-ul Consiliului la data de 28.10.2015, astfel că partea nu putea invoca necunoaşterea conţinutului acest act.

Aşadar, termenul de 30 de zile, prevăzut de lege, în care recurenta-reclamanta avea posibilitatea să formuleze plângere prealabilă s-a împlinit la data de 21.08.2019, cum corect a reţinut şi prima instanţă.

În aceste condiţii, plângerea prealabilă formulată de recurenta-reclamantă şi înregistrată la Consiliul Superior al Magistraturii la data de 12.09.2019, iar la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 13.09.2019, a fost introdusă cu depăşirea termenului legal de 30 de zile în raport cu data la care a luat cunoştinţă de conţinutul actului administrativ atacat, respectiv data de 22.07.2019 când a depus memoriul în cauza penală, ceea ce echivalează cu neîndeplinirea acestei proceduri prealabile obligatorii.

Aşa fiind, contrar susţinerilor recurentei, în cauză nu poate fi reţinută o altă dată de la care să curgă termenul de exercitare a procedurii prealabile a plângerii administrative, avansată de parte ca fiind data de 09.09.2019, neavând relevanţă data când aceasta a luat cunoştinţă de răspunsul Consiliului Superior al Magistraturii câtă vreme cunoştea despre existenţa actului pretins vătămător cu mult înainte de respectivul răspuns.

Or, procedura administrativă prealabilă reprezintă o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune, neîndeplinirea acesteia atrăgând inadmisibilitatea acţiunii, conform art. 193 din C. proc. civ., cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului.

Instanţa de control judiciar reţine, totodată, că nu pot fi avute în vedere nici celelalte critici ale recurentei.

Astfel, nu se poate reţine incidenţa în cauză a prevederilor art. 11 din Legea nr. 554/2004 invocate de recurentă, acestea reglementând termenul de introducere a acţiunii în contencios administrativ.

Or, în cauză, acţiunea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă în raport cu tardivitatea formulării plângerii prealabile, care echivalează cu neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii prevăzute de lege, aşadar nu este în discuţie termenul în care reclamanta a introdus demersul judiciar la instanţa de contencios administrativ.

Cât priveşte susţinerea recurentei, în sensul că prima instanţă s-a pronunţat ultra petita, în cadrul căreia a reluat criticile admiterii excepţiei inadmisibilităţii, în opinia părţii fiind formulată nelegal, se observă că ipoteza ultra petita are în vedere situaţiile în care instanţa a dat mai mult decât s-a cerut, cu referire strictă la pretenţiile deduse judecăţii, prin urmare respectiva ipoteză nu poate fi extinsă modului în care instanţa dispune cu privire la o excepţie de procedură sau de fond.

Referitor la solicitarea părţii de trimitere a cauzei spre rejudecare unei alte instanţe de acelaşi grad, invocând argumente legate de imparţialitatea obiectivă a instanţei determinată de calitatea de procuror a uneia dintre părţile din cauză, se remarcă că respectiva solicitare conturează unul dintre cazurile de strămutare prevăzute de art. 140 alin. (1) din C. proc. civ., ceea ce impune urmarea acestei proceduri.

În fine, instanţa de control judiciar reţine că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripţie şi cele de decădere sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora fac parte dintre limitările admise de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în exercitarea dreptului de acces la justiţie, consacrat în art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Aşa fiind, în cauză, nu poate fi reţinută o încălcare a prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi cele din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cu referire la accesul la justiţie al cetăţenilor şi dreptul acestora la un proces echitabil, câtă vreme recurenta nu justifică vreo încălcare a respectivelor prevederi, în condiţiile în care hotărârea atacată respectă exigenţele legale privind motivele care au condus la soluţia pronunţată.

În speţă, soluţia aleasă de legiuitor nu contravine liberului acces la justiţie, pentru că, potrivit principiilor cristalizate în jurisprudenţa contenciosului constituţional român şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu aduce atingere substanţei acestui drept, statele dispunând de o marjă de apreciere în instituirea condiţiilor şi limitelor exercitării dreptului la acţiune.

Instanţa de control judiciar constată că, în realitate, recurenta îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţia primei instanţe.

1.2. Referitor la recursul incident

În ceea ce priveşte recursul incident formulat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, se constată că nu pot fi primite criticile formulate, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentului, prima instanţă nu a aplicat greşit prevederile art. 32, art. 36 şi art. 40 din C. proc. civ.

Aşa cum s-a reţinut, acţiunea reclamantei vizează anularea unui ordin emis de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi anularea Hotărârii nr. 528 din 06.10.2015 a secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

În cauză, se constată, din probele administrate, că intimatul-intervenient a efectuat acte de urmărire penală în ceea ce o priveşte pe reclamanta A., aceasta considerând astfel că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât actele de urmărire penală efectuate, începând cu data delegării domnului procuror 01.09.2015 (Ordinul nr. 1906/2015) şi numirii acestuia în cadrul DNA începând cu data de 07.10.2015 (potrivit Hotărârii CSM nr. 528/2015), au fost întocmite de un procuror necompetent din punct de vedere material şi funcţional, motiv pentru care a promovat prezentul demers judiciar.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., una din condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune este cea privind interesul de a promova acţiunea, condiţie generală care vizează orice cerere formulată în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării căilor de atac.

Interesul este definit ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conţinutul acesteia.

Conform art. 33 din C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

În raport cu prevederile menţionate, se constată că recurenta-reclamantă justifică un interes determinat, legitim, personal, născut şi actual în formularea cererii de anulare a Hotărârii nr. 528 din 06.10.2015 a secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, folosul practic urmărit de parte fiind astfel evident.

Prin urmare, se constată că în cauză toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, va respinge recursul principal formulat de reclamantă împotriva sentinţei atacate şi recursul incident formulat de pârât împotriva aceleiaşi sentinţei şi a încheierii din 22 octombrie 2020, ca nefondate, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 87 din 5 noiembrie 2020 şi recursul incident formulat de pârâtul

Consiliul Superior al Magistraturii împotriva aceleiaşi sentinţe şi a încheierii din 22 octombrie 2020 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal pronunţate în dosarul nr. x/2019, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 martie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.