Appeal dismissed: judicial review of stamp duty rulings falls outside disciplinary misconduct absent bad faith

Şedinţa publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 aprilie 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y. şi Z., în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară, AA., BB. şi CC., au solicitat:

(i) anularea Rezoluţiei nr. x/2018, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă, comunicată la data de 09.10.2018 şi a Rezoluţiei din 18.06.2018, prin care a fost soluţionată lucrarea nr. x/2018 prin clasarea sesizării, ca neîntemeiate şi nelegale;

(ii) sancţionarea disciplinara a d-nei CC., a d-nilor AA. si BB., toţi judecători la Tribunalul Cluj, secţia civila cu una din sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004, cu modificările si completările ulterioare, în temeiul art. 991 din aceeaşi lege.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 999 din 13 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y. şi Z., în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară, AA., BB. şi CC., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 999 din 13 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii, solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii.

În motivarea recursului, reclamanţii susţin că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că, în materia timbrajului, recursurilor declarate pârâtele cu care reclamanţii se judecau în contradictoriu în dosarul nr. x/2014 li se aplicau normele O.U.G. nr. 80/2013, deşi erau incidente prevederile Legii nr. 146/1997.

Consideră recurenţii-reclamanţi că judecătorii intimaţi au încălcat cu bună ştiinţă, pentru a favoriza societăţile Agroindustriala S.A. şi DD. S.A., prevederile art. 16 alin. (1) şi (2), art. 11 alin. (2), art. 15 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (1), (2) şi (3), art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţia României, art. 6 şi art. 14 din Convenţia EDO, art. 11 din Legea nr. 146/1997 privitoare la taxele de timbru, fapte circumscrise abaterii disciplinare prevăzute de art. 991 din Legea nr. 303/2004.

Susţin recurenţii că intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară nu a avizat şi nici confirmat actul administrativ atacat, iar Rezoluţia din 18.06.2018 nu cuprinde menţiuni privitoare la conţinutul abaterilor disciplinare pentru care au fost desfăşurate verificările prealabile şi nici cu privire la rezultatul verificărilor sau dispoziţiilor legale aplicabile. Totodată, actul administrativ contestat menţionează că a fost emis cu o privire la o lucrare cu alt număr decât cea aparţinând reclamanţilor, dovedind că verificările efectuate de Inspecţia Judiciară au fost formale.

Concluzionează recurenţii-reclamanţi că instanţa de fond nu a soluţionat cererea prin raportare la aspectul sesizat, referitor la discriminarea reclamanţilor, în sensul favorizării celor două societăţi comerciale prin scutirea acestora de la plata taxelor judiciare de timbru şi prin obligarea reclamanţilor de a achita taxă.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare a înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La dosar au depus întâmpinare şi intimaţii-pârâţi AA., BB. şi CC., prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Alte aspecte procesuale

Excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi AA., BB. şi CC. prin întâmpinare, a fost respinsă, ca neîntemeiată, pentru motivele cuprinse în practicaua prezentei decizii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în ale cărui dispoziţii se încadrează criticile formulate în calea de atac), Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este nefondat, pentru următoarele considerente:

Critica reclamanţilor, prin care se susţine că instanţa de fond a reţinut în mod eronat incidenţa normelor O.U.G. nr. 80/2013, în locul prevederilor Legii nr. 146/1997, va fi respinsă, ca nefondată. Lecturând această menţiune a instanţei de fond, în acord cu restul motivării hotărârii, incluzând expunerea situaţiei de fapt care a dus la promovarea litigiului, Înalta Curte constată că eroarea respectivă este una de ordin material, ce poate fi îndreptată în procedura prevăzută de art. 444 C. proc. civ., iar nu o eroare care se circumscrie greşitei aplicări a legii în cauză.

Pe de altă parte, şi în ipoteza în care această menţiune nu ar avea caracterul unei erori materiale, Înalta Curte reţine că trimiterea la normele O.U.G. nr. 80/2013, în locul Legii nr. 146/1997, nu este de natură a schimba în vreun fel soluţia dată în cauză.

Prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare şi, ulterior, prin acţiunea dedusă judecăţii, recurenţii-reclamanţi au susţinut că au fost discriminaţi prin stabilirea diferenţiată a obligaţiei de plată a taxelor de timbru în calea de atac, respectiv prin obligarea lor la plata taxei de timbru la valoarea cererii şi obligarea societăţilor comerciale pârâte, cu care se judecau şi care declaraseră, la rândul lor recurs, la plata unei taxe de timbru de 8 RON. Analizând această susţinere, instanţa de fond a reţinut că, în materia taxelor judiciare de timbru, stabilirea existenţei şi cuantumului taxelor de timbru se face în raport de obiectul acţiunilor/cererilor formulate, iar nu de calitatea părţilor. Or, câtă vreme O.U.G. nr. 80/2013 şi Legea nr. 146/1997 reglementează identic în chestiunea vizată de considerentele instanţei de fond şi anume calculul taxelor judiciare de timbru în raport de obiectul cererii adresate instanţei sau a căii de atac declarate, atunci menţionarea eronată a actului normativ incident în materie nu schimbă raţionamentul pe care se sprijină soluţia primei instanţe.

Referitor la critica încălcării cu bună ştiinţă, de către intimaţii judecători, a prevederilor din legea nr. 146/1997, din Constituţie, şi din Convenţia EDO, Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi au motivat această critică prin reiterarea argumentelor din fond referitoare la stabilirea diferenţiată a taxei judiciare de timbru în sarcina lor, respectiv a pârâtelor cu care se judecau, pentru recursurile declarate în dosarul nr. x/2004.

Este de reţinut că, prin plângerea adresată Inspecţiei Judiciare şi prin acţiunea cu care au învestit instanţa de contencios administrativ, recurenţii-reclamanţi au susţinut că societăţile comerciale cu care se judecau în contradictoriu ar fi trebuit să achite taxe judiciare de timbru la valoare pentru recursul propriu, astfel cum au achitat reclamanţii. În acest sens, reclamanţii au formulat cerere de reexaminare împotriva obligaţiei impuse în sarcina lor, care a fost respinsă prin încheierea nr. 52/R/CC/2017, iar cu privire la obligaţia de timbrare pusă în sarcina societăţilor pârâte, au invocat excepţia insuficientei timbrări, care a fost respinsă prin încheierea din 20 martie 2018. Prin urmare, reclamanţii s-au adresat Inspecţiei Judiciare, pentru a face verificări cu privire la incidenţa uneia dintre abaterile disciplinare şi aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. art. 100 din Legea nr. 303/2004.

Înalta Curte constată că este corect considerentul instanţei de fond potrivit căruia stabilirea taxei judiciare de timbru şi soluţionarea excepţiei invocate de părţi cu privire la netimbrarea/insuficienta timbrare a cererilor/căilor de atac reprezintă elemente ale activităţii de judecată, ce nu pot fi cenzurate de Inspecţia Judiciară în cadrul verificărilor administrative, fiind supuse controlului judiciar exercitat în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Faţă de limitele trasate de art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004, potrivit cărora "Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac.", Înalta Curte reţine că verificările administrative efectuate de Inspecţia Judiciară nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural. A admite o altă interpretare ar înseamnă nesocotirea principiile constituţionale potrivit cărora judecătorul este independent, iar hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Înalta Curte are în vedere că, pentru a se reţine incidenţa prevederilor art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 303/2004, este necesar a se dovedi exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, art. 991 din acelaşi act normativ prevăzând că există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane şi există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Or, în speţă, reclamanţii nu au prezentat argumente din care să rezulte că sunt îndeplinite una sau mai multe din aceste condiţii, cu atât mai mult cu cât criticile referitoare la modul de stabilire a taxei judiciare de timbru în privinţa recursului pe care l-au declarat au fost verificate în cadrul cererii de reexaminare pe care au formulat-o în dosarul nr. x/2004 şi au fost respinse printr-o încheiere definitivă. Aspectele sesizate de reclamanţi se referă la soluţionarea de către cei trei judecători, în dosarul nr. x/2004, a unor chestiuni de ordin procedural (cuantumul taxelor de timbru aferente recursurilor declarate în cauză), în sens contrar poziţiei procesuale susţinute de reclamanţi, ceea ce nu poate fi apreciată ca fiind o conduită necorespunzătoare a judecătorilor învestiţi cu soluţionarea dosarului, în lipsa oricăror indicii care să arate că magistraţii au avut intenţia de a încălca legea.

În ceea ce priveşte criticile prin care recurenţii au susţinut neavizarea şi neconfirmarea actului administrativ atacat, lipsa menţiunilor din Rezoluţia din 18.06.2018 cu privire la conţinutul abaterilor disciplinare pentru care au fost desfăşurate verificările prealabile şi cu privire la rezultatul verificărilor sau dispoziţiilor legale aplicabile şi menţionarea unei lucrări purtând alt număr decât cel al sesizării formulate de reclamanţi, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate. Se constată că recurenţii s-au rezumat la reiterarea succintă a acestor pretinse motive de nelegalitate ale rezoluţiilor atacate, fără a le motiva, respectiv fără a se referi în concret la considerentele instanţei de fond, prin care au fost respinse aceste susţineri.

În consecinţă, în lipsa unor critici adecvate formulate de reclamanţi, instanţa de recurs va menţine considerentele instanţei de fond cu privire la aceste motive de nelegalitate, reţinând că:

(i) în raport de prevederile art. 18 alin. (3) şi alin. (4) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012 de aprobare a Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie judiciară, nu se prevede o obligaţie a Inspecţiei Judiciare de a transmite petenţilor şi avizele emise de către conducerea instituţiei pârâte, ci doar rezoluţia de clasare. Prin urmare, comunicarea către reclamanţi a rezoluţiei de clasare, fără avizele cerute de textele de lege, nu semnifică lipsa acestor avize, câtă vreme din actele dosarului rezultă că s-a dispus comunicarea către reclamanţi a rezoluţiei de clasare la data de 28.06.2018 (fiind expediată la 06.07.2018), după avizarea acesteia de către inspectorul-şef al Inspecţiei Judiciare şi de către directorul Direcţiei de inspecţie judiciară pentru judecători, la data de 19.06.2018;

(ii) contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, Rezoluţia nr. 3376/IJ/1561/2018 din 18.06.2018 prevede în conţinutul său atât abaterile disciplinare pentru care au fost desfăşurate verificările prealabile, cât şi rezultatul verificărilor sau dispoziţiilor legale aplicabile (a se vedea pct. 5 din rezoluţie);

(iii) nu se poate reţine că, în cuprinsul Rezoluţiei nr. x/2018 din 21 septembrie 2018, emisă de Inspectorul-şef s-a menţionat un alt număr al sesizării decât cel alocat reclamanţilor, câtă vreme, la pct. 1 din Rezoluţie se menţionează în mod expres că obiectul contestaţiei îl reprezintă "rezoluţia de clasare dispusă în lucrarea Inspecţiei Judiciare nr. 3376/IJ/1561/2018".

Pentru toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că sentinţa de fond este legală, criticile recurenţilor-reclamanţi nefiind apte să conducă la reformarea soluţiei, având caracter nefondat.

În consecinţă, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y. şi Z. împotriva sentinţei civile nr. 999 din 13 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2022.