VAT deduction eligibility for undelivered goods based on advance payment invoices and scope of tax authority’s re-inspection power under fiscal procedural law

Şedinţa publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererilor de chemare în judecată. Primul ciclu procesual

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 27.10.2014, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi pârâta Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a solicitat anularea Deciziei nr. 124/29.04.2014 privind soluţionarea contestaţiei emisă de către pârâtă DGSC (pct. 1 integral, pct. 4 privind desfiinţarea Deciziei de impunere pentru suma de 15.503.390 RON în loc de 15.480.999 RON cu accesoriile aferente, şi privind înlăturarea dispoziţiei de refacere a inspecţiei fiscale, pct. 5 integral şi respingerea implicită a contestaţiei privind 24.496 RON TVA respins la rambursare) şi pe cale de consecinţa, anularea Deciziei de impunere nr. x/31.10.2013 şi a Raportului de inspecţie fiscală emise de către parata DGAMC pentru întreaga taxă pe valoare adăugată stabilită suplimentar şi rămasă de plată (18.107.370 RON), cu accesoriile aferente, pentru suma de 16.026 RON contribuţie individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi, cu accesoriile aferente, şi pentru suma de 125.710 RON impozit pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor, cu accesoriile aferente, şi pentru suma de 96.818 RON contribuţie individuala de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi, cu accesoriile aferente, şi pentru suma de 51.363 contribuţie pentru asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi, cu accesoriile aferente.

În subsidiar, a solicitat obligarea DGSC sa soluţioneze pe fond contestaţia privind: 22.494 RON TVA, cu accesoriile aferente de 28.758 RON, 16.026 RON contribuţie individuala de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi, cu accesoriile aferente in suma de 6780 RON (pct. 1 din Decizia 124/2014).

1.2. Prin sentinţa nr. 511 din 25.02.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia lipsei de obiect şi lipsei de interes şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 18 februarie 2015 s-a amânat pronunţarea cauzei la data de 25 octombrie 2015. Prin aceeaşi încheiere s-a respins proba cu expertiza contabilă solicitată.

1.3. Prin decizia nr. 2901 din 10 octombrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de S.C. A. S.A. împotriva sentinţei nr. 511 din 25 februarie 2015 şi a încheierii din 18 februarie 2015 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, constatând că soluţia nu este rezultatul cercetării motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă în raport cu toate circumstanţele concrete ale cauzei şi cu prevederile legale incidente faţă de obiectul pricinii.

2. Hotărârea instanţei de fond pronunţată în al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 2594 din 6 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii. S-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-au respins ca neîntemeiate excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei de obiect, invocate de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor prin întâmpinare.

Totodată, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

S-a modificat punctul 1 din Decizia nr. 124/29.04.2014 privind soluţionarea contestaţiei formulată de S.C. A. S.A. în sensul înlăturării sumei de 22.494 RON reprezentând TVA şi a sumei de 28.758 RON reprezentând accesorii aferente TVA, din totalul menţionat la acest punct.

S-a modificat punctul 4 din Decizia nr. 124/29.04.2014 privind soluţionarea contestaţiei formulată de S.C. A. S.A. în sensul că suma reprezentând TVA pentru care s-a desfiinţat Decizia de impunere nr. x/31.10.2013 şi s-a dispus o nouă verificare este în cuantum de 15.501.651 RON şi nu 15.480.999 RON.

S-a modificat punctul 5 din Decizia nr. 124/29.04.2014 privind soluţionarea contestaţiei formulată de S.C. A. S.A. în sensul că suma reprezentând TVA pentru care s-a respins ca neîntemeiată contestaţia este în cuantum de 2.579.484 RON şi nu 2.579.381 RON.

S-a menţinut în rest Decizia nr. 124/29.04.2014 privind soluţionarea contestaţiei formulată de S.C. A. S.A. şi s-a obligat pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor la plata către reclamantă a sumei de 5.300 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în măsura pretenţiilor admise.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2594 din 6 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, au formulat cale de atac atât reclamanta S.C. A. S.A. cât şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală .

3.1. Recurenta-reclamantă A. S.A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate, respectiv în privinţa menţinerii Deciziei nr. 124/29.04.2014 privind soluţionarea contestaţiei şi anume a (i) pct. 4 privind desfiinţarea Deciziei de impunere pentru suma de 15.501.651 RON cu accesoriile aferente şi dispoziţia de refacere a inspecţiei fiscale, (ii) pct. 5 integral şi respingerea implicită a contestaţiei privind 24.496 RON TVA respins la rambursare şi, după rejudecare, anularea Deciziei de impunere nr. x/31.10.2013 şi a Raportului de inspecţie fiscală emise de pârâta DGAMC pentru:

(i) întreaga TVA stabilită suplimentar şi rămasă de plată (18.107.370 RON), cu accesoriile aferente, (ii) pentru suma de 16.026 RON contribuţie individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi, cu accesoriile aferente, (iii) pentru suma de 125.710 RON impozit pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor, cu accesoriile aferente, (iv) pentru suma de 96.818 RON contribuţie individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi, cu accesoriile aferente, (v) pentru suma de 51.363 contribuţie pentru asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi, cu accesoriile aferente.

În subsidiar, a solicitat obligarea DGSC să soluţioneze pe fond contestaţia privind: (i) 16.026 RON contribuţie individuală de asigurări sociale reţinută de ia asiguraţi, cu accesoriile aferente in suma de 6.780 RON (pct. 1 din Decizia 124/2014), (ii) 2.579.484 RON TVA, cu accesoriile aferente in suma de 1.299.254 RON (pct. 5 din Decizia nr. 124/2014), precum şi obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că hotărârea recurată cuprinde considerente insuficiente pentru a justifica soluţia din dispozitiv şi ignoră jurisprudenţa CJUE, potrivit căreia dreptul de deducere, TVA are caracter de principiu, ceea ce face ca excepţiile să fie de strictă interpretare şi aplicare (c-392/09, respectiv C-110/94 Inzo).

O interpretare similară a fost avansată de CJUE şi în speţa C-37/95 Ghent. Astfel, în situaţia în care au fost îndeplinite condiţiile de exercitare a dreptului de deducere asupra unor bunuri şi servicii destinate a fi utilizate în scopul activităţii de investiţii, la un moment dat, dreptul de deducere rămâne obţinut, chiar dacă ulterior, din motive mai presus de controlul persoanei impozabile, aceste bunuri şi servicii nu au fost utilizate niciodată în scopul realizării de operaţiuni impozabile.

În opinia recurentei-reclamante, şi în privinţa impozitului pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor motivarea este sumară şi nu răspunde susţinerilor din acţiunea introductivă potrivit cărora prin dispozitivul hotărârilor judecătoreşti definitive, recurenta-reclamantă a fost obligată la plata sumelor brute, sumele fiind executate silit, în ciuda căilor de atac formulate.

În privinţa pct. 4 din Decizia nr. 124/29.04.2014, prin care s-a dispus desfiinţarea Deciziei de impunere nr. x/31.10.2013 şi reverificarea aceleiaşi perioade şi a aceluiaşi tip de impozit, instanţa şi-a însuşit considerentele invocate de către DGSC în actul administrativ-fiscal contestat, în sensul că din decizia de impunere (i) nu rezultă motivele de fapt şi de drept ale soluţiei fiscale adoptate, (ii) există contradicţii sau (iii) nu a fost analizată intenţia societăţii de a realiza operaţiuni taxabile, care au justificat decizia DGSC de aplicare a dispoziţiilor art. 7 alin. (2), art. 94 alin. (2) lit. a) şi art. 105 alin. (1) Codul de procedură fiscală (2003) în sensul de a dispune reverificarea.

Motivarea este necorespunzătoare şi nu înlătură argumentele din contestaţie şi acţiunea introductivă potrivit cărora pct. 4 din dispozitivul Deciziei nr. 124/29.04.2014 trebuia anulat în parte fără reverificare, întrucât decizia de impunere nu a stabilit temeiul legal pentru stabilirea obligaţiilor fiscale.

Recurenta reclamantă a invocat şi încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 148 Codul fiscal coroborate cu prevederile pct. 53 alin. (5) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 145 alin. (2) lit. a), b) şi c), art. 137 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi alin. (3), art. 55 alin. (2) lit. k), art. 57 alin. (1), din cod, art. 7 alin. (2), art. 94 alin. (2) lit. a) şi art. 105 alin. (1), art. 213 din Codul de procedură fiscală (2003).

3.2. Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile:

- art. 145 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma aplicabilă începând cu data de 25.10.2010

- pct. 69 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal

- OMFP nr. 1857/2007 Cap. 2 "Procedura de soluţionare a solicitărilor de rambursare" lit. E) pct. 5

- art. 109 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

În opinia recurentei-pârâte, în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte pct. 4 din decizia contestată, întrucât fiind desfiinţată parţial decizia de impunere pentru suma de 27.597.465 RON, reclamanta nu justifică un interes în promovarea unei acţiuni împotriva sumei respective.

A mai arătat recurenta-pârâtă că în mod greşit instanţa de fond a reţinut existenţa unei diferenţe de TVA provenită din erori calcul, în condiţiile în care cuantumul TVA aferent fiecărei operaţiuni în parte a fost individualizat de organul de inspecţie fiscală ţinând seama de TVA respinsă la rambursare, dar şi de TVA de rambursat.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond de modificarea pct. 1 din decizia contestată, în opinia recurentei-pârâte, instanţa de fond ar fi trebuit să respingă cererea de chemare în judecată cu privire la sumele menţionate la acest punct şi să menţină soluţia dată contestaţiei administrative de respingere ca nemotivată, în condiţiile în care reclamanta nu a prezentat argumente de fapt şi de drept de natură să combată constatările organelor de inspecţie fiscală.

Criticile recurentei-pârâte au vizat şi soluţia dată de instanţa de fond capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, arătând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 451-453 C. proc. civ.

Totodată, a invocat dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., solicitând diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată în raport de complexitatea cauzei şi a activităţii depuse se avocat.

4. Apărările formulate în recurs

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a formulat întâmpinare la recursul recurentei-reclamante prin care, în principal, a invocat excepţia nulităţii recursului în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esenţă, a arătat că recurenta-reclamantă nu a indicat motivele pentru care apreciază că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală.

Pe fondul recursului, recurenta-pârâtă a argumentat pe larg fiecare categorie de obligaţii fiscale criticată în recurs, învederând că abordarea stării de fapt fiscale s-a realizat prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare în perioada efectuării controlului, soluţia instanţei de fond fiind legală şi temeinică în privinţa sumelor pentru care s-a respins cererea de chemare în judecată.

5. Procedura derulată în recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 16 iunie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 2 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând, cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că excepţia este nefondată, întrucât recurenta-reclamantă a înţeles să critice hotărârea instanţei de fond sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 148, art. 145 alin. (2), art. 137 alin. (1) lit. a), art. 55 alin. (2) lit. k) şi art. 57 alin. (1) Codul fiscal, respectiv art. 7 alin. (2), art. 94 alin. (2) lit. a), art. 105 alin. (1), art. 213 Codul de procedură fiscală.

Pe fondul cauzei, examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate în cele două memorii de recurs, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală, decizia nr. 124/29.04.2014 privind soluţionarea contestaţiei emisă de către pârâta DGSC (pct. 1 integral, pct. 4 privind desfiinţarea Deciziei de impunere pentru suma de 15.503.390 RON în loc de 15.480.999 RON cu accesoriile aferente şi privind înlăturarea dispoziţiei de refacere a inspecţiei fiscale, pct. 5 integral), solicitând, pe cale de consecinţă, anularea Deciziei de impunere nr. x/31.10.2013 şi a Raportului de inspecţie fiscală emise de către pârâta DGAMC pentru: întreaga taxă pe valoare adăugată stabilită suplimentar şi rămasă de plată (18.107.370 RON), cu accesoriile aferente, pentru suma de 16.026 RON contribuţie individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi, cu accesoriile aferente şi pentru suma de 125.710 RON impozit pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor, cu accesoriile aferente şi pentru suma de 96.818 RON contribuţie individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi, cu accesoriile aferente şi pentru suma de 51.363 contribuţie pentru asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi, cu accesoriile aferente.

În subsidiar, a solicitat obligarea DGSC să soluţioneze pe fond contestaţia privind: 22.494 RON TVA, cu accesoriile aferente de 28.758 RON, 16.026 RON contribuţie individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi, cu accesoriile aferente în sumă de 6.780 RON (pct. 1 din Decizia 124/2014) precum şi 2.579.381 (2.579.484) RON, cu accesoriile aferente în sumă de 1.299.254 RON (pct. 5 din Decizia nr. 124/2014).

În esenţă, verificând activitatea recurentei-reclamante, organele fiscale au stabilit TVA suplimentară de plată în sumă de 18.082.874 RON la care se adaugă suma de 24.496 RON TVA respins la rambursare urmare a verificării deconturilor negative cu opţiune de rambursare în perioada 2008-2009, în final fiind stabilită TVA suplimentară de plată în cuantum de 18.107.370 RON.

Contestaţia administrativă formulată de recurenta-reclamantă a fost soluţionată prin decizia nr. 124/29.09.2014 prin care DGSC a respins ca nemotivată contestaţia pentru suma de 22.494 RON, cu accesorii de 28.758 RON şi ca neîntemeiată pentru suma de 2.579.381 RON, cu accesorii de 1.299.254 RON, şi a admis contestaţia, cu consecinţa desfiinţării Deciziei de impunere pentru suma de 15.480.99 RON, cu accesorii de 11.605.982 RON, pentru care s-a dispus reverificarea.

În procedura judiciară, criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă au vizat pct. 1, 4 şi 5 din decizia contestată.

Soluţionând cauza, prima instanţă, reţinând existenţa unor erori de calcul, a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a modificat decizia contestată, după cum urmează:

- punctul 1 în sensul înlăturării sumei de 22.494 RON reprezentând TVA şi a sumei de 28.758 RON reprezentând accesorii aferente TVA, din totalul menţionat la acest punct;

- punctul 4 în sensul că suma reprezentând TVA pentru care s-a desfiinţat Decizia de impunere nr. x/31.10.2013 şi s-a dispus o nouă verificare este în cuantum de 15.501.651 RON şi nu 15.480.999 RON;

- punctul 5 în sensul că suma reprezentând TVA pentru care s-a respins ca neîntemeiată contestaţia este în cuantum de 2.579.484 RON şi nu 2.579.381 RON, fiind menţinută în rest Decizia nr. 124/29.04.2014 privind soluţionarea contestaţiei formulată de S.C. A. S.A..

Răspunzând punctual criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

6.1. Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA

O primă critică vizează nerespectarea de către judecătorul fondului a dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ. cu referire la motivarea hotărârii recurate.

Critica este nefondată, întrucât judecătorul fondului a indicat situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate, precum şi motivele pe care şi-a întemeiat soluţia, raţionamentul urmat fiind expus clar şi logic.

Împrejurarea că instanţa de fond a validat punctul de vedere al autorităţii fiscale nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, în condiţiile în care instanţa de fond a analizat susţinerile recurentei-reclamante, procedând la o abordare echilibrată a cauzei.

Astfel, în contextul analizei argumentelor recurentei-reclamante, instanţa de fond a indicat normele de drept pe care şi-a întemeiat soluţia vizând TVA în cuantum de 2.579.484 RON (pct. 5 din decizie), raţionamentul urmat fiind expus clar şi logic.

Totodată, judecătorul fondului s-a raportat şi la jurisprudenţa CJUE, ţinând seama de situaţia de fapt fiscală din speţă, respectiv lipsa intenţiei de a desfăşura operaţiuni taxabile, în condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a întreprins demersuri pentru achiziţionarea bunurilor, facturile prezentate având ca obiect avans marfă.

În acelaşi sens, instanţa de fond a examinat în mod adecvat argumentele expuse de parte cu privire la impozitul pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor, respectiv cele formulate cu privire la reverificarea dispusă de organele fiscale (pct. 4 din decizie).

Împrejurarea că hotărârea recurată nu cuprinde un răspuns exhaustiv la fiecare susţinere din cererea de chemare în judecată nu este de natură să fundamenteze concluzia că hotărârea nu este motivată cu respectarea cerinţelor instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., câtă vreme instanţa a răspuns argumentelor părţilor în funcţie de finalitatea urmărită.

Înalta Curte reţine că, respectarea exigenţelor impuse de prevederile legale în privinţa considerentelor hotărârii judecătoreşti nu este determinată de volumul acestora, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului juridic care a stat la baza pronunţării soluţiei. Procedând la gruparea argumentelor folosite de recurenta-reclamantă în dezvoltarea unuia şi aceluiaşi motiv al cererii sale printr-un raţionament juridic de sinteză, Înalta Curte constată că nu se poate reproşa instanţei de fond omisiunea de a motiva hotărârea, întrucât nemotivarea nu există în situaţia în care instanţa a analizat grupat argumentele reţinute.

Aşa fiind, în condiţiile în care instanţa de fond a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în cauză, a analizat probatoriul administrat, a indicat normele de drept pe care şi-a întemeiat soluţia, Înalta Curte apreciază că soluţia nu este susceptibilă a fi reformată prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Criticile vizând aplicarea greşită de dispoziţiile de drept material incidente în cauză sunt de asemenea, nefondate.

Astfel, cu referire la pct. 1 din decizia contestată prin care instanţa de fond a validat soluţia dată de organul de soluţionare a contestaţiei, în sensul respingerii ca nemotivată a contestaţiei cu privire la suma de 16.026 RON reprezentând contribuţie individuală de asigurări sociale şi accesorii în cuantum de 6.780 RON, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor formulate, având în vedere că recurenta-reclamantă nu a menţionat motivele de fapt şi de drept cu privire la sumele contestate.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, din analiza prevederilor art. 206 alin. (1) lit. c) şi lit. d) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală coroborate cu cele ale pct. 11.1 lit. b) din Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 450/2013 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea titlului IX din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală rezulta ca recurenta-reclamantă trebuia să menţioneze atât motivele de fapt cât şi de drept, precum şi dovezile pe care se întemeiază acestea. Cum recurenta-reclamantă nu s-a conformat acestor cerinţe legale, în mod corect instanţa de fond a menţinut ca fiind legală soluţia organului de soluţionare a contestaţiei.

În ceea ce priveşte soluţia de la pct. 4 din decizia contestată prin care s-a dispus o nouă verificare a aceleiaşi perioade şi pentru acelaşi tip de impozit, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 7 alin. (2), art. 94 alin. (2) lit. a) şi art. 105 alin. (1) Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003).

Conform art. 7 alin. (2) "Organul fiscal este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului. În analiza efectuată organul fiscal va identifica şi va avea în vedere toate circumstanţele edificatoare ale fiecărui caz."

De asemenea, conform art. 94 alin. (2) din acelaşi act normativ "Inspecţia fiscală are următoarele atribuţii: a) constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor rezultând din activitatea contribuabilului supus inspecţiei sau altor persoane privind legalitatea şi conformitatea declaraţiilor fiscale, corectitudinea şi exactitatea îndeplinirii obligaţiilor fiscale, în vederea descoperirii de elemente noi relevante pentru aplicarea legii fiscale;", iar conform art. 105 alin. (1) "Inspecţia fiscală va avea în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt şi raporturile juridice care sunt relevante pentru impunere."

În considerarea acestor dispoziţii legale, constatând că raportul de inspecţie fiscală care a stat la baza deciziei de impunere nu cuprinde motivele care au format convingerea organelor de inspecţie fiscală, în sensul că tarifele pentru închirierea unor bunuri imobile aflate în patrimoniul societăţii recurentei-reclamante sunt sub valoarea de piaţă şi, totodată, nu lămureşte apartenenţa imobilelor închiriate la domeniul public sau privat al statului, dat fiind faptul că recurenta-reclamantă este o societate comercială pe acţiuni, având formă de proprietate privată cu capital privat autohton, în mod corect s-a dispus o nouă verificare a situaţiei de fapt fiscale şi a raporturilor juridice relevante pentru impunere, în ceea ce priveşte suma de 181.426 RON cu titlu de TVA aferentă operaţiunilor de închiriere efectuate de recurenta-reclamantă.

Având în vedere acelaşi temei juridic, şi în privinţa sumei de 1.613.740 RON reprezentând TVA aferentă operaţiunilor prestate de recurenta-reclamantă în beneficiul Centrului Român pentru Promovarea Comerţului şi a Investiţiilor Străine, constând în servicii pentru organizarea participării agenţilor economici autohtoni la diverse târguri şi expoziţii internaţionale, în mod corect organul de soluţionare a contestaţiilor a dispus o nouă verificare a tuturor documentelor, dat fiind faptul că serviciile supuse verificării au fost efectuate atât pe teritoriul României, cât şi în străinătate, iar raportul de inspecţie fiscală cuprinde contradicţii cu privire la locul prestării.

Tot astfel, şi în ceea ce priveşte suma de 13.690.762 RON reprezentând TVA aferentă investiţiei în curs, în mod corect instanţa de fond a reţinut legalitatea soluţiei dispusă de organul de soluţionare a contestaţiilor în sensul unei noi verificări, pentru stabilirea stării de fapt prin analiza tuturor actelor şi faptelor ce rezultă din activitatea contribuabilului, corectitudinea şi exactitatea îndeplinirii obligaţiilor fiscale, în vederea descoperirii de elemente noi relevante pentru aplicarea legii fiscale.

Aceasta întrucât din analiza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/31.10.2013, se constată că există contradicţii între constatările organelor de inspecţie fiscală care, pe de o parte au procedat la ajustarea TVA dedusă de societate pentru realizarea investiţiilor în curs "pavilioane noi" în baza prevederilor legale referitoare la ajustarea taxei deductibile în cazul achiziţiilor de servicii şi bunuri, altele decât bunurile de capital şi care prevăd ajustarea TVA în situaţia în care serviciile achiziţionate au fost alocate pentru operaţiuni care dau drept de deducere şi ulterior acestea au fost alocate pentru realizarea de operaţiuni care nu dau drept de deducere, precum şi pentru bunurile mobile aflate în stoc, în situaţia în care persoana impozabilă îşi pierde dreptul de deducere, iar pe de altă parte, organele de inspecţie fiscală au constatat faptul că până la data finalizării inspecţiei fiscale imobilizările în curs "pavilioane noi" nu au fost finalizate şi recepţionate. Astfel, cu referire la aceste imobilizări în curs, nu s-a stabilit dacă acestea sunt utilizate pentru realizarea de operaţiuni care dau drept de deducere sau operaţiuni care nu dau drept de deducerea TVA, respectiv momentul în care societatea îşi pierde dreptul de deducere sau dacă aceasta a alocat direct un anumit serviciu pentru operaţiuni care dau drept de deducere şi ulterior serviciul respectiv este utilizat pentru realizarea de operaţiuni care nu dau drept de deducere.

Aceeaşi soluţie de reverificare a situaţiei de fapt fiscale se impune şi în privinţa impozitului pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor în sumă de 88.624 RON şi accesorii aferente în sumă de 58.250 RON, contribuţia de asigurări sociale datorată de angajator în sumă de 76.421 RON, accesorii aferente în sumă de 51.640 RON, contribuţia individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi în sumă de 60.631 RON, accesorii aferente în sumă de 41.255 RON, contribuţia individuală de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale în sumă de 585 RON, accesorii aferente în sumă de 395 RON, contribuţia de asigurări pentru şomaj datorată de angajator în sumă de 1.841 RON, accesorii aferente în sumă de 1.243 RON, contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj reţinută de la asiguraţi în sumă de 3.229 RON, accesorii aferente în sumă de 2.141 RON, contribuţia angajatorilor la fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale în sumă de 921 RON, accesorii aferente în sumă de 622 RON, contribuţia pentru asigurări de sănătate datorată de angajator în sumă de 33.981 RON, accesorii aferente în sumă de 22.448 RON, contribuţia pentru asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi în sumă de 36.043 RON, accesorii aferente în sumă de 23.813 RON, contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de la persoane juridice sau fizice în sumă de 3.943 RON, accesorii aferente în sumă de 2.458 RON, ANAF prin Direcţia Generală de Soluţionarea a Contestaţii urma să analizeze dacă organele de inspecţie fiscală au stabilit în mod legal această sumă în sarcina A. S.A., în condiţiile în care, pentru stabilirea bazei de calcul al acestor obligaţii fiscale s-au avut în vedere veniturile sub forma avantajelor în natură realizate de salariaţii care au beneficiat de închirierea bunurilor imobile utilizate exclusiv ca destinaţie de locuinţă, venituri considerate de acestea sub valoarea de piaţă şi evaluate pe baza tarifelor lunare în euro care se aplică pentru închirierea locuinţelor şi terenului aferent acestora, aflate în domeniul public şi privat al statului, administrate de RAAPPS.

Referitor la pct. 5 din decizia contestată, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor formulate în ceea ce priveşte TVA suplimentară de plată în cuantum de 2.579.484 RON şi accesorii aferente, respectiv impozit pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor în sumă de 125.170 RON şi accesoriile aferente.

Cu referire la TVA suplimentară de plată în sumă de 2.579.484 RON, autorităţile fiscale au reţinut că recurenta-reclamantă nu a justificat operaţiunea pentru care au fost facturate avansuri conform contractului x/17.11.2010, cu privire la care şi-a exercitat dreptul de deducere a TVA, întrucât nu s-a efectuat achiziţia bunurilor contractate în cadrul termenului de valabilitate al contractului: 17.11.2010-17.05.2012.

Având în vedere că avansurile achitate de recurenta-reclamantă către furnizorul S.C. B. S.R.L. nu au fost închise fie prin livrare ele bunuri, fie prin restituire ca urmare a neîndeplinirii contractului de vânzare - cumpărare, organele de inspecţie fiscală nu au acordat reclamantei dreptul de deducere a TVA în sumă de 2.579.381 RON aferentă acestor avansuri, operaţiunile în cauză nefiind efectuate în scopul operaţiunilor taxabile ale acesteia.

Totodată, conform pct. 69 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal regularizarea facturilor emise de furnizori/prestatori pentru avansuri se realizează prin stornarea facturii de avans la data emiterii facturii pentru contravaloarea integrală a livrării de bunuri şi/sau prestării de servicii, stornarea efectuându-se separat sau pe aceeaşi factură pe care se evidenţiază contravaloarea integrală a livrării de bunuri şi/sau prestării de servicii.

În cauză recurenta nu a înregistrat în evidenţa contabilă până la finalizarea inspecţiei fiscale o astfel de factură de regularizare a plăţilor în avans emisă de S.C. B. S.R.L. care să justifice livrarea bunurilor pentru care au fost achitate avansuri şi deducerea TVA în sumă totală de 2.579.381 RON conform facturilor de avans nr. x, o astfel de factură nefiind prezentată nici în susţinerea contestaţiei.

Susţinerile recurentei-reclamante în sensul că îndeplineşte toate condiţiile pentru acordarea dreptului de deducere nu pot fi primite, întrucât recurenta-reclamantă nu a făcut dovada achiziţionării bunurilor contractate, facturile invocate reprezentând facturi de avans.

Or, pentru a beneficia de dreptul de deducere a TVA trebuie îndeplinite condiţiile de fond aşa cum rezultă din jurisprudenţa CJUE, respectiv pe de o parte, cel interesat să fie o persoană impozabilă şi, pe de altă parte, bunurile achiziţionate să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operaţiunilor taxabile, iar, în amonte, bunurile să fie furnizate de o altă persoană impozabilă. În ceea ce priveşte condiţiile de formă, pentru exercitarea dreptului de deducere, persoana trebuie să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 Codul fiscal.

Prin urmare, din punct de vedere legal, potrivit dispoziţiilor art. 146 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155. Potrivit art. 146 alin. (2) din Codul fiscal, "prin norme se vor preciza cazurile în care documentele sau obligaţiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), se vor prezenta sau îndeplini pentru a justifica dreptul de deducere a taxei".

Potrivit art. 145 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei. (2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni: a) operaţiuni taxabile.

Art. 134 alin. (1) din Codul fiscal prevede că faptul generator intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor.

În raport de dispoziţiile legale sus arătate, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că simpla prezentare a unei facturi fiscale nu dă dreptul la deducerea TVA, fără a realiza distincţia între exercitarea dreptului de deducere a TVA şi condiţia legală privind sarcina probei realităţii fiscale pretinse de persoana impozabilă.

Aceasta întrucât, pentru a beneficia de deductibilitate, bunurile nu trebuie să figureze doar generic înscrise în facturi fiscale, ci să se dovedească realitatea şi eficacitatea achiziţionării lor cu documente valabil întocmite, fiind obligatoriu ca respectivele bunuri să servească operaţiunilor taxabile desfăşurate de beneficiarii lor.

În speţă, aşa cum rezultă din situaţia de fapt fiscală necontestată de recurenta-reclamantă, există elemente obiective care să justifice refuzul dreptului de deducere al TVA, în condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a înregistrat în evidenţa contabilă o factură de regularizare a plăţilor în avans care să justifice livrarea bunurilor pentru care au fost achitate avansuri.

Jurisprudenţa CJUE invocată de recurenta-reclamantă (C-392/09, C-110/94) nu prezintă relevanţă în prezenta cauză, întrucât, spre deosebire de cauzele sus arătate care fac referire la un contribuabil care a achiziţionat bunuri şi servicii premergătoare unei activităţi economice, în cauza dedusă judecăţii recurenta-reclamantă nu a făcut dovada livrării bunurilor pentru care au fost achitate avansuri.

În ceea ce priveşte impozitul pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor în sumă de 125.710 RON, accesorii aferente în sumă de 89.018 RON, contribuţia individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi în sumă de 96.818 RON, accesorii aferente în sumă de 68.893 RON şi contribuţia pentru asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi în sumă de 51.363 RON, accesorii aferente în sumă de 36.392 RON, Înalta Curte reţine că, în mod legal organele fiscale au stabilit că recurenta-reclamantă avea obligaţia calculării şi reţinerii la sursă a impozitului pe venit şi a contribuţiilor sociale în situaţia salariaţilor concediaţi care au câştigat în instanţă drepturi de natură salarială executate silit.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 55 alin. (2) lit. k) şi art. 57 alin. (1) din Legea 571/2003, sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă.

La stabilirea veniturilor impozabile din salarii se au în vedere şi sumele încasate ca urmare a unei relaţii contractuale de muncă, precum şi orice alte sume de natură salarială, cum ar fi compensaţiile băneşti individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii.

Totodată, obligaţia calculării şi reţinerii la sursă a impozitului datorat de beneficiarii veniturilor, în speţă compensaţiile acordate ca urmare a hotărârilor judecătoreşti, revine plătitorului de venituri, respectiv reclamantei.

În ceea ce priveşte contribuţia individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 22 alin. (1), art. 23 alin. (1) lit. a) şi art. 31 alin. (6) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale iar începând cu data de 20.12.2010 sunt aplicabile prevederile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii public.

În ceea ce priveşte contribuţia pentru asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi sunt aplicabile prevederile art. 257 alin. (1), alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.

Întrucât baza de calcul a contribuţiilor în cauză este constituită din suma veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, recurenta-reclamantă avea obligaţia calculării şi plăţii acestor contribuţii, chiar şi în situaţia în care compensările au fost executate silit la valoarea brută a acestora. Cu referire la acest din urmă aspect, în mod corect a reţinut instanţa de fond că, în cazul în care executarea silită ar fi pus A. S.A. în situaţia de a nu-şi putea îndeplini obligaţiile ce îi revin prin lege în calitate de angajator, acesta avea deschisă calea contestaţiei la executare. Procedura executării silite are o reglementare proprie, distinctă iar problemele litigioase apărute cu prilejul executării silite sunt soluţionate de instanţa de executare, prin intermediul contestaţiei la executare.

6.2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

O primă critică formulată de recurenta-pârâtă vizează soluţia dată de judecătorul fondului excepţiei lipsei de interes în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care se solicită anularea pct. 4 din decizia contestată.

Critica este nefondată întrucât interesul - cerinţă necesară pentru exercitarea dreptului la acţiune reprezintă folosul practic, imediat, urmărit de cel ce a pus în mişcare acţiunea civilă. Cum, în speţă, recurenta-reclamantă a formulat critici cu privire la dispoziţia de refacere a inspecţiei fiscale (pct. 4 din decizie), solicitând anularea acestuia în mod corect instanţa de fond a reţinut că recurenta-reclamantă justifică interes în formularea acestui capăt de cerere.

Criticile recurentei-pârâte în sensul că recurenta-reclamantă nu justifică vătămarea prin actul administrativ atacat nu pot fi primite în susţinerea excepţiei lipsei de interes, întrucât noţiunea de interes legitim care poate fi ocrotit pe calea contenciosului administrativ nu se confundă cu noţiunea de interes în sensul de condiţie de exercitare a dreptului la acţiune (folosul practic urmărit de reclamant prin promovarea acţiunii). Stabilirea existenţei unei vătămări aduse unui drept ori unui interes legitim se face pe baza probelor administrate, fiind o problemă de fond în litigiul administrativ.

Criticile vizând erorile materiale identificate de instanţa de fond cu privire la modul de calcul al sumelor reţinute cu titlu de TVA în cuprinsul deciziei nr. 124/29.04.2014 emisă de serviciul de soluţionare a contestaţiilor sunt, de asemenea, nefondate.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că, în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală suma stabilită cu titlu de TVA suplimentar de plată este de 18.107.370 RON, în timp ce serviciul de soluţionare a contestaţiilor s-a pronunţat asupra sumei de 18.084.876 RON, existând o diferenţă TVA de 22.494 RON, concluzie ce rezultă şi din cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză.

Astfel, sumele reţinute în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală care a stat la baza deciziei de impunere sunt următoarele: 181.426 RON şi nu 176.499 RON; 13.690.762 RON şi nu 13.690.760 RON; 2.579.484 RON şi nu 2.579.381 RON; 1.629.464 RON şi nu 1.613.740 RON. De asemenea, în Raportul de inspecţie fiscală a fost reţinută cu titlu de TVA şi suma de 26.235 RON (necontestată de către reclamantă prin contestaţia administrativă).

Astfel, dacă se adună toate aceste sume reţinute cu titlu de TVA în Raportul de inspecţie fiscală, rezultă un total de 18.107.370 RON.

Totodată, Înalta Curte reţine că, în decizia de impunere nr. x/31.10.2013 a fost înscrisă suma de 18.082.874 RON stabilită ca diferenţă între TVA stabilită suplimentar în sumă de 18.107.370 RON şi TVA în sumă de 24.496 RON respinsă la rambursare ca urmare a soluţionării cu control ulterior a deconturilor cu sume negative de taxă pe valoare adăugată cu opţiune de rambursare, aferente lunilor septembrie 2008, decembrie 2008, ianuarie 2009, martie 2009, iunie 2009 şi iulie 2009.

Faţă de aceste considerente şi în condiţiile în care suma de 24.496 RON reprezentând TVA a fost respinsă la rambursare, suma datorată de reclamantă (rămasă de plată) cu acest titlu conform Raportului de inspecţie fiscală şi deciziei de impunere este de 18.082.874 RON (18.107.370 RON-24.496 RON).

Potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (1) Codul de procedură fiscală "în soluţionarea contestaţiei organul competent va verifica motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestaţiei se face în raport de susţinerile părţilor, de dispoziţiile legale invocate de acestea şi de documentele existente la dosarul cauzei. Soluţionarea contestaţiei se face în limitele sesizării."

În raport de dispoziţiile legale, constatând existenţa unor diferenţe între sumele menţionate în cuprinsul actelor administrative contestate, în mod corect instanţa de fond a dispus modificarea cuantumului sumelor stabilite cu titlu de TVA suplimentar de plată în cuprinsul pct. 4 şi 5 din decizie, corespunzător valorii corecte reţinute în raportul de inspecţie fiscală, respectiv decizia de impunere.

În ceea ce priveşte suma de 22.494 RON reprezentând TVA, respectiv suma de 28.758 RON reprezentând accesorii, menţionate la pct. 1 al deciziei contestate, având în vedere că respectivele sume nu sunt menţionate în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a dispus modificarea pct. 1 din decizie în sensul înlăturării acestor sume, soluţia impunându-se din perspectiva art. 213 alin. (1) Codul de procedură fiscală sus menţionat.

Susţinerile recurentei-pârâte în sensul că suma stabilită cu titlu de TVA suplimentar de plată (22.494 RON) este aferentă serviciilor prestate în beneficiul persoanei impozabile din România participante la diverse evenimente internaţionale nu pot fi primite, întrucât TVA-ul aferent acestor servicii prestate de recurenta-reclamantă a fost analizat în cuprinsul pct. 4 al deciziei, organul de soluţionare a contestaţiei dispunând efectuarea unei noi verificări.

În fine, şi criteriul vizând soluţia dată capătului de cerere privind suportarea cheltuielilor de judecată sunt nefondate, întrucât instanţa de fond, reţinând dispoziţiile art. 451 şi art. 453 C. proc. civ., a dispus obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă timbru, respectiv onorariu expert, în măsura pretenţiilor admise.

Criticile recurentei-pârâte cu referire la lipsa culpei procesuale sunt apreciate ca nefondate, întrucât culpa procesuală rezidă în pierderea procesului, aşa încât partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile proprii, cât şi cele făcute de partea adversă, deoarece este în culpă procesuală, determinând, prin atitudinea sa în proces aceste cheltuieli.

Or, în speţă, pretenţiile recurentei-reclamante au fost admise în parte, instanţa de fond acordându-i, potrivit art. 453 alin. (2) C. proc. civ., numai o parte din cheltuielile de judecată, corespunzătoare pretenţiilor admise.

Nici susţinerile recurentei-pârâte referitoare la inexistenţa relei credinţe, comportării neglijente sau exercitare a abuzivă a drepturilor procesuale nu pot conduce la o altă concluzie, întrucât în analiza culpei procesuale nu se recurge la elemente care definesc răspunderea civilă delictuală, ci la elementele care se înscriu în sfera noţiunii de "parte căzută în pretenţii" reglementate de norma procesual civilă din art. 453 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în sensul diminuării cuantumului cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că, potrivit art. 451 alin. (4) C. proc. civ., nu vor putea fi micşorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-reclamantă A. S.A..

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor împotriva sentinţei nr. 2594 din 6 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2022.