Lawyer's exclusion from bar upheld as constitutional basis survives challenge to related provision.

Dosarnr. x/2018

Şedinţa publică din data de 03 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel la data de 08.10.2018, reclamantul, A., a formulat, în contradictoriu cu pârâţii UNIUNEA NAŢIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA - CONSILIUL UNIUNII şi UNIUNEA NAŢIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA - BAROUL CONSTANŢA, contestaţie împotriva deciziei nr. 390/24.08.2018, emisă de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea deciziei nr. 390/24.08.2018, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia administrativă formulată de reclamant împotriva deciziei nr. 21/16.04.2018, emisă de Baroul Constanţa, anularea deciziei nr. 21/16.04.2018, cu toate consecinţele ce derivă din lipsirea de eficienţă juridică a actului administrativ.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 31/CA din 07 februarie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii UNIUNEA NAŢIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA - CONSILIUL UNIUNII şi UNIUNEA NAŢIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA - BAROUL CONSTANŢA - CONSTANŢA, ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 31/CA din 07 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamantul A., apreciind că hotărârea recurată este nelegală, supusă casării prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

I. Cu referire la motivul de casare prev.de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

In susţinerea acestui motiv de recurs se afirmă că, deşi nu se poate vorbi de lipsa motivării hotărârii, în sentinţa atacată sunt prezentate considerentele referitoare exclusiv la criticile care au fost formulate de recurent în cuprinsul cererii introductive de instanţă, fără referire la motivele expuse în cuprinsul contestaţiei administrative.

Totodată recurentul afirma ca DECIZIA NR. 390/24.08.2018 a CONSILIULUI U.N.B.R. precum şi DECIZIA NR. 21/16.04.2018 a BAROULUI CONSTANTA sunt nemotivate, iar instanţa de fond nu a analizat aceste aspecte.

II. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept substanţial, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de fond nu a sancţionat lipsa de motivare a actului administrativ contestat, ignorând astfel linia jurisprudenţială constantă a instanţei supreme, prin care s-a statuat că obligaţia autorităţii emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanţie contra arbitrariului şi se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale şi subiective.

În cauză, obligaţia motivării actului administrativ - ce reprezintă o cerinţă de legalitate, acceptată atât pe plan intern, cât şi la nivel comunitar, a fost realmente ignorată de emitentul deciziei contestate, iar judecătorul fondului nu a înţeles să sancţioneze lipsa motivării.

Instanţa de fond reţine că nu este întemeiată nici critica referitoare la lipsa din cuprinsul actului administrativ a menţiunilor obligatorii privitoare la modalitatea în care poate fi contestată decizia, respectiv la instanţa competentă să soluţioneze calea de atac.

Prin chiar cererea de chemare în judecată, a făcut referire la faptul că art. 4 Protocolul VII CEDO legiferează interdicţia de a se emite pe cale separată condamnări paralele pentru aceeaşi faptă, neinvocând o dublă cercetare penală, cum lasă să se înţeleagă motivarea hotărârii recurate.

În condiţiile în care, dat fiind că România a ratificat fără rezerve Protocolul VII, este obligată să pună în aplicare jurisprudenţa Curţii privind interdicţia cumulului între răspunderea penală şi cea contravenţională - iar nu şi cea disciplinară, dar şi să ţină seama - în situaţia paralelismului celor două proceduri, de circumstanţele şi de măsurile dispuse prin condamnarea penală, astfel încât în urma anchetei disciplinare să nu se ajungă la o sancţiune mai severă decât cea dispusă urmare a condamnării penale.

Faptul că sancţiunea disciplinară - care vizează pierderea calităţii de avocat, a fost dispusă de organismele de conducere specifice acestei profesii, în temeiul dat de Statutul profesiei de avocat, după cum motivează judecătorul fondului, nu schimbă validitatea criticilor aduse, ştiut fiind că prevederile Statutului trebuie să fie interpretare în consonanţă cu dispoziţiile şi jurisprudenţa comunitară.

Greşita aplicare a legii rezidă şi din modalitatea în care instanţa de fond a supus analizei criticile pe care le-a expus referitor la conţinutul dispoziţiei legale în temeiul căreia a fost sancţionat.

Prin Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017 - publicată în M.Of. nr. 68/22.06.2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, şi a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, texte de lege care au următorul cuprins: Art. 14:

"Este nedemn de a fi avocat: a) cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei";

Art. 27:

"Calitatea de avocat încetează: [...] d) dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii".

Prin Decizia menţionată, instanţa de contencios constituţional, prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, constată că sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, este neconstituţională.

În motivarea Deciziei, Curtea consideră că "revine legiuitorului sarcina de a conferi normei legale criticate un conţinut normativ edificator şi de a stabili un cadru legislativ coerent şi lipsit de echivoc cu privire la condiţiile concrete în care intervine încetarea calităţii de avocat, prin excluderea din profesie, ca urmare a incidenţei cazului de nedemnitate prevăzut de art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, republicată".

Legiuitorul nu a intervenit, astfel că dispoziţia legală faţă de care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate, şi-a încetat valabilitatea.

Prin modalitatea în care a valorificat textul de lege în temeiul căruia a fost sancţionat - declarat neconstitutional, intimatul s-a transformat în legiuitor pozitiv, iar judecătorul fondului - deşi a invocat disp.art. 147 alin. (4) din Constituţie, a dat gir de legalitate constituţionale.

Din considerentele deciziei CCR nr. 225/2017, nu se desprinde ideea ca urmează a fi înlăturata sintagma "de natura a aduce atingere prestigiului profesiei" pentru a "nu se mai permite organelor profesiei de avocat un drept de apreciere asupra infracţiunilor comise" - asa cum greşit a reţinut instanţa de fond, considerentele deciziei CCR fiind in sensul ca impune o atitudine activa legiuitorului "in precizarea si clarificarea textului de lege" - răstimp in care art. 14 lit. a) nu isi mai produce efectele.

În egală măsură, opinează că prima instanţă în mod eronat a apreciat ca fiind nefondate susţinerile sale potrivit cu care Consiliul UNBR nu avea competenţa legală să raporteze efectele Deciziei CCR la data săvârşirii faptei penale ce i se impută, pe care le-a expus prin prisma incidenţei principiului ce guvernează intrarea în vigoare a actelor normative.

Menţionează că, procesul penal s-a finalizat prin hotărârea definitivă - pronunţată cu opinie separată de achitare, la data de 7.11.2017, Decizia CCR era în vigoare şi obligatorie, ceea ce înseamnă că era cu atât mai imperativă respectarea sa pentru raporturile juridice născute ulterior.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata UNBR a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin cererea de recurs, prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 6) şi 8) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat.

Raportat la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va arăta motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, din examinarea sentinţei recurate rezultă că hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care instanţa le-a avut în vedere pentru respingerea cererii de anulare şi a cererii de suspendare. Motivarea hotărârii este succintă, însă instanţa a reţinut situaţia de fapt, dispoziţiile legale incidente, şi a expus concret argumentele de fapt şi de drept pentru care a constatat netemeinicia cererilor, nu cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, iar cererile accesorii au fost analizate în raport de soluţia dată cererii principale de anulare.

Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument şi fiecărei susţineri invocate de părţi, acestea putând fi grupate şi analizate raportat la motivul de nelegalitate a actului administrativ căruia i se circumscriu sau la obiectul cererii formulate; obligaţia de motivare nu impune o anumită întindere a motivării sau un răspuns la fiecare susţinere a părţilor, ci expunerea raţionamentului juridic care a determinat aprecierea şi convingerea judecătorului pentru soluţia pronunţată.

Astfel, în condiţiile în care reclamantul a invocat nerespectarea termenului de 15 zile prevăzut în art. 26 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat, Înalta Curte constată că instanţa de fond a răspuns acestor motive.

Instanţa de fond a reţinut ca prin respingerea contestaţiei formulate CONSILIUL UNBR şi-a însuşit poziţia BAROULUI CONSTANTA exprimată în cadrul procedurii administrative iar cu privire la natura juridica a acestui termen, nu este un termen de decădere ci un termen de recomandare, şi neindicarea căii de atac şi a instanţei de judecată nu este un motiv de nulitate absolută, neexistând nici o vătămare a reclamantului în condiţiile în care şi-a exercitat dreptul de a sesiza instanţa de judecata competentă în termenul legal.

Cu privire la încălcarea art. 4 Protocolul VII CEDO în sensul că a fost sancţionat prin decizie administrativ jurisdicţională mai sever decât prin decizia penală pronunţată de ICCJ.

Recurentul afirma ca art. 4 din Protocolul VII CEDO legiferează interdicţia de a se emite pe cale separată condamnări paralele pentru aceeaşi situaţie; nu este permis ca un organ administrativ jurisdicţional să judece şi să completeze o chestiune tranşată prin hotărâre judecătorească definitivă.

Art. 4 Protocolul VII CEDO se refera la o noua "pedepsă penală" pentru aceeaşi fapta.

Organele de conducere ale profesiei de avocat nu au aplicat o sancţiune penala după o condamnare definitivă, ipoteza la care se refera art. 4 Protocolul VII CEDO

Interzicerea executării pentru un termen fix de trei ani a profesiei de avocat a fost aplicata de către instanţa de judecata in temeiul dispoziţiilor penale, având in vedere condiţiile si criteriile de individualizare a acestei pedepse complementare.

Organele profesiei de avocat nu au făcut decât sa aplice texte legale referitoare la nedemnitate, respectiv prevederile art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, texte care prevăd ca si condiţie de aplicare ipoteza ca avocatul sa fie condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate.

În mod firesc, condamnarea poate avea ca obiect şi aplicarea unei pedepse complementare, respectiv interzicerea exercitării pentru un termen determinat a profesiei de avocat, interdicţie avuta in vedere de legiuitor la adoptarea art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995.

Nedemnitatea nu este o pedeapsa penală şi are în mod firesc o natura juridică deosebita de cea a pedepsei penale complementare şi se refera la încetarea calităţii de avocat şi nu la interdicţia limitata a exercitării profesiei.

Pe fond, recurentul invocă faptul că temeiul legal în baza căruia au fost pronunţate cele doua decizii atacate este reprezentat de o prevedere legală faţă care şi-a încetat efectele ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 225/04.04.2017 a Curţii Constituţionale, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 14, lit. a) din Legea 51/1995.

Susţinerile din recurs referitoare la faptul că s-a reţinut greşit că decizia a cărei anulare s-a solicitat este motivată în fapt şi în drept, vor fi avute în vedere la analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, este, de asemenea, nefondat. Motivele de recurs vor fi examinate raportat la dispoziţiile legale incidente, având în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 225 din 4 aprilie 2017, referitoare la excepţiile de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 lit. a) şi art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, publicată în Monitorul Oficial nr. 468 din 22 iunie 2017.

Prin sentinţa penală nr. 229/23.12.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 472/A/2016/07.11.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurentul a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare şi, ca sancţiune accesorie, i-a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii de a exercita profesia de avocat pe o perioadă de 3 ani.

Prin decizia nr. 21/16.04.2018, Consiliul Baroului Constanţa, organizat conform prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 republicată, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, având în vedere dispoziţiile art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 republicată, A. a fost exclus din profesie.

Decizia a fost emisă de Consiliul Baroului Constanţa în temeiul dispoziţiilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, care reglementează atribuţiile Consiliului Baroului.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, art. 14 lit. a), "Este nedemn de a fi avocat: a) cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;", iar conform art. 27 lit. d), " Calitatea de avocat încetează: (…) d) dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii.".

De asemenea, dispoziţiile art. 26 din Statutul profesiei de avocat prevăd că "(1) Pentru aplicarea Legii, cazurile de nedemnitate se verifică atât cu ocazia primirii în profesie, cu ocazia reînscrierii în tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei, cât şi pe întreaga durată a exercitării acesteia. (…) (3) Avocaţii care se găsesc în unul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de art. 14 lit. a), lit. b) teza I, lit. c) şi d) din Lege sunt obligaţi să prezinte baroului hotărârile judecătoreşti prin care au fost condamnaţi definitiv la pedeapsa cu închisoarea pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, prin care li s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, prin care au fost declaraţi faliţi frauduloşi sau prin care au fost condamnaţi definitiv pentru fapte săvârşite în legătură cu exercitarea profesiei. (4) Consiliul baroului va examina, în termen de 15 zile, hotărârile judecătoreşti, respectiv înscrisurile ce privesc condiţiile încetării profesiei practicate de către avocatul înscris în tabloul avocaţilor incompatibili şi va aprecia asupra demnităţii avocatului. Consiliul baroului va hotărî, după caz, menţinerea în profesie sau încetarea calităţii de avocat, potrivit Legii. (…)", iar potrivit art. 58 din acelaşi Statut, "(1) Calitatea de avocat încetează: (…) d) în cazul în care avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, potrivit legii. (2) Încetarea calităţii de avocat se constată prin decizie a consiliului baroului şi are drept consecinţă radierea celui în cauză din tabloul avocaţilor.".

Prin hotărârea supusă controlului judiciar a fost respinsă ca nefondată acţiunea dedusă judecăţii, prin care a solicitat instanţei anularea Deciziei nr. 390/24.08.2018 emisă de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Prin actul administrativ contestat a fost respinsă contestaţia pe care a formulat-o împotriva Deciziei nr. 21/16.04.2018 emisă de Baroul Constanţa.

Susţinerile din recurs care privesc nemotivarea deciziei nr. Deciziei nr. 390/24.08.2018 emisă de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor şi a Deciziei nr. 21/16.04.2018 emisă de Baroul Constanţa sunt nefondate.

Actul administrativ trebuie motivat pentru a da posibilitatea cunoaşterii motivelor pentru care a fost emis, persoanei interesate să aprecieze asupra legalităţii şi temeiniciei acestuia, şi instanţei de judecată, învestită de persoana care se pretinde vătămată, să efectueze controlul jurisdicţional. Motivarea trebuie să fie adecvată actului emis, în raport de natura acestuia, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărei situaţii care a determinat emiterea actului administrativ.

Instanţa de fond în mod corect a reţinut că din cuprinsul deciziilor rezultă că au fost avute în vedere dispoziţiile art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 privind încetarea calităţii de avocat dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii, iar potrivit art. 14 lit. a) din acelaşi act normativ, este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoarea pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate de natură să aducă atingere prestigiului profesiei.

Decizia Deciziei nr. 21/16.04.2018 este emisă, aşadar, în baza art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, care prevede încetarea calităţii de avocat "dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii", normă legală precizată în decizie şi care reglementează unul din cazurile de încetare a calităţii de avocat, pentru condamnare definitivă pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, iar dispoziţiile corespunzătoare din Legea nr. 51/1995 care se referă la nedemnitate sunt cele ale art. 14, printre acestea, la lit. a), se regăseşte condamnarea definitivă "prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei".

Actul administrativ contestat în cauză, răspunde cerinţei de motivare, în condiţiile în care decizia de încetare a calităţii de avocat este emisă având în vedere dispoziţiile art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 republicată, care prevăd încetarea calităţii dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii, iar reclamantul a fost condamnat definitiv prin sentinţa penală nr. 472/A/2016/07.11.2017 pronunţată de ÎCCJ.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 225 din 4 aprilie 2017 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, este neconstituţională; de asemenea, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia invocată de reclamant de neconstituţionalitate a prevederilor art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu privire la care s-a constatat că sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Astfel cum s-a reţinut şi anterior, aplicarea acestei decizii în prezenta cauză se impune raportat la dispoziţiile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României, art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în prezenta cauză, nesoluţionată definitiv, în care a fost invocată şi pronunţată decizia Curţii Constituţionale, ca de altfel în toate cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile. Curtea Constituţională a reţinut, referitor la aplicarea deciziilor sale acestor cauze, faptul că ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii constatate ca fiind neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat (în acest sens, Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016).

Deşi norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa că, în momentul în care constată ca fiind neconstituţionale dispoziţiile legale, "prezumţia de constituţionalitate este răsturnată, iar dispoziţiile legale respective nu mai pot fi aplicate în acel proces" (Decizia nr. 48 din 4 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 15 aprilie 2014), "decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor" (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008).

Prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, pe care se întemeiază expresia obligativităţii erga omnes a interpretării şi soluţiei pronunţate de instanţa de contencios constituţional, implică obligaţia constituţională a tuturor autorităţilor de a aplica întocmai deciziile Curţii la situaţiile concrete în care normele constatate neconstituţionale au incidenţă (în acest sens, Decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2019).

Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017, cu privire la dispoziţiile art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, că "(…) este reglementat unul dintre cazurile de nedemnitate a avocatului, şi anume acela că este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei. Curtea observă că acest prim caz de nedemnitate presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: condamnarea, în mod definitiv, prin hotărâre judecătorească, la pedeapsa cu închisoarea (legea nu face deosebire între condamnarea la închisoare cu executare sau cu suspendare); infracţiunea pentru care s-a pronunţat condamnarea să fi fost săvârşită cu intenţie; infracţiunea să aducă atingere prestigiului profesiei.".

A constatat Curtea Constituţională, în ceea ce priveşte art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, că "25. (...) sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, este neconstituţională şi contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, redactarea acesteia fiind lipsită de claritate şi precizie, având în vedere că nu se precizează în mod clar acele infracţiuni intenţionate care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat. Prin urmare, necircumstanţierea expresă a infracţiunilor a căror săvârşire este de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat lasă loc arbitrarului, făcând posibilă aplicarea diferenţiată a sancţiunii excluderii din profesie, în funcţie de aprecierea subiectivă a structurilor profesiei de avocat competente să aprecieze asupra cazului de nedemnitate. Această lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cadrul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, republicată, creează astfel premisa aplicării acesteia în mod diferit, într-o manieră discriminatorie, ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare.".

Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 22 iunie 2017, iar de la acea dată este definitivă şi obligatorie. Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 au fost suspendate de drept timp de 45 de zile, iar ulterior şi-au încetat efectele juridice, întrucât în 45 de zile de la publicare Parlamentul României nu a pus de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Curtea Constituţională a precizat că "(…) revine legiuitorului sarcina de a conferi normei legale criticate un conţinut normativ edificator şi de a stabili un cadru legislativ coerent şi lipsit de echivoc cu privire la condiţiile concrete în care intervine încetarea calităţii de avocat, prin excluderea din profesie, ca urmare a incidenţei cazului de nedemnitate prevăzut de art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, republicată.". Legiuiorul, deşi avea obligaţia de a se conforma şi de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, nu şi-a îndeplinit această obligaţie.

Raportat la decizia pronunţată, având în vedere că neconstituţionalitatea este o sancţiune de drept constituţional care se aplică imediat situaţiilor pendinte în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, iar instanţa, în aplicarea şi în interpretarea normelor infraconstituţionale, trebuie să respecte deciziile Curţii Constituţionale, care materializează şi explicitează exigenţele Constituţiei, este de observat că, deşi excepţia invocată a privit atât art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, care prevede că "Este nedemn de a fi avocat: a) cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei", cât şi art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, potrivit căruia "Calitatea de avocat încetează (...) d) dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii", Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate numai în ceea ce priveşte sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat" din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Efectele specifice declarării ca neconstituţionale privesc exclusiv sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei", care şi-a încetat aplicarea, art. 14 lit. a) produce efecte juridice în continuare, în limitele în care nu s-a constatat neconstituţionalitatea, în sensul că este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate.

Prin Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017 s-a avut în vedere că reglementarea din materia nedemnităţii avocatului este una normală, care garantează că persoanele care exercită această onorantă profesie au un profil moral impecabil, fiind de neconceput ca persoane cu condamnări penale (grave) să participe la actul de justiţie, că se află sub incidenţa sancţiunii excluderii din profesie doar săvârşirea de infracţiuni intenţionate, în considerarea faptului că, dacă nu există intenţie din partea avocatului, nu se poate spune că acestuia îi sunt afectate probitatea şi corectitudinea; de asemenea, s-a reţinut că, în condiţiile în care legea nu stabileşte sfera infracţiunilor care afectează/nu afectează prestigiul profesiei de avocat, nedemnitatea fiind un aspect esenţial, determinarea infracţiunilor care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat reprezintă o problemă care nu trebuie lăsată la aprecierea suverană a structurilor profesionale competente să stabilească asupra cazului de nedemnitate, care se întemeiază pe aprecieri subiective, care pot varia de la o structură profesională teritorială la alta.

Pe cale de consecinţă, nici instanţa de judecată învestită cu acţiunea în anularea actului administrativ în temeiul dispoziţiilor legale care reglementează contenciosul administrativ nu poate efectua astfel de aprecieri în controlul jurisdicţional exercitat asupra deciziei de încetare a calităţii de avocat, cu privire la care efectuează exclusiv un control de legalitate, o asemenea operaţiune echivalând cu o legiferare şi constituind o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Dispoziţia art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, în baza căruia a fost emisă decizia contestată, care prevede că încetează calitatea de avocat dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii, a fost constatată ca fiind constituţională prin Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017.

Curtea Constituţională a reţinut prin această decizie, referitor la critica privind art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, că "(...) fiind o normă de trimitere, trebuie privit din prisma efectelor declarării ca neconstituţională a sintagmei "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) al aceluiaşi act normativ. Astfel, prin conţinutul său normativ, art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, republicată, nu conţine niciun viciu de neconstituţionalitate, ci doar reglementează una din situaţiile în care încetează calitatea de avocat. 28. De altfel, în jurisprudenţa sa în materie, exemplu fiind Decizia nr. 472 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 28 iulie 2016, sau Decizia nr. 379 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 27 noiembrie 2013, Curtea a statuat că, în concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar cei care doresc să practice această profesie sunt datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. De asemenea, Curtea a reţinut că, deşi avocatura este o profesie liberală şi independentă, exercitarea sa trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată, inclusiv, prin aplicarea unor măsuri coercitive. Aşa fiind, Curtea a subliniat că instituirea, prin legea care reglementează exercitarea profesiei de avocat, a unor obligaţii pentru cei în cauză, precum şi a unor măsuri sancţionatoare faţă de cei ce încalcă regulile prevăzute de aceasta nu este grevată de niciun viciu de neconstituţionalitate. 29. Curtea a reţinut, totodată, că sancţiunea disciplinară a excluderii din profesia de avocat reflectă principiul demnităţii şi onoarei profesiei de avocat, reprezentând o garanţie a moralităţii şi probităţii profesionale pentru membrii baroului. Din această perspectivă, legislaţia referitoare la organizarea profesiei de avocat este guvernată de anumite principii şi reguli care asigură o bună, normală şi legală desfăşurare a activităţii de avocat, acesta fiind obligat să se abţină de la comiterea unor fapte antisociale care ar arunca asupra sa o lumină negativă.".

S-a constatat, aşadar, că art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 nu conţine niciun viciu de neconstituţionalitate, reglementând doar una din situaţiile în care încetează calitatea de avocat, ca măsură sancţionatorie instituită de legea care reglementează exercitarea profesiei de avocat.

Prin urmare, aşa cum s-a reţinut, întrucât Curtea Constituţională nu a declarat neconstituţional textul art. 14 lit. a) în totalitate şi a constatat ca fiind constituţionale prevederile art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, încetându-şi aplicarea exclusiv sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei", subzistă cazul de nedemnitate referitor la condamnarea definitivă prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate cu consecinţa încetării calităţii de avocat.

Pornind de la constatarea că sancţiunea disciplinară a excluderii din profesia de avocat reflectă principiul demnităţii şi onoarei profesiei de avocat, reprezentând o garanţie a moralităţii şi probităţii profesionale pentru membrii baroului şi că, din această perspectivă, legislaţia referitoare la organizarea profesiei de avocat este guvernată de anumite principii şi reguli care asigură o bună, normală şi legală desfăşurare a activităţii de avocat, acesta fiind obligat să se abţină de la comiterea unor fapte antisociale care ar arunca asupra sa o lumină negative, Curtea Constituţională a apreciat că determinarea infracţiunilor care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat reprezintă o problemă care nu trebuie lăsată la aprecierea suverană a structurilor profesionale competente să stabilească asupra cazului de nedemnitate, care se întemeiază pe aprecieri subiective, care pot varia de la o structură profesională teritorială la alta.

Altfel spus, infracţiunile care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat nu pot fi stabilite decât prin lege, determinarea lor ca atare neputându-se face de structurile profesionale competente, însă nu a fost înlăturat dreptul acestor structuri de a verifica nedemnitatea, dacă un avocat condamnat penal definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate mai poate să exercite cu demnitate şi onoare profesia de avocat şi mai reprezintă o garanţie a moralităţii şi probităţii profesionale pentru membrii baroului.

Nu se poate susţine că acest motiv de nedemnitate nu poate fi aplicat până când legiutorul va stabili acele infracţiuni care atrag încetarea calităţii de avocat, ci, în cadrul şi limitele atribuţiilor pe care legea i le conferă, structura profesională competentă poate, prin raportare la relaţiile sociale afectate prin condamnarea penală şi situaţia concretă a avocatului în cauză, să constate că acesta nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege care justifică exercitarea cu demnitate şi onoare a profesiei de avocat.

Pentru aceste motive, în speţa de faţă, Înalta Curte nu poate reţine un exces de putere, o exercitare a dreptului de apreciere cu depăşirea marjei şi cu încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege şi a drepturilor reclamantului, neexistând motive de nelegalitate a deciziei nr. 21/1604.2018 prin care Consiliul Baroului Constanţa a decis, pentru nedemnitate, încetarea calităţii de avocat a reclamantului, condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unor infracţiuni intenţionate, în baza dispoziţiilor art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, având în vedere aceste dispoziţii şi pe cele ale art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, în conformitate cu decizia Curţii Constituţionale şi interpretarea obligatorie stabilită de instanţa de contencios constituţional.

Referitor la susţinerile recurentului privind practica şi uzanţele profesionale ale barourilor şi UNBR în alte cazuri, este de observat că unul din motivele pentru care s-a constatat neconstituţionalitatea sintagmei "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 a fost tocmai aprecierea suverană a structurilor profesionale competente să stabilească asupra cazului de nedemnitate, şi, implicit, încetarea calităţii profesionale, de natură să conducă la soluţii diferite pronunţate de către structurile competente ale profesiei de avocat cu privire la decizia menţinerii sau excluderii din profesia de avocat.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată că sunt nefondate motivele de recurs, instanţa de fond a respins în mod corect cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurentul reclamant, prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 6) şi 8) C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 31/CA din 07 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 martie 2021.