Disciplinary complaint against prosecutors for bad faith and gross negligence in criminal case management dismissed; appeal rejected

Şedinţa publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 1 februarie 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a solicitat anularea Rezoluţiei Inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare nr. 865/16.01.2019, prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva rezoluţiei de clasare emisă în dosarul nr. x/2018.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 580 din 11 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 580 din 11 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În motivarea recursului, reclamanta susţine că prima instanţă a făcut o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 99 şi art. 991 din Legea nr. 303/2004, apreciind eronat că încălcările flagrante ale legii realizate de organele de urmărire penală nu se circumscriu noţiunilor de rea-credinţă şi de gravă neglijenţă.

Arată recurenta-reclamantă că a sesizat Inspecţia Judiciară cu privire la faptul că, în dosarul de urmărire penală nr. 1545/P/2012, reunit cu dosarul nr. x/2014, respectiv în dosarul de urmărire penală nr. 989/P/2017, procurorii şi organele judiciare au încălcat drepturile suspectului şi, ulterior, ale inculpaţilor, transformând un litigiu comercial într-un dosar penal, fără a exista vreo probă în susţinerea unor infracţiuni. Dosarul penal se bazează pe o plângere a Palatului Copiilor Vaslui, iar în cauză s-a decis efectuarea unei expertize, fiind desemnat un expert neatestat de MDRAP şi Ministerul Culturii şi, implicit, necompetent să efectueze această lucrare. Întregul dosar se bazează pe această expertiză tehnică şi pe adresa nr. x/2013, primită de la Ministerul Justiţiei - Serviciul Profesii Juridice Conexe, care ulterior a fost reformată prin adresa nr. x/2015, deşi, în dosarul nr. x/2015, prin decizia nr. 1729/2019, anexată şi la dosarul prezentei cauze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că o astfel de adresă nu poate produce efecte, având în vedere existenţa prescripţiilor legale.

Susţine recurenta-reclamantă că se impune sancţionarea disciplinară a organelor de urmărire penală pentru neluarea în considerare a dispoziţiilor legale, cu rea-credinţă sau, cel puţin, cu gravă neglijenţă.

Astfel, numirea unui expert neatestat legal s-a făcut cu încălcarea art. 13 din Legea nr. 10/1995, art. 24 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, H.G. nr. 925/1995, a Îndrumătorului pentru atestarea tehnico profesională a specialiştilor cu activitate în construcţii din 26.05.2013 şi a Regulamentului privind procedura de atestare a verificatorilor de proiecte, responsabililor tehnici cu execuţia, a experţilor tehnici de calitate şi extrajudiciari, în vigoare din 20.05.2010. Au fost, totodată, nesocotite adresele emise de Inspectoratul de Stat în Construcţii, Ministerul Culturii şi Ministerul Justiţiei, care conţin clarificări în privinţa legislaţiei speciale şi au fost încălcate prevederile art. 172 alin. (1), (4) şi (7) din C. proc. pen.

De asemenea, arată recurenta, în dosarul penal a fost eliminat punctul de vedere al experţilor consultanţi, atestaţi legal de MDRAP şi Ministerul Culturii, contrar art. 173 şi 178 C. proc. pen. şi nu s-au respectat dispoziţiile art. 172 C. proc. pen. referitoare la expertizele grafoscopice. Nu au fost respectate nici următoarele dispoziţii din C. proc. pen. art. 92 privind dreptul avocatului de a participa la audierea martorilor, art. 94 referitor la consultarea dosarului, art. 100 privind solicitarea de probe, art. 110 şi art. 123 referitoare la consemnarea declaraţiilor.

Susţine recurenta-reclamantă că, prin modul de instrumentare a dosarelor penale, s-a ajuns la transformarea unei cauze civile într-o cauză penală, în rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată fiind consemnate obligaţiile contractuale pretins nerespectate de societatea reclamantă. La momentul depunerii plângerii penale, pe rolul instanţei civile existau mai multe dosare în care societatea încerca să recupereze debitele datorate încă din anul 2010, stabilite de instanţa de judecată şi pe care Palatul Copiilor Vaslui refuza să le achite.

Învederează recurenta-reclamantă că a înaintat organelor de urmărire penală exemple din jurisprudenţa naţională şi comunitară, din care rezultă care sunt normele legale ce trebuie respectate pentru efectuarea unei expertize tehnice asupra unui monument istoric, neexistând vreo explicaţie rezonabilă pentru care organele de urmărire penală au ignorat dispoziţiile legale şi au vătămat grav a drepturilor procesuale ale reclamantei, suspectă şi apoi inculpată în dosarul penal nr. x/2014

Prin plângerea adresată Inspecţiei Judiciare, reclamanta arată că nu a solicitat judecarea cauzei penale de această instituţie, cum în mod eronat a apreciat instanţa de fond, ci sancţionarea disciplinară a celor care, cu bună ştiinţă, nu au respectat legea şi au considerate legale anumite acţiuni pe care instanţele de judecată le-au considerate nelegale, pronunţând în acest sens hotărâri definitive. Această sancţionare nu semnifică afectarea independenţei magistratului, ci asigurarea respectării dispoziţiilor art. 62 din Legea nr. 304/2004.

Ca atare, apreciază recurenta-reclamantă că prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. t) raportat la art. 991 din Legea nr. 303/2004, restrângând sfera noţiunilor de rea-credinţă şi gravă neglijenţă, atât timp cât a apreciat că această sferă nu cuprinde dispunerea în mod nelegal a efectuării unui raport de expertiză de către un expert necompetent, înlăturarea nemotivată a punctului de vedere al experţilor parte şi încălcarea dreptului la apărare prin nerespectarea dispoziţiilor C. proc. pen.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-reclamante se circumscriu, în esenţă, argumentului greşitei interpretări de către instanţa de fond a noţiunilor de rea-credinţă şi gravă neglijenţă din cuprinsul art. 99 alin. (1) lit. t) raportat la art. 991 din Legea nr. 303/2004, noţiuni cărora reclamanta consideră că li se circumscriu măsurile luate de organele de urmărire penală, prin care s-a dispus şi administrat proba cu expertiză tehnică ori care au avut ca rezultat încălcarea dreptului la apărare al societăţii.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că, prin sentinţa recurată, instanţa de fond a constatat că Inspecţia Judiciară nu poate cerceta abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce priveşte organele de poliţie din cadrul IPJ Vaslui, acest text de lege fiind incident doar în privinţa magistraţilor. Deşi în cuprinsul recursului reclamanta se referă constant la "organele de urmărire penală", cuprinzând atât organele de poliţie, cât şi procurorii de caz, totuşi aceasta nu prezintă nicio critică prin care să conteste în vreun fel considerentul instanţei de fond referitor la lipsa calităţii organului de poliţie de subiect activ al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 303/2004. În consecinţă, întrucât instanţa de control judiciar analizează recursul în limitele stabilite de titularul căii de atac, Înalta Curte constată că, în lipsa unei critici exprese a reclamantei, acest aspect a fost definitiv dezlegat de instanţa de fond.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la activitatea procurorilor (prin raportare la soluţia de clasare dispusă în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui, prin care s-a soluţionat plângerea reclamantei referitoare la săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu săvârşite de organele de pliţie ale IPJ Vaslui şi la soluţia de respingere a plângerii împotriva soluţiei dispusă prin ordonanţa nr. 33//II/2/2018 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui), Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă reiterează, majoritar, aspectele sesizate în plângerea adresată Inspecţiei Judiciare şi în cuprinsul cererii de chemare în judecată, concluzionând că ne aflăm în prezenţa unei exercitări a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că în speţă nu s-au relevat indiciile săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 alin. (1) lit. t) raportat la art. 991 din Legea nr. 303/2004, astfel încât atât soluţia de clasare dispusă de Inspecţia Judiciară, cât şi sentinţa instanţei de fond, sunt legale şi vor fi menţinute.

Astfel, sub aspectul laturii subiective a abaterii disciplinare, Înalta Curte reţine că procurorul care acţionează cu rea-credinţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi.

Cât priveşte grava neglijenţă, aceasta este regăsită atunci când procurorul nesocoteşte în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Potrivit jurisprudenţei Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 130 din 24 aprilie 2017, pct. 18) s-a reţinut că, pentru angajarea răspunderii disciplinare în cazul gravei neglijenţe " (...)trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: (i) în exercitarea funcţiei magistratul să încalce norme de drept material ori procesual; (ii) încălcarea normelor să se producă din culpă. Culpa este definită în mod unitar de legiuitor în materie atât civilă (art. 16 alin. (3) din C. civ.), cât şi penală (art. 16 alin. (4) din C. pen.), ca fiind atitudinea autorului faptei care fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei deşi trebuia să îl prevadă. Pentru abaterea disciplinară prev. de art. 99 lit. t) teza II din Legea nr. 303/2004, forma de vinovăţie impusă de lege este neglijenţa gravă (culpa lata), în sensul că şi omul cel mai puţin avizat, cu un minim de diligentă, ar fi prevăzut rezultatul faptei sale; (iii) încălcarea normelor de drept să genereze consecinţe grave, respectiv să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală; Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe, este necesar ca încălcarea să vizeze o normă de drept imperativă, onerativă sau prohibitivă ori să rezide în adoptarea unei decizii în afara oricăror norme de drept sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună credinţă) nu poate găsi o justificare."

Aşadar, grava neglijenţă presupune ca încălcarea prevederilor legale să întrunească cumulativ următoarele caracteristici: să fie gravă (încălcare evidentă a îndatoririlor profesionale elementare şi producerea unor consecinţe importante); nescuzabilă (lipsa unei justificări pentru încălcarea acestor norme legale); neîndoielnică (normele încălcate să nu suscite interpretări).

Or, nu se poate considera, în speţă, că procurorul însărcinat cu urmărirea penală în dosarul nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui şi prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui au încălcat cu bună ştiinţă şi rea-credinţă normele de drept material ori procesual ori au nesocotit aceste norme în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, astfel cum susţine recurenta. Aceasta nu a prezentat dovezi ale unei aplicări intenţionat greşite a legii de către magistraţi şi nici nu a formulat argumente din care să reiasă că s-a produs o astfel de aplicare greşită a legii, ca urmare a gravei neglijenţe a magistraţilor.

Este de observat că, atât în sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, cât şi în prezentul dosar, societatea a reclamat aplicarea greşită a legii prin încălcarea unor acte normative speciale ori a unor hotărâri judecătoreşti jurisprudenţiale. Însă, astfel cum s-a reţinut şi în Rezoluţia de clasare, aspectele care au făcut obiectul sesizării adresate Inspecţiei Judiciare privesc modul de instrumentare a unor dosare penale şi soluţiile dispuse de procurori în aceste dosare, iar actele şi măsurile respective pot fi verificate doar în procedurile reglementate de art. 339 şi art. 340 C. proc. pen., respectiv prin plângerea împotriva soluţiei de clasare, adresată procurorului ierarhic superior şi, ulterior, prin plângere în faţa judecătorului de cameră preliminară, în măsura în care procurorul ierarhic superior a dat o soluţie de respingere. În speţă, reclamanta a valorificat parţial aceste proceduri, formulând plângerea împotriva soluţiei de clasare a procurorului, care a fost soluţionată de procurorul ierarhic superior, în sensul respingerii, cu motivarea că petenta nu a sesizat săvârşirea unei infracţiuni propriu-zise, ci nerespectarea unor drepturi procesuale. Or, în condiţiile în care, urmând procedurile speciale prevăzute de C. proc. pen., au fost infirmate aspectele sesizate de reclamantă, în mod corect Inspecţia Judiciară a reţinut că nu are competenţa de a verifica măsurile dispuse de procurori în cursul urmăririi penale şi nici soluţiile adoptate de aceştia.

Pentru aceste considerente, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 580 din 11 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2022.