FGA compensation limits: non-applicability of Directive 2009/103/CE to guarantee schemes and temporal application of Law 213/2015 to insolvency-induced claims
Legislator summary
AI generatedIn a final decision, the High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant's request to refer preliminary questions to the Court of Justice of the European Union and rejected his appeal as unfounded, thereby upholding the lower courts' rulings that denied his claim for additional compensation. The dispute concerned an injury victim's attempt to enforce a criminal court judgment against the Guarantee Fund of Insurers for damages exceeding the statutory cap, arguing that EU Directive 2009/103/CE on compulsory motor vehicle insurance mandated higher minimum guarantees and that the applicable national law should be determined by the time of the accident rather than the insurer's insolvency. The Court ruled that Directive 2009/103/CE governs only direct contractual insurance obligations and does not impose minimum limits on state-established guarantee schemes for insolvent insurers, distinguishing these distinct legal regimes. Furthermore, the Court held that the relationship between the victim and the Guarantee Fund arose upon the opening of the insurer's insolvency proceedings in 2015, making the subsequently enacted Law No. 213/2015, which sets specific compensation caps for such funds, the applicable law, with no violation of the non-retroactivity principle.
Legislator headnote
AI generatedart. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 15 din Legea nr. 213/2015, art. 17 din Legea nr. 213/2015, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 340/2009, art. 496 din C. proc. civ; FGA compensation limits: non-applicability of Directive 2009/103/CE to guarantee schemes and temporal application of Law 213/2015 to insolvency-induced claims: Împotriva încheierii din 4 decembrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 500 din 12 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscala, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 2 martie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04 iunie 2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat:
(i) anularea în parte a Deciziei nr. 14612, emisă de către pârât la data de 17.05.2018, prin care a fost admisă numai în parte cererea de plata a despăgubirilor materiale şi morale formulată de reclamant;
(ii) obligarea pârâtului la plata diferenţei dintre suma acordată prin decizia contestată şi sumele solicitate cu titlu de despăgubiri materiale şi morale prin cererea de plată adresată acestuia, astfel cum i-au fost acordate prin sentinţa penală nr. 241 din data de 17.08.2017, pronunţată de Judecătoria Costeşti în dosarul nr. x/2015, definitivă astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 244/A pronunţată la data de 05.03.2018 de către Curtea de Apel Piteşti, după cum urmează:
- suma de 403.217,48 Euro în echivalent RON la cursul BNR din data efectuării plaţii, reprezentând diferenţa dintre suma de 500.000 Euro, acordată cu titlu de daune morale şi suma de 450.000 RON plătită de pârât conform deciziei contestate, aceasta reprezentând contravaloarea sumei de 96.782,52 Euro la cursul BNR din data de 08.05.2018, când a fost efectuata plata;
- suma reprezentând prestaţia periodica lunara egală cu valoarea salariului minim brut garantat pe ţară, începând de la data de 19.04.2011 şi până la încetarea stării de nevoie a reclamantului;
(iii) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.
1.2. Prin cererea formulată la data de 25 septembrie 2018, reclamantul A. a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în procedura întrebărilor preliminare, cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 9 din Directiva 2009/103/CE din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, cu următoarele întrebări preliminare:
(i) Dacă articolul 9, purtând denumirea "Sumele minime", din Directiva 2009/103/CE care instituie obligaţia în sarcina fiecărui stat membru de a garanta prin legislaţia adoptată ca suma minimă asigurată în cazul vătămărilor corporale să fie de minimum 1.000.000 EUR pentru o victimă sau de 5.000.000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor, trebuie interpretată în sensul că se aplică şi în ceea ce priveşte obligaţia despăgubirii victimelor accidentelor de circulaţie produse de vehicule pentru care asigurarea de răspundere civilă prevăzută de articolul 3 din Directiva 2009/103/CE a fost încheiată de o întreprindere de asigurare care după momentul încheierii contractului a intrat în faliment.
(ii) În situaţia unui răspuns afirmativ la prima întrebare este necesar să se stabilească dacă, în împrejurări precum cele din cauza noastră, un particular se poate prevala de dispoziţiile articolului 9 din Directiva 2009/103/CE pentru a solicita să-i fie plătită despăgubirea acordată de instanţă in limita sumei minime în care statele membre au obligaţia de a garanta despăgubirea victimelor, având în vedere că dispoziţia din dreptul naţional limitează despăgubirea victimelor în asemenea cazuri la 450.000 RON (echivalentul a aproximativ 97.000 EUR).
2. Hotărârea instanţei de fond
2.1. Prin încheierea din 4 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de sesizare a CJUE, ca nefondată.
2.2. Prin sentinţa civilă nr. 500 din 12 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva încheierii din 4 decembrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 500 din 12 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscala, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.
Recurentul-reclamant a arătat că încheierea şi sentinţa recurate au fost date cu încălcarea dispoziţiilor art. 267 din TFUE, a dispoziţiilor art. 9 si 10 din Directiva 2009/103/CE din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, precum si a dispoziţiilor Ordinului Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 10/2009 pentru punerea in aplicare a Normelor privind Fondul de garantare şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.
În motivarea cererii de recurs împotriva încheierii din 4 decembrie 2018, recurentul-reclamant a arătat că prin respingerea cererii de sesizare a CJUE în procedura întrebărilor preliminare, cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 9 din Directiva 2009/103/CE din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, deşi este evident ca exista un conflict juridic intre legislaţia naţională, respectiv Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor si normele de aplicare a acesteia, şi legislaţia Uniunii Europene, respectiv Directiva 2009/103/CE, în special cu privire la limita de despăgubire pe care statele membre au obligaţia de a o garanta, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 267 TFUE.
Hotărârile recurate sunt greşite deoarece răspunderea Fondului de Garantare a Asiguraţilor trebuie angajată în limita sumei prevăzute de art. 9 din Directiva 2009/103/CE care reglementează obligaţia statelor membre de a stabili sume minime acoperite de asigurarea obligatorie, astfel: "Art. 9: Sumele minime
(1) Fără a aduce atingere garanţiilor de o valoare mai mare eventual stabilite de statele membre, fiecare stat membru solicită ca sumele pentru care asigurarea menţionată la articolul 3 este obligatorie să fie de minimum:
a) în cazul vătămărilor corporale, suma minimă asigurată de 1 000 000 EUR pentru o victimă sau de 5 000 000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor;
b) în cazul pagubelor materiale, 1 000 000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor.
După caz, statele membre pot stabili o perioadă tranzitorie până cel târziu 11 iunie 2012, în decursul căreia sumele minime asigurate sunt adaptate sumelor prevăzute la primul paragraf.
Statele membre care stabilesc o astfel de perioadă de tranziţie informează Comisia cu privire la aceasta şi indică durata acestei perioade.
Totuşi, până la 11 decembrie 2009 statele membre majorează sumele de garanţie pentru a atinge cel puţin jumătate din nivelurile prevăzute la primul paragraf."
În art. 10 din aceeaşi directivă se prevede obligaţia statelor membre de a institui un organism responsabil cu despăgubirea, cel puţin in limitele obligaţiei de asigurare, a pagubelor materiale sau a vătămărilor corporale cauzate de un vehicul neidentificat sau neasigurat.
În aceste condiţii este evident că şi obligaţia de despăgubire a organismului responsabil cu despăgubirea victimelor în cazul pagubelor cauzate de vehicule asigurate la societăţi de asigurare care au intrat în insolvenţă este în aceleaşi limite cu limita de despăgubire în celelalte cazuri, deoarece altfel aceste victime ar fi într-o situaţie discriminatorie prin nimic justificată, mai ales că din întreaga economie a directivei, în special a prevederilor din preambul, rezultă că aceasta a fost adoptată pentru protejarea accidentelor, astfel încât victimele accidentelor cauzate de vehicule asigurate şi cele ale accidentelor cauzate de vehicule neasigurate să fie tratate în acelaşi mod şi tuturor victimelor să li se garanteze un tratament comparabil, astfel cum se dispune prin paragraful 20 din preambul,,(20) Victimelor accidentelor de circulaţie cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunităţii."
Contrar susţinerilor greşite ale instanţei de fond, existenţa acestui conflict juridic între legislaţia naţională care reglementează răspunderea Fondului de garantare a asiguraţilor şi legislaţia comunitară a fost constatat şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei - Completul competent sa judece recursurile in interesul legii -prin decizia nr. 26/20.11.2017 pronunţată in recurs in interesul legii, în care s-a arătat că: "Potrivit pct. 12 din preambulul Directivei 2009/103/CE, statele membre au obligaţia de a garanta, în cazul vătămărilor corporale, despăgubirea integrală şi echitabilă a tuturor victimelor care au suferit răni foarte grave. Observăm că această obligaţie nu cade în sarcina asigurătorilor, care, în caz de faliment, sunt protejaţi de o anumită legislaţie, ci în sarcina statelor membre. Acestea îşi îndeplinesc această obligaţie prin adoptarea unei legislaţii în concordanţă cu cerinţele comunitare. Dacă legislaţia naţională incidenţă în cauză nu asigură ceea ce impune norma comunitară, apare evident un conflict juridic comunitar."
În motivarea cererii de recurs împotriva sentinţei civile nr. 500 din 12 februarie 2019, recurentul-reclamant a arătat că aceasta este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, deoarece cu privire la răspunderea Fondului de Garantare a Asiguraţilor se aplica legea în vigoare la data încheierii contractului de asigurare RCA în baza căruia se răspunde şi nu legea de la momentul formulării cererii de plată. Sub acest aspect susţinerile instanţei de fond sunt greşite deoarece dreptul reclamantului nu s-a născut la momentul formulării cererii de plată sau la momentul intrării în faliment a asigurătorului (la acest moment a fost doar transferată obligaţia de plată de la asigurătorul în faliment la Fond), ci la momentul săvârşirii faptei ilicite (producerii riscului asigurat). De altfel, cererea de despăgubire şi cuantificarea prejudiciului au fost făcute de instanţa penală în raport de legislaţia în domeniul asigurărilor RCA în vigoare la momentul producerii faptei ilicite (intervenirii riscului asigurat), respectiv de Legea nr. 136/1995 şi de normele RCA aprobate prin Ordinul CSA nr. 5/2010 şi nu în raport de legea în vigoare la momentul soluţionării dosarului penal, respectiv Legea nr. 132/2017 şi Norma ASF nr. 20/2017.
Această concluzie rezulta din dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile." În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 1 din vechiul C. civ. si art. 6 alin. (2) din noul C. civ.
În raport de aceste dispoziţii legale pârâtul răspunde şi are obligaţia de a repara prejudiciul în limita şi în conformitate cu Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, forma în vigoare la data producerii accidentului, Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 10/2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de garantare şi Directiva 2009/103/CE intrată în vigoare la 27.10.2009.
De aceea, în mod greşit a reţinut instanţa de fond că au aplicabilitate în cauză dispoziţiile Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor şi că acesta răspunde în limita prevăzută în aceasta lege, limita care s-ar putea aplica numai în cazul contractelor de asigurare RCA şi a riscurilor asigurate intervenite după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece în caz contrar aceasta lege ar retroactiva.
În schimb, la repararea prejudiciului, recurentul-reclamant apreciază ca trebuie respectate dispoziţiile Directivei 2009/103/CE intrată în vigoare la 27.10.2009 având în vedere dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţia României potrivit cărora "Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".
Contrar susţinerilor instanţei de fond Directiva 2009/103/CE impune statelor membre să nu instituie garanţii minime pentru despăgubirea persoanelor victime ale accidentelor rutiere inferioare celor stabilite prin aceasta directive fără să facă nici o distincţie după cum despăgubirea este suportată de un asigurător, de un organism de despăgubire a victimelor accidentelor produse de vehicule neasigurate sau de un organism care plăteşte despăgubirea în cazul falimentului asigurătorului, or, acolo unde legiuitorul nu distinge nici interpretul nu trebuie sa distingă.
În ceea ce priveşte răspunderea Fondului de Garantare aceasta trebuie angajată în conformitate şi în limitele prevăzute de legislaţia în vigoare la momentul producerii riscului asigurat (accidentul) şi a încheierii contractului de asigurare RCA de către asigurătorul intrat în insolvenţă, respectiv în conformitate cu dispoziţiile Normelor privind Fondul de garantare puse in aplicare prin Ordinul CSA nr. 10/2009.
Având in vedere că condiţiile contractuale ale contractului de asigurare RCA sunt reglementate de Legea nr. 136/1995 şi de normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 5/2010, iar potrivit acestor norme limita de despăgubire pentru anul 2011 pentru prejudicii produse în urma vătămărilor corporale este de 3.500.000 euro, este evident că răspunderea contractuală a asigurătorului RCA este cel puţin în această limită. În aceste condiţii, răspunderea Fondului este în aceeaşi limită deoarece potrivit dispoziţiilor art. 7 şi 11 din normele anterior menţionate, aprobate prin Ordinul CSA nr. 10/2009, Fondul plăteşte despăgubirile creditorilor de asigurări în condiţiile prevăzute in contractele de asigurare obligatorii încheiate cu societatea de asigurare în insolvenţă.
În sensul celor arătate, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 578/12.07.2016, privitoare chiar la neretroactivitatea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 următoarele: "Art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a produs şi produce efecte juridice exclusiv în domeniul său temporal de acţiune (27 iulie 2015-prezent), fără a opera modificări cu privire la raporturi juridice consumate/intrate sub autoritatea de lucru judecat anterior datei intrării sale în vigoare".
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus note de şedinţă, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Cu privire la sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 9 şi art. 10 cu privire la conformitatea/neconformitatea dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 213/2015 cu legislaţia comunitară, intimatul-pârât a arătat că deşi art. 9 stabileşte sumele minime acoperite de asigurarea obligatorie, aceasta se impune a fi respectată de către statele membre, în acest caz statul român, prin autoritatea competentă a adoptat setul de măsuri, legi şi acte normative menite să asigure armonizarea legislaţiei europene cu cea naţională (cu titlu de exemplu, Ordinul CSA 5/2010, modificat de Ordinul CSA 14/2011, modificat de Norma ASF 23/2014, şi în prezent Legea nr. 132/2017 şi Norma ASF 20/2017 - toate vizând asigurarea de răspundere civilă auto pentru prejudiciile produse terţilor; au fost create organisme care să asigure punerea în aplicare a acestor prevederi europene, Biroul Asigurătorilor Auto din România - B.A.A.R., în cazul evenimentelor rutiere ce implică elemente de extraneitate, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii - actual Departament în cadrul B.A.A.R., etc.). În acelaşi sens a fost creat şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor, conform Legii speciale 213/2015, însă neîngrădind dreptul creditorilor de asigurări de a se adresa şi/sau direct asigurătorului aflat în faliment în cadrul procedurii de faliment instituite de Legea nr. 503/2013 şi Legea nr. 85/2014 - conform art. 17 din Legea nr. 213/2015.
Art. 10 alin. (1) şi (2) din Directiva 2009/103/CE stabileşte că "(1) Fiecare stat membru instituie sau autorizează un organism responsabil cu despăgubirea, cel puţin în limitele obligaţiei de asigurare, a pagubelor materiale sau a vătămărilor corporale cauzate de un vehicul neidentificat sau de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligaţia de asigurare prevăzută la articolul 3. (...) (2) Victima poate, în orice caz, să se adreseze direct organismului care, pe baza informaţiilor furnizate la cererea sa de către victimă, este obligat să îi dea un răspuns motivat cu privire la intervenţia sa."
Astfel, reclamantul asociază în mod greşit şi fără temei procedura de acordare a despăgubirilor de către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii - care intervine doar în cazul în care răspunzător de producerea evenimentului se face un vehicul neidentificat sau care nu prezintă o asigurare R.C.A. valabilă la data producerii accidentului rutier, şi nu în cazul unei proceduri prealabile necontencioase, care se naşte doar ca urmare a falimentului unui asigurător şi în cazul în care creditorul de asigurare formulează o cerere de plată adresată F.G.A.
Pentru toate aceste motive a apreciat ca neîntemeiate criticile aduse de către reclamant la aplicarea Legii nr. 213/2015 de către F.G.A., reiterând faptul că un demers în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ar fi nejustificat, raportat la particularităţile prezentei cauze deduse judecăţii.
5. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Prin cererea înregistrată la data de 1 februarie 2022, recurentul-reclamant A. a solicitat instanţei de control judiciar să dispună sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:
(i) Dacă art. 9, purtând denumirea "Sumele minime", din Directiva nr. 2009/103/CE, care instituie obligaţia fiecărui stat membru de a garanta prin legislaţia adoptată că suma minimă asigurată, în cazul vătămărilor corporale, să fie de minimum 1 milion de euro, pentru o victimă sau de 5 milioane de euro, pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor, trebuie interpretat în sensul că se aplică şi în ceea ce priveşte obligaţia despăgubirii victimelor accidentelor de circulaţie produse de vehicule pentru care asigurarea de răspundere civilă prevăzută de art. 3 din Directiva nr. 2009/103/CE, a fost încheiată de o întreprindere de asigurare care, după momentul încheierii contractului, a intrat în faliment.
(ii) În situaţia unui răspuns afirmativ la prima întrebare este necesar să se stabilească dacă, în împrejurări precum cele din cauza noastră, un particular se poate prevala de dispoziţiile art. 9 din Directiva 2009/103/CE pentru a solicita să îi fie plătită despăgubirea acordată de instanţă în limitele sumei minime în care statele membre au obligaţia de a garanta despăgubirea victimelor.
Potrivit dispoziţiilor art. 267 TFUE (ex-articolul 234 TCE) alin. (1) lit. b) "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:
(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii";
iar potrivit dispoziţiilor alin, 3 din acelaşi articol
"În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea."
Având în vedere că decizia ce urmează să se pronunţe în recurs în prezenta cauză nu este supusă niciunei căi de atac în dreptul intern, iar de interpretarea dispoziţiilor articolului 9 din Directiva 2009/103/CE din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi depinde soluţionarea prezentei cauze, se impune sesizarea CJUE cu întrebările preliminare menţionate.
II. Soluţia instanţei de recurs
II.1. Referitor la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Potrivit art. 267 TFUE, "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii;
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen."
Din examinarea acestui text de lege rezultă că o condiţie pentru sesizarea CJUE este ca instanţa de judecată să aprecieze că decizia CJUE să fie necesară pentru soluţionarea cauzei.
Înalta Curte apreciază că cererea de sesizare a CJUE formulată de recurentul-reclamant nu este necesară pentru soluţionarea cauzei deoarece domeniul de aplicare al art. 9 din Directiva 2009/103/CE, a cărui interpretare se solicită, este clar şi univoc, rezultând din interpretarea gramaticală şi logică a textului şi a conţinutului Directivei, respectiv despăgubirile ce se acordă în baza unui contract de asigurare civilă obligatory. Astfel, potrivit art. 9 din Directiva 2009/103/CE:
(1) Fără a aduce atingere garanţiilor de o valoare mai mare eventual stabilite de statele membre, fiecare stat membru solicită ca sumele pentru care asigurarea menţionată la articolul 3 este obligatorie să fie de minimum:
(a) în cazul vătămărilor corporale, suma minimă asigurată de 1 000 000 EUR pentru o victimă sau de 5 000 000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor;
(b) în cazul pagubelor materiale, 1 000 000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor.
După caz, statele membre pot stabili o perioadă tranzitorie până cel târziu 11 iunie 2012, în decursul căreia sumele minime asigurate sunt adaptate sumelor prevăzute la primul paragraf.
Statele membre care stabilesc o astfel de perioadă de tranziţie informează Comisia cu privire la aceasta şi indică durata acestei perioade.
Totuşi, până la 11 decembrie 2009 statele membre majorează sumele de garanţie pentru a atinge cel puţin jumătate din nivelurile prevăzute la primul paragraf.
(2) Din cinci în cinci ani începând cu 11 iunie 2005 sau de la termenul perioadei de tranziţie prevăzute la alin. (1) al doilea paragraf, sumele prevăzute la alineatul respectiv sunt revizuite, în funcţie de evoluţia indicelui european al preţurilor de consum (IEPC) stabilit în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2494/95.
Sumele sunt adaptate în mod automat. Acestea sunt majorate cu procentul de variaţie a IEPC pe perioada de referinţă, adică în cei cinci ani imediat anteriori revizuirii menţionate la primul paragraf şi apoi rotunjite în sus la un multiplu de 10 000 EUR.
Comisia transmite sumele adaptate Parlamentului European şi Consiliului şi se asigură că sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene."
Directiva 2009/103/CE se aplică despăgubirilor ce se acordă în baza unui contract de asigurare civilă, iar dispoziţiile sale sunt transpuse în dreptul intern prin norme clare, precise şi previzibile, neeexistând nicio neconcordanţă între conţinutul Directivei şi conţinutul normelor de trnspunere din dreptul intern. Această Directivă nu se aplică schemelor de garantare din domeniul asigurărilor, din care face parte FGA, considerent pentru care cererea de sesizare a CJUE nu este necesară pentru soluţionarea cauzei.
Din aceste motive, în baza art. 267 TFUE şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 340/2009, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare.
II.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, prin prisma motivelor de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:
A. Recursul împotriva încheierii de şedinţă din 04.12.2018 este nefondat.
Singurul motiv de nelegalitate al încheierii de şedinţă din 04.12.2018 invocat de recurentul-reclamant se referă la existenţa unui conflict între legislaţia naţională, respectiv Legea nr. 213/2015 şi normele sale de aplicare, pe de o parte, şi legislaţia comunitară, respectiv Directiva 2009/103/CE, pe de altă parte, în special cu privire la limita de despăgubire pe care statele membre au obligaţia de a o garanta.
Înalta Curte apreciază că nu există nici un conflict între Legea nr. 213/2015 şi normele sale de aplicare şi Directiva 2009/103/CE, nici măcar în privinţa limitei minime de despăgubire, deoarece acestea vizează domenii de aplicare diferite. Astfel, Directiva 2009/103/CE se referă la despăgubirile ce se stabilesc în temeiul unui contract de asigurare de răspundere civilă, în timp de Legea nr. 213/2015 şi normele sale de aplicare se referă la despăgubirile ce se plătesc în cazul unei scheme de garantare a creditorilor de asigurare în cazul falimentului asigurătorului, intervenit înainte de plata despăgubirilor.
Directiva 2009/103/CE nu instituie obligaţia pentru statele membre ca aceste despăgubiri sa fie acordate de către schemele de garantare din domeniul asigurărilor, nici măcar în situaţia falimentului. În legislaţia UE nu există nicio directivă care să conţină prevederi referitoare la constituirea şi funcţionarea unei scheme de garantare în domeniul asigurărilor.
În al doilea rând, debitorul despăgubirii este diferit în cele două cazuri. Astfel, în cazul contractului de răspundere civilă, debitorul despăgubirii este o persoană juridică de drept privat (o societate pe acţiuni), în timp ce în cazul schemei de garantare instituită de Legea nr. 213/2015, debitorul despăgubirii este FGA, o persoană juridică de drept public.
În al treilea rând, Directiva 2009/103/CE, aplicabilă contractelor de asigurare de răspundere civilă a fost transpusă în legislaţia naţională prin mai multe acte normative, începând cu Legea nr. 136/1995 şi Legea nr. 132/2017 şi continuând cu Ordinele CSA nr. 5/2010, nr. 14/2011 şi Normele ASF nr. 23/2014, nr. 39/2016 şi nr. 20/2017. Toate aceste acte de transpunere au impus limitele minime de despăgubire în sarcina asigurătorului de răspundere civilă obligatorie stabilite de Directiva 2009/103/CE, respectiv 1 milion euro în cazul daunelor materiale, respectiv 5 milioane euro pe eveniment rutier, în cazul vătămărilor corporale, sume actualizate periodic în funcţie de evoluţia indicelui european al preţurilor de consum (IEPC) stabilit în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2494/95.
Astfel, art. 6 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 132/2017 prevede:
(4) Limitele minime de răspundere acoperite prin asigurarea RCA conform reglementărilor Uniunii Europene sunt următoarele:
a) pentru prejudicii materiale produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente, la un nivel de 1.220.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României;
b) pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente, la un nivel de 6.070.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României.
(5) Limitele de răspundere sunt revizuite din 5 în 5 ani, în funcţie de evoluţia indicelui european al preţurilor de consum (IEPC) stabilit în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2.494/95 al Consiliului din 23 octombrie 1995 privind indicii armonizaţi ai preţurilor de consum şi sunt prevăzute în reglementările A.S.F."
Afirmaţia reclamantului în sensul că prin Decizia nr. 26/20.11.2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat existenţa unui conflict juridic între legislaţia naţională care reglementează răspunderea Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi legislaţia comunitară nu este întemeiată. Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, printre altele, că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este doar un garant (şi nu se confundă cu asigurătorii la care se referă Directiva), în ceea ce priveşte plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare obligatorii, în cadrul unei proceduri administrative strict reglementate, ce se constituie în singura modalitate de recuperare a creanţei de la această entitate juridică, în cazul falimentului unui asigurător şi că protecţia creditorilor de asigurări presupune un mecanism de plată imediată a despăgubirilor din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, în limita plafonului de garantare, necondiţionat de finalizarea procesului penal sau a procedurii falimentului şi independent de suspendarea de drept a acţiunilor judiciare prin efectul hotărârii de deschidere a acestuia.
B. Recursul împotriva sentinţei civile nr. 500/12.02.2019 este nefondat.
Primul motiv de recurs invocat de recurentul-reclamant vizează aplicarea legii în timp.
Înalta Curte apreciază că legea aplicabilă în speţă este Legea nr. 213/2015.
Există o diferenţă între raportul juridic de asigurare, stabilit între recurentul-reclamant şi asigurătorul B. S.A., izvorât din contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie RCA încheiat între persoana vinovată de producerea accidentului, C. şi asigurătorul B. S.A. şi raportul juridic stabilit între recurentul-reclamant şi intimatul-pârât FGA, izvorât din Legea nr. 213/2015. Primul raport juridic este guvernat de Legea nr. 136/1995 şi Ordinul CSA nr. 5/2010, deoarece acesta s-a născut la data producerii accidentului rutier, 19.04.2011), în timp ce al doilea raport juridic este guvernat de Legea nr. 213/2015, de vreme ce acest ultim raport juridic s-a născut la data deschiderii procedurii falimentului B. S.A., 03.12.2015.
Prin aplicarea Legii nr. 213/2015 raportului juridic dintre recurentul-reclamant şi FGA nu se încalcă principiul neretroactivităţii legii noi, deoarece acest raport juridic s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/2015.
În acelaşi sens a hotărât Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 578/2016, în care la pct. 15 arată că art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a produs şi produce efecte juridice după 27 iulie 2015, data intrării sale în vigoare, fără a opera modificări cu privire la raporturi juridice consumate/intrate sub autoritatea de lucru judecat anterior datei intrării sale în vigoare. Legea nr. 213/2015 se aplică raportului juridic stabilit între recurentul-reclamant şi intimatul-pârât FGA, izvorât din Legea nr. 213/2015, deoarece acest raport juridic s-a născut la data deschiderii procedurii falimentului B. S.A., 03.12.2015, după data intrării în vigoare a Legii nr. 213/2015. O dovadă în sensul că acest raport juridic izvorăşte din Legea nr. 213/2015, este faptul că în situaţia în care nu s-ar fi adoptat această lege nu s-ar fi stabilit nici un raport juridic între recurentul-reclamant şi intimatul-pârât FGA, în sarcina FGA nu s-ar fi născut obligaţia de plată a despăgubirilor şi recurentul-reclamant ar fi avut doar posibilitatea înscrierii la masa credală a S.C. B. S.A. pentru plata despăgubirilor.
Din aceste motive, în baza textelor de lege menţionate, a art. 488 alin. (1) pct. 8 şi art. 496 din C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 4 decembrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 500 din 12 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2022.