FGA insurance compensation claim barred by peremptory 90-day limitation period following insurer bankruptcy

Şedinţa publică din data de 2 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 18.12.2017 sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 11396/17.11.2017 a FGA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: anularea deciziei, obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii de plata în favoarea reclamantului şi plata sumei solicitate în dosarul de dauna x şi prin cererea finală de plata nr. x/2016, obligarea pârâtului la calcularea şi plata în favoarea contestatorului a dobânzii legale calculate de la data de 18.08.2016 (data depunerii cererii de finalizare a dosarului dauna) şi până la data plăţii efective a debitului, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1492 din data de 28 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a formulat recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulată.

În contextul unei ample prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că cererea de plată a fost tardiv formulată.

În motivare, reclamantul a arătat că, în fapt, în data de 18.08.2016, a înregistrat la FGA cererea de plata nr. x/2016, cerere prin care a solicitat obligarea Fondului la plata sumei reprezentând despăgubirea cuvenită ca urmare a deschiderii dosarului de dauna x reprezentând primele de asigurare achitate la poliţa de asigurare de viaţă pentru care a făcut cerere de denunţare.

Apreciază că motivele de respingere invocate de FGA pentru respingerea cererii nu pot fi primite întrucât pârâta a preluat dosarele de dauna încă din 05.10.2015, iar dosarul de dauna al reclamantului se afla în lucru la asigurător. În acest sens, a invocat prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) al Normei nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor şi art. 2 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Pe de altă parte, FGA, preluând dosarele de daună de la B. S.A. aflate în lucru, avea obligaţia finalizării acestora, era obligat să solicite potenţialilor creditori să completeze dosarele de daună, să solicite acestora să completeze cererea tip prevăzută în anexa 6 şi să înscrie pe lista potenţialilor creditori de pe site-ul FGA pe toţi creditorii care aveau deschise dosare de daună şi preluate la Fond, însă pârâta nu şi-a îndeplinit niciuna dintre aceste obligaţii.

Mai mult, deşi recunoaşte şi arată că reclamantul a deschis dosar de daună încă din 15.09.2015, ignora existenţa acestui dosar şi a cererii de plată din acel dosar şi refuză plata despăgubirii motivând că cererea de plată s-a depus doar în 29.07.2016, cu toate că acea cerere de plată nu face decât să completeze dosarul de daună deschis în 15.09.2016 şi preluat de Fond încă din 05.10.2016. Consideră reclamantul că astfel, pârâtul a încălcat şi prevederile art. 12 alin. (2) ale Legii nr. 213/2015 şi prevederile art. 39 din actul normativ amintit.

Mai mult, pârâtul deşi admite ca a fost preluat dosarul de dauna x, a încalcat prevederile art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 din 31 august 2015.

Astfel, faţă de cele prezentate, considera că a depus în termen solicitarea de plata prin notificarea către asigurător în data de 15.09.2015 şi care a fost preluata de către Fond, iar FGA avea obligaţia ca imediat după preluarea dosarelor de dauna deschise sa solicite completarea dosarului de dauna x cu cererea tip prevăzuta de anexa 6, să înscrie pe lista potenţialilor creditori creanţa reclamantului şi să emită decizie de acordare a plăţii sumei solicitate.

4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Reclamantul A. a transmis la data de 15.09.2015 către B. S.A. o notificare de denunţare a poliţei de viaţă nr. x, pe care asiguratul a încheiat-o cu acest asigurător, iar în urma notificării anterior menţionate, asigurătorul B. S.A. a deschis dosarul de daună nr. x.

Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de garantare a asiguraţilor cu nr. x din 18 august 2016, reclamantul a solicitat să fie despăgubit din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu contravaloarea poliţei de viaţă nr. x.

Prin Decizia nr. 11396 din data de 17 noiembrie 2017 pârâtul a respins integral cererea reclamantului, ca tardivă, reţinându-se că aceasta a fost depusă la FGA cu depăşirea termenului legal de 90 de zile stabilit expres de art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma de aplicare nr. 16/2015 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea deciziei nr. 11396 din data de 17 noiembrie 2017.

Prin sentinţa recurată s-a respins acţiunea formulată de reclamant prin care a solicitat anularea deciziei sus-menţionate, reţinându-se legalitatea acesteia, în raport de prevederile art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015, şi a calculării în mod corect a termenului, de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, iar nu de la care reclamantul a transmis către B. S.A. notificarea de denunţare a poliţei de viaţă nr. x, respectiv data de 15.09.2015 şi nici data preluării dosarelor de daună de către autoritatea pârâtă.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că aceste dispoziţii nu au fost invocate în mod expres în cadrul cererii de chemare în judecată, iar în cazul în care recurentul-reclamant ar fi considerat incidenţa acestora ar fi trebuit să se îndrepte şi împotriva asigurătorului, iar pe de altă parte, că instanţa de fond a fost învestită cu verificarea legalităţii deciziei nr. 11396/17.11.2017 prin care intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată formulată de reclamant, ca fiind tardivă, din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, raportat la dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar nu poate proceda la analiza unor motive de nelegalitate noi, neinvocate în faţa instanţei de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de argumentele şi apărările formulate de părţi în faza procesuală a fondului cu respectarea condiţiilor şi termenelor prevăzute de C. proc. civ.. Atât timp cât reclamantul nu a îndeplinit rigorile procedurale ale învestirii instanţei de judecată cu o pretenţie distinctă de verificat în calea acţiunii judiciare, referitoare la legalitatea actului administrativ din perspectiva art. 13, art. 14, art. 16 şi art. 30 din Legea nr. 213/2015 şi criticilor vizând ierarhia actelor normative în lumina dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 întrucât acestea nu au făcut obiectul analizei la fond, aceste critici de nelegalitate nu pot face nici obiectul cercetării în recurs.

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot formula pretenţii noi.", iar potrivit art. 494 din acelaşi act normativ:

"Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune.".

Înalta Curte va avea în vedere şi dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora prin recurs se examinează conformitatea hotărârii pronunţate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care, coroborate cu textele de lege sus indicate, conduc spre concluzia imposibilităţii formulării unor pretenţii noi în calea de atac, în sensul prezentării unor capete de cerere ori a unor motive de nelegalitate suplimentare.

Formularea unei astfel de cereri contravine dreptului la apărare stipulat de art. 13 din C. proc. civ., precum şi principiului contradictorialităţii reglementat de art. 14 din acelaşi cod, partea chemată în judecată, în calitate de pârâtă, neavând posibilitatea de a formula apărări şi a administra probe faţă de pretenţiile reclamantului.

În speţa de faţă, Înalta Curte reţine că analiza cererii de plată şi a dosarului de daună s-a realizat de către autoritatea pârâtă ţinându-se seama de prevederile legale, art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data naşterii dreptului - termenul de 90 de zile fiind unul de decădere, iar sancţiunea nerespectării acestui termen prevăzut de norma specială şi norma de aplicare a acesteia fiind decăderea din dreptul de a obţine plata de despăgubiri din disponibilităţile FGA, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată.

În cauză, deschiderea procedurii de faliment a B. S.A. s-a realizat prin încheierea din 03.02.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2015 şi a devenit definitivă la data de 28.04.2016.

Însă, în raport de data depunerii şi înregistrării cererii de plată formulată de reclamant, la FGA, sub nr. x din data de 18 august 2016, în mod legal a constatat instanţa de fond că reclamantul este decăzut din dreptul de a obţine plata de despăgubiri din disponibilităţile FGA şi în mod legal a respins cererea de plată ca fiind tardivă.

Nu pot fi reţinute argumentele recurentului-reclamant, privind faptul că, la data de 05.10.2015, preluând dosarul de daună, Fondul de Garantare a Asiguraţilor avea obligaţia finalizării acestora, solicitării potenţialilor creditori să complete dosarele de daună sau a cererii tip prevăzută de Anexa nr. 6 şi să înscrie pe lista potenţialilor creditori de pe site-ul FGA pe toţi creditorii care aveau deschise dosare de daună.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu avea nicio obligaţie de informare/îndrumare a asiguraţilor societăţii de asigurare aflate în faliment, cu atât mai mult cu cât informaţiile publicate pe site-ul instituţiei au redat precis drepturile creditorilor de asigurare şi termenele de exercitare a acestor, drepturi care, de altfel, erau reglementate cu claritate în chiar cuprinsul actelor normative invocate în cuprinsul acţiunii de către reclamant.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Dincolo de aceste aspecte, însuşi reclamantul invocată dispoziţiile a art. 22 din Legea nr. 503/2004 potrivit cărora:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, rezultă că dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia pârâtului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile reclamantei referitoare la naşterea acestui drept la momentul preluării dosarelor de daună de la B. S.A..

Astfel cum în mod corect a indicat recurentul-pârât, între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi recurentul-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamant nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine Fondului de Garantare a Asiguraţilor neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii.

În aceeaşi ordine de idei, în mod corect a reţinut prima instanţă că Fondul nu este asigurător, nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al unui asigurător în faliment (în cazul de faţă B.), nu execută contractul de asigurare încheiat de asigurător şi nu preia riscul contractelor de asigurare încheiate de asigurătorul în faliment. De asemenea, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia de la asigurătorul în faliment o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, ci, în baza dispoziţiilor art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea specială nr. 213/2015, Fondul stabileşte: dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma de bani solicitată de petent reprezintă creanţă de asigurare, care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilităţile Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu alte cuvinte Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu poate să achite solicitanţilor fără nicio verificare, analiză şi, eventul, cenzură sumele de bani pe care aceştia le cer cu titlu de despăgubire.

Faţă de cosiderentele anterior expuse, Înalta Curte constată că, din perspectiva termenului legal de 90 de zile, nu are relevanţă data la care reclamantul a transmis către B. S.A notificarea de denunţare a poliţei de viaţă nr. x, respectiv data de 15.09.2015 şi nici data preluării dosarelor de daună de către autoritatea pârâtă.

Înalta Curte, în acord cu opinia judecătorului fondului, constată că ceea ce prezintă relevanţă în cauză, în acest context, este data înregistrării cererii de plată a reclamantului sub nr. x din 18 august 2016. Or, faţă de data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A., respectiv data de 28 aprilie 2016, termenul de 90 zile împlinindu-se la data de 28 iulie 2016, cererea de plată este în mod evident tardivă.

Cu privire la caracterul imperativ (peremptoriu) al termenului de 90 de zile, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie un termen de decădere, iar pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea sa prevadă această sancţiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient ca titularul dreptului să nu-l fi exercitat în termenul peremptoriu fixat de lege.

Totodată, în condiţiile în care dispoziţiile art. 2545 din C. civ. instituie ca regulă decăderea pentru nerespectarea termenelor imperative prevăzute de lege, aceasta operează ori de câte ori există un termen legal imperativ înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul, iar legea nu prevede o derogare expresă de la sancţiunea decăderii.

În contextul expus, având în vedere că cererea de plată a fost depusă la Fondul de Garantare a Asiguraţilor după expirarea termenului legal prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015, Înalta Curte constată că decizia contestată este legală, impunându-se respingerea cererii de anulare a acestei decizii, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., găsit neîntemeiat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1492 din data de 28 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2021.