Motion to annul prior ruling on administrative attestation rejected as inadmissible; prior decision upheld.

Şedinţa publică din data de 2 martie 2022

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 8 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcţii, a solicitat anularea următoarelor acte administrative: actul administrativ cu caracter individual nr. x/27.09.2019, reprezentând adresa de respingere de către Inspectoratul de Stat în Construcţii a cererii de prelungire a valabilităţii atestatului seria x nr. x/19.09.1994; actul administrativ cu caracter individual nr. x/18.11.2019, reprezentând adresa de respingere a plângerii prealabile depuse de reclamant; actul administrativ cu caracter normativ Ordinul MDRAP nr. 1895/2016 pentru aprobarea Procedurii privind autorizarea şi exercitarea dreptului de practică a responsabililor tehnici cu execuţia lucrărilor de construcţii, precum şi pentru modificarea Reglementării tehnice "Îndrumător pentru atestarea tehnico-profesională a specialiştilor cu activitate în construcţii" aprobată prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 777/2003.

Totodată, prin acţiune reclamantul a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. III alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 177/2015, pe care le-a apreciat a fi contrare dispoziţiilor art. 108 alin. (2) din Constituţia României.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin încheierea de şedinţă din 23 iulie 2020, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României formulată de către reclamant, constatând că nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 10 alin. (2) din Legea 47/1992 şi art. 29 ale aceluiaşi act normativ.

3. Calea de atac declarată împotriva încheierii de şedinţă din 23 iulie 2020 şi soluţia instanţei de recurs

Împotriva încheierii de şedinţă din 23 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea încheierii recurate şi admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. III alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 177/2015.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 4 august 2018, sub nr. x/2020/a1.

Prin decizia nr. 2039 din 3 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu opinie majoritară, a constatat nul recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii de şedinţă din 23 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

4. Contestaţia în anulare

Prin cererea înregistrată la data de 16 decembrie 2021, pe rolul Înaltei Curşi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021, contestatorul A., în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Stat în Construcţii, a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 2039 din 31 martie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020.

Contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., contestatorul solicitând admiterea căii de atac extraordinare şi anularea deciziei atacate.

În motivarea cererii, contestatorul susţine necompetenţa material procesuală a completului care a pronunţat decizia nr. 203/31.03.2021, întrucât niciunul dintre cei trei judecători nu este specializat în materia contenciosului administrativ. În acest sens, solicită a se avea în vedere decizia nr. 17/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, potrivit căreia necompetenţa material procesuală a completului specializat este de ordine publică.

Mai arată contestatorul că, urmare a lipsei competenţei material procesuale a completului de judecată, recursul său a fost soluţionat în mod nelegal, prin raportare la dispoziţiile art. 486 şi 488 C. proc. civ., cu ignorarea dispoziţiilor Deciziei RIL a I.C.C.J. nr. XXXVI/2006, care nu permit judecătorului de drept comun să aprecieze asupra oportunităţii şi necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate. Cât timp prevederile art. III alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 177/2015 au fost invocate de Inspectoratul de Stat în Construcţii pentru a dispune anularea atestatelor profesionale a peste 3000 de specialişti, este evident că aceste prevederi au legătură cu soluţionarea cauzei, iar decizia instanţei de recurs este una subiectivă.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul Inspectoratul de Stat în Construcţii nu a depus întâmpinare faţă de contestaţia în anulare formulată de A..

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Analizând contestaţia în anulare formulată de contestatorul A., Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., text de lege pe care contestatorul şi-a întemeiat cererea:

"(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: (...) 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia;"

Înalta Curte reţine că, în speţă, în raport de susţinerile contestatorului şi de temeiul de drept pe care se întemeiază cererea, pentru a fi incident acest caz de contestaţie în anulare este necesar ca hotărârea împotriva căreia se îndreaptă contestaţia (decizia nr. 2039/2021) să fie pronunţată în soluţionarea căii de atac a recursului, hotărârea să fi fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut, iar excepţia necompetenţei absolute să fi fost invocată şi instanţa să fi omis a se pronunţa asupra acesteia. Aceste condiţii sunt solicitate în mod cumulativ, astfel încât neîndeplinirea uneia dintre ele determină inadmisibilitatea in integrum a contestaţiei în anulare.

Înalta Curte constată că în cauză nu este îndeplinită decât prima condiţie, decizia nr. 2039/2021 fiind pronunţată în soluţionarea unui recurs declarat potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Cât priveşte pretinsa necompetenţă absolută a instanţei de recurs, Înalta Curte constată că o astfel de excepţie nu a fost invocată de vreuna din părţile cauzei şi, evident, nu există o omisiune a instanţei de a soluţiona această excepţie. Prin urmare, această condiţie nu este îndeplinită în cauză, astfel încât contestaţia în anulare este inadmisibilă, chiar şi fără examinarea celei de-a treia condiţii, din perspectiva neîntrunirii cumulative a tuturor cerinţelor prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că nici condiţia pronunţării hotărârii de către o instanţă necompetentă absolut nu este îndeplinită.

Este de necontestat că, prin decizia nr. 17/2018, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că are caracter de ordine publică şi necompetenţa material procesuală a secţiei/completului specializat, ceea ce a condus şi la modificarea legislativă a art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., prin includerea acestei situaţii în cazurile de necompetenţă publică.

Însă, contestatorul nu a invocat o astfel de necompetenţă material procesuală a secţiei sau completului specializat, ci a susţinut că niciunul dintre cei trei judecători care au constituit completul învestit cu soluţionarea recursului său nu este specializat în materia contenciosului administrativ, în raport de parcursul profesional al acestora, respectiv de instanţele şi secţiile în cadrul cărora au activat anterior. Or, această ipoteză nu conturează un caz de lipsă a competenţei material procesuale, câtă vreme nicio dispoziţie din cuprinsul Legii nr. 304/2004 sau al Legii nr. 554/2004 nu impune cerinţe referitoare la "specializarea" judecătorilor care judecă în materia contenciosului administrativ, respectiv condiţii de obţinere/certificare a acestei specializări. Altfel spus, în această materie, specializarea priveşte secţia sau completul, după caz (în cadrul Înaltei Curţi fiind organizată o secţie specializată de contencios administrativ şi fiscal), iar nu judecătorul membru al secţiei sau al completului respectiv.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 508 din acelaşi cod, va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A., ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 2039 din 31 martie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2022.