Tax authority’s appeal dismissed; seizure annulment upheld for lack of concrete asset-evasion indicia.

Şedinţa publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13 aprilie 2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ("ANAF"), a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. AFTR 1293 din 15.02.2018, emisă de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 3 Alexandria.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 134 din 16 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. AFTR 1293/15.02.2018.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 134 din 16 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală 3 Alexandria, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

În motivarea recursului, pârâta susţine că instanţa de fond a analizat şi interpretat în mod eronat prevederile art. 213 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii fiind suficient motivată. Motivul impunerii acestor măsuri a fost înregistrarea de către reclamantă, în evidenţa contabilă, a unor operaţiuni fictive, având ca obiect diminuarea bazei impozabile. În speţă, nu sunt în discuţie constatări ale unor simple deficienţe, ce au condus la stabilirea unor sume suplimentare datorate bugetului de stat, ci s-au constatat indicii temeinice privind acţiuni intenţionate ale reclamantei. Existând pericolul ca debitoarea să se sustragă de la urmărire, organul fiscal a procedat în conformitate cu dispoziţiile art. 213 Codul de procedură fiscală.

Mai susţine recurenta-pârâtă că organul de control a efectuat o analiză complexă asupra întregului lanţ de tranzacţionare, care a dus la concluzia că, deşi există facturi înregistrate în contabilitate, operaţiunile înscrise în respectivele facturi sunt fictive, furnizorii fiind alţii decât cei din acte. În cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii este prezentat întreg mecanismul de tranzacţionare şi sunt menţionate indiciile care au condus la concluzia caracterului fictiv al operaţiunilor, decizia nefiind bazată pe simple presupuneri, cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond. Or, un astfel de comportament al operatorului economic verificat se încadrează în noţiunea de caracter excepţional, în sensul art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

În speţă, arată recurenta-pârâtă, societatea intimată nu a putut face dovada autenticităţii facturilor, respectiv asigurarea identităţii furnizorului. Aşadar, emiterea deciziei contestate se întemeiază pe existenţa pericolului ce decurge din comportamentul fiscal al reclamantei. Pericolul la care se raportează textul de lege nu trebuie dovedit prin probe certe, fiind suficientă constatarea unor indicii temeinice în sensul că neluarea măsurilor de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor ar putea avea drept consecinţă imposibilitatea sau îngreunarea colectării obligaţiilor fiscale la buget.

Recurenta-pârâtă consideră că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a respectat cerinţele prevăzute de art. 213 Codul de procedură fiscală, în sensul că a fost întocmită conform modelului prevăzut de lege, motivarea este prezentată sintetic, fiind reluate succint argumentele din cadrul referatului justificativ şi al procesului-verbal de control, iar fundamentarea măsurilor se bazează atât pe constatările obiective ale inspectorilor antifraudă, cât şi pe informaţiile oficiale din bazele de date ale ANAF.

Mai susţine recurenta-pârâtă că, din cuprinsul sentinţei recurate, rezultă că argumentele evidenţiate în întâmpinare nu au fost analizate în mod efectiv de instanţa de fond, motivarea hotărârii nefiind clară şi precisă şi nici în concordanţă cu probele administrate în cauză.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de pârâtă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa recurată, instanţa de fond a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. AFTR 1293/15.02.2018, apreciind că este întemeiat unul dintre motivele de nelegalitate invocate de A. S.R.L., respectiv cel privind nemotivarea actului administrativ atacat.

Contestând această concluzie, în recurs organul fiscal pârât a susţinut, în esenţă, că decizia este suficient şi adecvat motivată în acord cu dispoziţiile art. 213 alin. (5) Codul de procedură fiscală. Similar susţinerilor din fond, şi în recurs pârâta ANAF a considerat că cerinţa motivării necesităţii instituirii măsurilor asigurătorii este îndeplinită prin expunerea succintă, în cuprinsul deciziei atacate, a pretinsului comportament fiscal inadecvat/fraudulos al societăţii reclamantei (astfel cum a fost reţinut în procesul-verbal de control şi în referatul justificativ al instituirii măsurilor asigurătorii), care ar fi înscris în evidenţa contabilă facturi aferente unor operaţiuni fictive. Înalta Curte apreciază că aceste argumente sunt nefondate.

Potrivit art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015:

"(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea", iar în conformitate cu dispoziţiile art. 213 alin. (5) din acelaşi cod:

"Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent". Raportat la aceste dispoziţii normative, Înalta Curte reţine că analiza de legalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii are caracter circumstanţial, implicând verificarea, raportat la datele cauzei, a îndeplinirii cerinţelor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015. Este de necontestat că existenţa pericolului prevăzut de acest text de lege nu presupune şi producerea unor consecinţe efective dintre cele enumerate de textul de lege, dar Înalta Curte apreciază că, pentru instituirea măsurilor asigurătorii, trebuie să existe indicii rezonabile, suficient de concrete, că reclamanta ar intenţiona să îşi diminueze elementele de patrimoniu, în scopul neachitării obligaţiilor fiscale.

Raportat la circumstanţele cauzei, descrierea, în cuprinsul deciziei contestate, a operaţiunilor pretins frauduloase ale reclamantei, nu reprezintă o motivare suficientă pentru luarea unor măsuri de indisponibilizare a patrimoniului debitoarei.

Recurenta-pârâtă a susţinut, succint, că măsurile asigurătorii sunt determinate de "...istoricul comportamentului fiscal, perioada lungă de timp în care a desfăşurat operaţiuni ce nu au avut ca rezultat obţinerea de venituri semnificative înregistrate în evidenţa fiscală, cuantumul operaţiunilor raportat la cifra de afaceri, precum şi cuantumul prejudiciului raportat la valoarea activelor patrimoniale. Având în vedere comportamentul fiscal al societăţii A. S.R.L., în speţă sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin înregistrarea în evidenţa contabilă a unor operaţiuni fictive de o valoare semnificativă, considerăm că există pericolul ca societatea să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea". Aşadar, instituirea măsurilor asigurătorii s-a întemeiat chiar pe faptele imputate reclamantei, care ar urma să conducă la stabilirea creanţei fiscale suplimentare, ceea ce implică o totală suprapunere între motivele care determină emiterea deciziei de impunere a obligaţiilor fiscale şi motivele emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Trimiterea la "istoricul comportamentului fiscal" este generică, nefiind prezentate elemente ale acestui comportament anterior şi modul în care conduc la concluzia intenţiei reclamantei de a îngreuna colectarea.

Este de observat că diferenţa dintre cele două acte administrativ fiscale - decizia de impunere şi decizia de instituire a măsurilor asigurătorii - este evidentă, unul reprezentând un titlu de creanţă, care constată o obligaţie fiscală în sarcina contribuabilului, pe când cel de-al doilea reprezintă o măsură preventivă, pentru adoptarea căreia este necesar să fie îndeplinite condiţiile distinct prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015. Dacă legiuitorul ar fi apreciat, ca fiind suficientă pentru instituirea măsurilor asigurătorii, simpla enunţare a intenţiei de a emite un titlu de creanţă, această soluţie legislativă s-ar fi regăsit în cuprinsul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015; or, menţionând condiţia existenţei unui pericol de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului, legiuitorul a urmărit ca măsurile de indisponibilizare să fie dispuse în cazuri excepţionale, iar nu în oricare situaţie în care există un dubiu asupra corectitudinii fiscale a contribuabilului. În aceste condiţii, evidenţierea comportamentului fiscal incorect al contribuabilului în cadrul operaţiunilor contabile poate reprezenta un criteriu care să fie avut în vedere la luarea măsurii de indisponibilizare a elementelor de patrimoniu, dar este apreciat a nu fi suficient, prin el însuşi, la fundamentarea acestei măsuri.

Nici argumentul respectării de către organul fiscal a modelului deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nu poate fi primit (deşi recurenta-pârâtă nu indică actul prin care a fost stabilit acest model), întrucât obligaţia expunerii unei motivări a deciziei emise este expres prevăzută de art. 213 alin. (5) Codul de procedură fiscală şi trebuie respectată indiferent de modelul orientativ elaborat de organul fiscal.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la neluarea în considerare, de către instanţa de fond, a apărărilor formulate de pârâtă în cadrul întâmpinării. Recurenta-pârâtă nu a specificat care argumente au fost omise de prima instanţă, critica fiind, aşadar, una generică.

Pe de altă parte, din lecturarea conţinutului sentinţei rezultă că instanţa de fond a avut în vedere toate argumentele părţilor, atât ale reclamantei, cât şi ale pârâtei, realizând o examinare efectivă a acestora, astfel cum este dovedită şi de respingerea motivului de nelegalitate invocat de reclamantă cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Codul de procedură fiscală. Instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, obligaţie îndeplinită în prezenta speţă

Prin urmare, întrucât organul fiscal şi-a întemeiat decizia contestată exclusiv pe suspiciuni cu privire la faptele reclamantei, fără a dovedi existenţa unor elemente care să contureze cerinţa pericolului prevăzută de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, soluţia instanţei de fond, privind anularea acestei decizii pentru nerespectarea condiţiei motivării, prevăzute de alin. (5) al aceluiaşi articol, este legală.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală 3 Alexandria, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală 3 Alexandria împotriva sentinţei civile nr. 134 din 16 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2022.