Judicial disciplinary liability: televised media participation and procedural delays in resolving clarification requests

Şedinţa publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 6 aprilie 2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a solicitat anularea Rezoluţiei de clasare nr. 4056 din data de 26.11.2019, emisă în dosarul nr. 19-4076 şi a Rezoluţiei Inspectorului Şef nr. C20-256 din 12 martie 2020, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă, cu consecinţa trimiterii cauzei către pârâtă pentru continuarea cercetărilor.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1239 din 17 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1239 din 17 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare.

Susţine recurentul-reclamant că, prin primul capăt al plângerii adresate Inspecţiei Judiciare, a solicitat cercetarea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi b) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce-l priveşte pe judecătorul B.. Întrucât pârâta a respins acest prim capăt al plângerii, s-a adresat instanţei de contencios administrativ, care, însă, a respins, la rândul său, în mod nelegal, acţiuneaa. Instanţa de fond a reţinut motive străine de prezenta cauză, respectiv că reclamantul nu a dovedit atitudinea părtinitoare a judecătorului şi că, dacă ar fi avut suspiciuni asupra imparţialităţii acestuia, reclamantul avea posibilitatea de a formula cerere de recuzare.

În ceea ce priveşte al doilea capăt al plângerii adresate Inspecţiei Judiciare, susţine recurentul-reclamant că a solicitat pârâtei să cerceteze abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, întrucât judecătorul a tergiversat soluţionarea cererilor de lămurire şi de îndreptare eroare materială formulate în dosarul nr. x/2013, pe o perioadă de 18 luni. Pârâta a respins şi acest capăt al plângerii, susţinând volumul de lucru ridicat al judecătorului, dar fără a motiva cum judecătorul respectiv a putut soluţiona alte procese în acelaşi timp. Contestând această soluţie în faţa instanţei, Curtea de Apel Bucureşti a respins, la rândul său, susţinerile reclamantului, pe acelaşi motiv al volumului ridicat de lucru al judecătorului. Arată recurentul-reclamantă că prima instanţă nu a motivat şi nu a recunoscut existenţa tergiversării prin raportare la dispoziţiile art. 426 alin. (5) C. proc. civ., care obligă judecătorul să redacteze hotărârea motivată în termen de cel mult 30 de zile, încălcând, astfel, atribuţiile puterii judecătoreşti.

Recurentul-reclamant mai arată că, prin cel de-al treilea capăt al plângerii adresate Inspecţiei Judiciare, a solicitat cercetarea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, însă pârâta a respins acest capăt de cerere fără să reţină obiectul său şi fără să motiveze soluţia. În acelaşi mod a procedat şi instanţa de fond, respingând contestaţia cu privire la aceste susţineri, fără a reţine obiectul capătului din plângere şi fără a motiva soluţia.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, în ceea ce priveşte motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 5 C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte reţine că intimata-pârâtă a susţinut incidenţa nulităţii recursului, ca urmare a faptului că argumentele de nelegalitate dezvoltate de reclamant nu se subsumează cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 5 C. proc. civ.. Înalta Curte apreciază că apărarea intimatei nu poate fi analizată ca o excepţie a nulităţii căii de atac, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevăzând această sancţiune doar în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aşadar, recursul declarat în cauză nu poate fi afectat de nulitate, câtă vreme criticile formulate pot fi circumscrise unor cazuri de casare, urmând ca instanţa de control judiciar să procedeze la încadrarea lor.

În raport de criticile formulate în recurs, Înalta Curte constată că acestea se subsumează cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi vor fi analizate din această perspectivă.

Nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă. Recurentul-reclamant a invocat, subsumat acestui caz de casare, argumente referitoare la existenţa abaterii disciplinare din perspectiva nerespectării de către judecător a dispoziţiilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ., critici care se circumscriu pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind incident un caz de nerespectare a competenţelor ce revin unei alte puteri statale (executive sau legislative).

Totodată, instanţa de recurs are în vedere că, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul trebuia să expună critici referitoare la încălcarea de către instanţa de fond a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, care, însă, nu se regăsesc în cuprinsul căii de atac declarate.

În consecinţă, recursul va fi analizat doar prin raportare la cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 (primul şi cel de-al treilea motiv de recurs) şi pct. 8 C. proc. civ. (cel de-al doilea motiv de recurs).

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, primul motiv de recurs formulat de reclamant, prin care s-a susţinut, prin raportare la dispoziţiile art. 99 lit. a) şi b) din Legea nr. 303/2004, că instanţa de fond a respins acţiunea şi a menţinut rezoluţiile contestate, cu o motivare străină cauzei.

Astfel, se constată că, în sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare şi în cererea adresată instanţei de contencios administrativ, reclamantul a susţinut, circumscris abaterilor disciplinare reglementate de textele de lege amintite, că judecătorul împotriva căruia a formulat plângerea ar fi avut întâlniri cu terţi interesaţi/avocaţi ai părţilor în procesele pe care le judecă, sub pretextul unor dezbateri juridice televizate, aducând astfel atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei şi încălcând prevederile legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii.

Instanţa de fond a considerat a fi neîntemeiate susţinerile reclamantului, reţinând că participarea judecătorului vizat de sesizarea reclamantului, în calitate de moderator, la emisiuni juridice televizate la care a fost invitat şi executorul judecătoresc C., nu conturează indiciile unei abateri disciplinare, întrucât participarea magistratului la emisiuni, altele decât cele pe teme politice, este permisă de art. 11 alin. (1) teza a II a din Legea nr. 303/2004 şi de art. 6 alin. (1) din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor. Or, Înalta Curte constată că acest argument nu este străin cauzei, ci, dimpotrivă, răspunde cu precizie susţinerilor reclamantului, analizate prin prisma dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, care consideră abatere disciplinară manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu.

Mai departe, în acest context, instanţa de fond a considerat că nu se poate reţine nici incidenţa lit. b) a art. 99 din Legea nr. 303/2004, neexistând vreo incompatibilitate a judecătorului de a soluţiona cererile de lămurire şi de îndreptare eroare materială formulate în dosarul nr. x/2013. Totodată, instanţa de fond a arătat că reclamantul a formulat împotriva judecătorului o cerere de recuzare, pentru motivul prieteniei acestuia cu executorul judecătoresc C., care a fost respinsă prin încheierea din 06.03.2019 şi a apreciat că, dacă reclamantul ar fi avut suspiciuni cu privire la imparţialitatea judecătorului, în referire la întâlnirile cu avocaţi ai părţilor în emisiunile televizate, atunci ar fi trebuit să formuleze o cerere de recuzare pe acest motiv. Înalta Curte constată că şi aceste considerente ale sentinţei recurate corespund întrutotul susţinerilor reclamantului, pe care instanţa de fond le combate punctual şi concret, nefiind decelat elementul "străin" de natura cauzei, invocat de către recurent în calea de atac.

De altfel, recurentul-reclamant se rezumă la expunerea criticii privind existenţa în cuprinsul sentinţei recurate a unor motive străine de prezenta cauza, fără a-şi motiva această opinie.

Cel de-al doilea motiv de recurs se referă la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, recurentul-reclamant susţinând că a sesizat faptul că judecătorul a tergiversat soluţionarea cererilor de lămurire şi de îndreptare eroare materială, formulate în dosarul nr. x/2013, pe o perioadă de 18 luni şi că nici Inspecţia Judiciară, nici instanţa de fond nu au valorificat prevederile art. 426 alin. (5) C. proc. civ., care obligă judecătorul să motiveze hotărârea în termen de 30 de zile, ci s-au raportat doar la volumul de lucru al judecătorului.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 426 alin. (5) C. proc. civ. nu sunt incidente cauzei, astfel că instanţa de fond nu avea obligaţia de a le analiza, întrucât ceea ce a făcut obiectul sesizării adresate Inspecţiei Judiciare a fost durata excesivă de soluţionare a cererilor de lămurire şi de îndreptare eroare materială formulate în dosarul nr. x/2013, iar nu termenul de redactare a încheierii prin care au fost soluţionate. Iar în privinţa termenului de soluţionare a acestor cereri, instanţa de fond a reţinut că întârzierea soluţionării lor s-a datorat lipsei dosarului de fond, care nu poate fi imputată magistratului şi, apoi, cererii petentului de acordare a unui termen pentru lipsă de apărare (fără a reţine, ca motiv justificat, volumul de lucru al judecătorului). Or, aceste argumente nu sunt contestate în recurs de reclamant.

În concluzie, şi cel de-al doilea motiv de recurs va fi respins, ca nefondat.

Nefondate sunt şi criticile subsumate celui de-al treilea motiv de recurs, care privesc pretinsa abatere disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, şi faţă de care recurentul-reclamant susţine că nici Inspecţia Judiciară, nici instanţa de fond nu au reţinut obiectul acestui petit al plângerii şi nu au motivat soluţiile de respingere dispuse în faza administrativă, respectiv în faza judiciară. Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de fond a redat obiectul sesizării reclamantului la pct. 1 din sentinţă, unde a fost expuse obiectul litigiului şi argumentele litiganţilor (primul paragraf al paginii a doua a sentinţei), iar motivele pentru care a considerat neîntemeiate susţinerile referitoare la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 se află în pagina a cincea a sentinţei. Motivarea instanţei de fond cuprinde un raţionament suficient de amplu, raportat la susţinerile reclamantului şi la condiţiile reglementate de textul de lege, concluzionând în sensul inexistenţei unei rele-credinţe sau grave neglijenţe a judecătorului în modul de soluţionare şi motivare a cererilor reclamantului de lămurire şi de îndreptare eroare materială formulate în dosarul nr. x/2013. A mai arătat instanţa de fond, în mod corect, şi că cenzurarea soluţiei şi raţionamentului judecătorului se face doar de instanţa de control judiciar, în căile de atac, excedând competenţelor Inspecţiei Judiciare şi instanţei de contencios administrativ.

Se observă că, în recurs, reclamantul nu a criticat aceste considerente ale instanţei de fond, din perspectiva nelegalităţii, ci a susţinut doar pretinsa nemotivare, critică evident neîntemeiată faţă de conţinutul sentinţei atacate.

Pentru aceste motive, nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1239 din 17 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2022.