Conflict of interest for local mayor signing lease for son's business and availability of duty to delegate signature to vice-mayor

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 3 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea raportului de evaluare nr. x/07.12.2017 întocmit de pârâtă.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 81 din 8 mai 2018, Curtea de Apel Oradea a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei meţionate la pct. I.2 a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de anulare, cu consecinţa anulării raportului de evaluare nr. x/07.12.2017 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate.

Prin raportare la primul motiv de casare - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant se referă la faptul că hotărârea atacată cuprinde atât motive contradictorii, cât şi motive străine de natura pricinii.

Motivele contradictorii din cuprinsul sentinţei atacate rezidă în faptul că instanţa de fond a apreciat că reclamantul a încălcat regimul juridic al conflictului de interese în situaţia în care cererea adresată Consiliului Local Racşa de persoana fizică autorizată al cărei titular este fiul primarului comunei Racşa, prin care s-a solicitat închirierea unei suprafeţe de păşune, fiind dezbătută în şedinţă de Consiliul Local Racşa, a fost aprobată prin votul tuturor consilierilor locali, iar în urma hotărârii consiliului, reclamantul, având funcţia de primar, a semnat contractul de închiriere în calitate de reprezentant legal al Consiliului Local, deşi se impunea delegarea acestei prerogative, spre a fi înlăturate suspiciunile în legătură cu o presupusă imparţialitate. Or, cât timp nu a participat la şedinţa antereferită şi nu a fost un factor decizional în ceea ce priveşte încheierea contractului de închiriere, acesta fiind încheiat în urma votului Consiliului Local al comunei Racşa, prin Procesul-verbal din 16.04.2013 (semnat de cei 11 consilieri locali ai comunei Racşa), şi cât timp nu a semnat respectivul proces-verbal, în opinia recurentului-reclamant, ipoteza reţinută în primă instanţă de încălcare a regimului prin nedelegarea de către primar a atribuţiei de încheiere a contractului de închiriere nu se circumscrie noţiunii de conflict de interese, cum este aceasta definită de art. 70 din Legea nr. 163/2002. În acest sens susţine partea recurentă că, pentru determinarea în concret a existenţei conflictului de interese, se impune a se analiza dacă decizia depinde exclusiv de voinţa persoanei care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică şi dacă acea persoană are un interes personal, ce poate fi reprezentat de un beneficiu pe care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică, sau un terţ apropiat acestuia, îl obţine ca urmare a deciziei luate, condiţie ce nu este îndeplinită în speţă. Conchizând, sub acest aspect, susţine recurentul-reclamant că, potrivit dispoziţiilor art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003, elementul esenţial de determinare a existenţei conflictului de interese îl reprezintă conduita demnitarului şi caracterul lui de factor de decizie deplin şi absolut asupra chestiunii ce ar putea determina existenţa conflictului de interese.

Motivele străine de natura pricinii sunt, în opinia recurentului-reclamant, referirile instanţei la temeiuri de drept care nu au fost invocate de către ANI în raportul de evaluare şi care nu au fost puse în discuţia părţilor. Reţinând ca fiind corect aspectul invocat de către reclamant, şi anume că la data semnării contractului de închiriere - 16.04.2013, art. 65 din Legea 215/2001 avea o altă formă decât cea citată de către pârâta ANI (forma în vigoare urmare a modificării textului prin pct. 1 al art. unic din Legea nr. 20 din 13 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 191 din 18 martie 2014, în sensul că după data de 18 martie 2014 "Primarul poate delega atribuţiile ce îi sunt conferite de lege şi alte acte normative viceprimarului, secretarului unităţii administrativ-teritoriale, conducătorilor compartimentelor funcţionale sau personalului din aparatul de specialitate, precum şi conducătorilor instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, în funcţie de competenţele ce le revin în domeniile respective."), prima instanţă constată incidenţa dispoziţiilor art. 57 alin. (2) din Legea 215/2001 (neindicat prin acţiunea introductivă ori prin întâmpinare), fără însă să se raporteze şi la prevederile art. 57 alin. (7) din Legea nr. 215/2001, text care prevede că "Pe durata exercitării mandatului, viceprimarul îşi păstrează statutul de consilier local, fără a beneficia de indemnizaţia aferentă acestui statut". În speţa dedusă judecăţii, conform procesului-verbal încheiat în 16.04.2013, cu ocazia şedinţei extraordinare a Consiliul Local Racsa, viceprimarul comunei Racsa, domnul B., a participat la respectiva şedinţă şi, mai mult, în calitatea sa de consilier local, a votat cererea de aprobare a închirierii păşunii, prin urmare, nu îi puteau fi delegate atribuţii legate de punerea în executare a hotărârii Consiliului Local în cadrul căreia a votat (situaţie apreciată corectă de prima instanţă), întrucât, exact într-o atare ipoteză, s-ar fi născut un conflict de interese.

În ceea ce priveşte motivul de casare - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de dispoziţiile art. 70, 71, 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, respectiv art. 75 din Legea 393/2004 privind Statutul aleşilor locali.

Pentru a se putea reţine conflictul de interese, astfel cum este definit de art. 70, din Legea nr. 161/2003, recurentul-reclamant susţine că primarul ar fi trebuit să ia decizia în exercitarea uneia dintre atribuţiile exclusive ale acestuia şi să implice o manifestare proprie deliberativă, iar nu un act de punere în executare/aplicare a unei hotărâri a consiliului local, al cărui reprezentant legal este, o atare obligaţie fiind stabilită prin lege în sarcina sa [art. 61 alin. (2) din Legea 215/2001]. Deşi, în opinia instanţei, nu prezintă relevanţă faptul că reclamantul nu a participat la luarea deciziei de închiriere a unei suprafeţe de teren, cât timp avea obligaţia de a delega aceste atribuţii unui alt funcţionar, partea recurentă consideră că nu au fost încălcate principiile de exercitare a funcţiilor publice, prevăzute de art. 71 din Legea nr. 161/2013, fiind probat faptul că primarul nu a fost implicat în procedura de aprobare a cererii de închiriere, aceasta în sine fiind una transparentă (cerere dezbătută şi supusă la vot în şedinţa Consiliului Local, preţul chiriei stabilit prin hotărâre de consiliul local, iar nu în mod subiectiv de către reclamant). În plus, condiţiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 nu pot fi analizate independent de modalitatea de derulare a procedurii la nivelul autorităţii publice locale, sub aspectul existentei conflictului de interese, prezentând relevanţă implicarea efectivă în procesul de aprobare a cererii de închiriere, operaţiune în care reclamantul-recurent nu a fost implicat. De asemenea, în lipsa participării la luarea unei decizii care să fie în măsură să asigure un beneficiu in favoarea unei persoane fizice sau juridice, cu care are o relaţie de rudenie, nu sunt întrunite nici condiţiile legale prevăzute de art. 75 din Legea nr. 393/2004 pentru constatarea conflictului de interese.

Mai mult, faţă de starea factuală reţinută, recurentul-reclamant consideră că nu sunt întrunite elementele constitutive ale conflictului de interese în sensul dispoziţiilor art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003, elementul esenţial de determinare a existentei conflictului de interese reprezentându-l conduita alesului public şi caracterul lui de factor de decizie deplin şi absolut asupra chestiunii ce ar putea determina existenţa conflictului de interese. Totodată, apreciază că nu se poate reţine nici urmărirea satisfacerii unui interes personal, patrimonial, în privinţa sa, ca element de determinare a existenţei conflictului de interese, atâta timp cât în baza contractului de închiriere, C. a achitat chiria în cuantumul şi condiţiile stabilite prin Hotărârea Consiliului Local a comunei Racşa nr. 45/2013.

În concluzie, recurentul-reclamant arată că nu au fost încălcate principiile de exercitare a funcţiilor publice, fiind probat contextul încheierii contractului de închiriere, în procedura decizională de aprobare a cererii de închiriere nefiind implicat primarul, procedura în sine fiind una transparentă, cererea fiind dezbătută în şedinţa consiliului local, supusă la vot, preţul chiriei fiind cel stabilit prin hotărâre de consiliul local, iar nu în mod subiectiv de către reclamant.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimată-pârâtă apreciază că niciuna dintre cele trei condiţii enumerate de text nu este incidentă, sentinţa în discuţie cuprinzând toate motivele pe care se întemeiază, fără ca acestea să fie contradictorii ori străine de natura pricinii.

Faptul că instanţa de fond a reţinut că recurentul nu a participat la luarea deciziei ce a condus la atribuirea contractului, respectiv la adoptarea Hotărârii Consiliului local, însă a încălcat regimul juridic al conflictelor de interese prin încheierea acestui contract, nu constituie motive contradictorii, ci o interpretare temeinică şi corectă a dispoziţiilor legale ce reglementează conflictul de interese aplicabil primarilor, respectiv a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

Invocarea de către prima instanţă a altor temeiuri de drept care nu ar fi fost invocate de către ANI nu este o situaţie ce se încadrează în ipoteza legală (hotărâre care să cuprindă motive străine de natura pricinii), intenţia instanţei fiind aceea de a sublinia faptul că, deşi la data semnării contractului, art. 65 din Legea nr. 215/2001 avea o altă formă decât cea invocată de către ANI, recurentul avea la dispoziţie şi alte instrumente legale pentru a preveni generarea unui conflict de interese.

Mai mult, consideră intimata-pârâtă că, în virtutea rolului său activ, instanţa de fond a analizat, în mod complet, toate chestiunile deduse judecăţii de către ambele părţi din proces, arătând în detaliu care sunt considerentele ce i-au format convingerea şi care sunt motivele de fapt şi de drept, totodată, probatoriul, pe care şi-a întemeiat soluţia de respingere ca neîntemeiată a contestaţiei formulate de reclamant.

Cu referire la cel de-al doilea motiv de casare pe care recurentul-reclamant şi-a întemeiat cererea de recurs - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dat fiind că acesta susţine a fi eronată aprecierea instanţei de fond în sensul că există un conflict de interese în ce-l priveşte, în contextul în care nu a participat la procesul de deliberare şi aprobare a cererii de încheiere a contractului de închiriere, iar semnarea respectivului contract a reprezentat doar o punere în aplicare a unei Hotărâri de Consiliu local, obligaţie de care era ţinut în raport de prevederile Legii nr. 215/2001, intimata-pârâtă solicită a se avea în vedere că starea de conflict de interese reţinută în raportul de evaluare nr. x/07.12.2017 nu a fost generată de participarea recurentului la adoptarea H.C.L., ci de semnarea, în calitate de primar al comunei Raşca, judeţul Satu Mare, a contractului de închiriere nr. x/16.04.2013 cu C.

Persoană Fizică Autorizată, al cărei titular era fiul său, în condiţiile în care, potrivit art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, primarii, în exercitarea funcţiei, sunt obligaţi să nu încheie un act juridic care produce un folos material pentru rudele sale de gradul I. Arată în acest sens intimata-pârâtă că, din conţinutul normei legale menţionate, existenţa unui conflict de interese este condiţionată de întrunirea cumulativă a trei elemente: deţinerea unei funcţii publice, încheierea - în exercitarea acestei funcţii - a unor acte juridice şi urmărirea, prin semnarea respectivelor acte, a unui interes personal, pentru sine sau pentru o rudă de gradul I, or, aceste condiţii sunt îndeplinite în speţă.

În plus, cu toate că, la data încheierii contractului, art. 65 din Legea nr. 215/2001 avea o altă formă decât cea menţionată în cuprinsul întâmpinării formulate la fond, recurentul avea la dispoziţie şi alte pârgii legale spre a evita generarea conflictului de interese, respectiv cele rezultate din dispoziţiile art. 57 alin. (2) din actul normativ menţionat. Astfel, "prin nedelegarea atribuţiei mai sus analizate şi încheierea contractului de închiriere nr. x/16.04.2013, reclamantul a pus sub semnul îndoielii imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi astfel a dat naştere conflictului de interese reţinut în sarcina sa", cu menţiunea că principiul supremaţiei interesului public este reglementat prin art. 71 teza finală din Cartea I, Titlul IV, Capitolul II al Legii nr. 161/2003.

Faţă de cele arătate, a concluzionat intimata-pârâtă că evidenţa stării de conflict de interese a dictat soluţia pronunţată de instanţa de fond, în cauză fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de legiuitor la art. 70, 71 şi 76 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu dispoziţiile art. 75 lit.

a) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali.

5. Cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

5.1. La termenul de judecată de la 17 februarie 2021, recurentul-reclamant A. a depus o cerere prin care a solicitat, în temeiul art. 519 C. proc. civ., sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept şi anume:

· dacă în forma prevăzută de art. 65 din Legea nr. 215/2001 - înainte de modificarea adusă de pct. 1 al art. unic din Legea nr. 20 din 12 martie 2014, publicată în M. Oficial nr. 191 din 18 martie 2014, primarul putea să delege alte atribuţii decât atribuţiile de ofiţer de stare civilă şi autoritate tutelară?

Arată că, raportat la litigiul pe care îl are pe rolul instanţei de judecată cu Agenţia Naţională de Integritate, este esenţială stabilirea sferei atribuţiilor care pot fi delegate de primar în accepţiunea art. 65 din Legea nr. 215/2001 în vigoare la data de 16.04.2016. Astfel, deşi instanţa de fond admite faptul că analizarea cererii şi atribuirea contractului au fost rezultatul deliberării consiliului local, totuşi, aceasta apreciază la fila x din cuprinsul sentinţei atacate faptul că recurentul-reclamant ar fi trebuit să-şi delege atribuţiile de semnare a contractului pentru a evita conflictul de interese apărut.

În acest sens, se reţine la fila x din cuprinsul sentinţei atacate că deşi la momentul încheierii contractului dispoziţia de la art. 65 din Legea nr. 215/2001 nu fusese modificată cu privire la posibilitatea delegării atribuţiilor, cu toate acestea legea stabileşte prin art. 57 alin. (2) că viceprimarul este subordonat primarului şi înlocuitor de drept al acestuia.

În opinia recurentului-reclamant, art. 57 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 are caracter de normă generală, care statuează doar la nivel general. Această normă generală se completează cu dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 215/2001, care are statutul de normă specială, deoarece vine să completeze norma prevăzută de art. 57 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, prevăzându-se în acest sens în mod exhaustiv şi limitativ sfera atribuţiilor care pot fi delegate de către primar.

Având în vedere că instanţa de fond a dat o altă interpretare textului legal în discuţie, întrebarea care se pune este aceea dacă recurentul-reclamant ar fi avut în concret posibilitatea de a delega atribuţia de încheiere a unui contract de închiriere (contract cu privire la care nu a fost factor decizional), în condiţiile în care sfera atribuţiilor susceptibile de delegare este reglementată în mod exhaustiv şi limitativ de prevederile art. 65 din Legea nr. 215/2001.

5.2. Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate, prezentă în şedinţa de la acea dată, a formulat un punct de vedere cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul-reclamant A., prin care a solicitat respingerea acestei cereri, ca inadmisibilă, arătând, în esenţă, că nu este îndeplinită cerinţa noutăţii şi, totodată, că cererea priveşte modul de aplicare a normei legale în discuţie la situaţia de fapt din speţă.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Analizând cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la aspectele de drept astfel cum au fost formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte urmează să o respingă.

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din C. proc. civ.:

"Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Astfel cum rezultă din conţinutul normei citate, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ.

Cu privire la prima cerinţă, se constată din actele dosarului că, în prezent, cauza se află în curs de judecată în faza procesuală a recursului, nefiind pronunţată până la acest moment o hotărâre definitivă.

Acţiunea introductivă este un litigiu având ca obiect anularea unui act emis de o autoritate publică centrală, care se află în competenţa de primă instanţă a secţiei de contencios administrativ a curţii de apel şi se soluţionează prin hotărâre supusă numai recursului.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă pricina în ultimă instanţă, astfel că se constată îndeplinită şi cea de-a doua cerinţă de admisibilitate.

Şi cea de-a treia condiţie de admisibilitate a sesizării, respectiv cea referitoare la noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării de pronunţare a unei hotărâri prealabile apare a fi îndeplinită, având în vedere că, din verificarea evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se constată că aceasta nu a statuat anterior asupra prezentei chestiuni de drept, nefiind pronunţată o decizie în interesul legii sau o altă hotărâre prealabilă având acest obiect.

Înalta Curte constată însă că cerinţa ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, nu este îndeplinită.

Astfel, Înalta Curte reţine că pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din C. proc. civ. să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, Înalta Curte a arătat constant că în sesizare trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul soluţionării în principiu a chestiunii de drept.

În speţă, recurentul solicită lămuriri privind interpretarea şi aplicarea unei dispoziţii legale care nu comportă o reală dificultate, o aplicare corectă a prevederilor incidente în vederea soluţionării cauzei presupunând doar realizarea de către instanţa de judecată a unei analize corelate a prevederilor legale incidente circumstanţelor factuale reţinute.

Nu este vorba, aşadar, de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă, rămânând atributul exclusiv al completului de judecată să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestit, aplicând, în acest scop, regulile de interpretare a actelor normative.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că cererea formulată de recurentul-reclamant nu este o veritabilă cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni, aceasta urmărind, prin modul de formulare a întrebării şi argumentarea acesteia, soluţionarea pe fond a cauzei (dezlegarea fondului cauzei), astfel că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din C. proc. civ.

Pentru argumentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din C. proc. civ., Înalta Curtea va respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul-reclamant A..

II.2. Analizând sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte constată că primul motiv de recurs invocat, şi anume art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), nu este fondat.

În speţă, sentinţa de fond recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii. Faptul că recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată.

Aprecierea instanţei de fond în sensul că recurentul-reclamant nu a participat la luarea deciziei ce a condus la atribuirea contractului, respectiv la adoptarea hotărârii Consiliului local, însă a încălcat regimul juridic al conflictelor de interese prin încheierea acestui contract, nu constituie motive contradictorii, aşa cum consideră recurentul, ci o interpretare temeinică şi corectă a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, dispoziţii legale ce reglementează conflictul de interese aplicabil primarilor.

Considerentele instanţei de fond sunt coerente şi logice, apte de a susţine dispozitivul, iar împrejurarea că instanţa nu a valorizat argumentele reclamantului este consecinţa logică a soluţiei pronunţate, fiind de subliniat în acest context că, întotdeauna, considerentele instanţei vor fi în opoziţie cu argumentele unei părţi, atunci când, urmare hotărârii pronunţate, partea va fi căzută în pretenţii.

Înalta Curte mai reţine şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În acest context, împrejurarea că instanţa s-a referit la temeiuri de drept ce nu au fost invocate de către ANI în raportul de evaluare nu este o situaţie ce se încadrează în ipoteza legală referitoare la existenţa unor motive străine de natura pricinii. Se reţine, în acest sens, în acord cu susţinerile intimatei din cuprinsul întâmpinării sale, că intenţia instanţei a fost aceea de a sublinia că, deşi la data semnării contractului, art. 65 din Legea nr. 215/2001 avea o altă formă decât cea invocată de către ANI, reclamantul avea la dispoziţie şi alte instrumente legale pentru a preveni generarea unui conflict de interese.

În concluzie, nu este incident motivul de nelegalitate a hotărârii pronunţate în fond prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea cuprinzând motivele pe care se întemeiază şi, în acelaşi timp, necuprinzând motive contradictorii în raport cu dispozitivul hotărârii.

Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea, că este nefondat.

Prin raportul de evaluare contestat în cauză, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 70, 71 şi 76 din Legea nr. 161/2003, coroborate cu dispoziţiile art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004, apreciind că reclamantul A. a încălcat regimul juridic al conflictelor de interese, întrucât, în calitate de primar al comunei Racşa, judeţul Satu Mare, a semnat contractul de închiriere nr. x/16.04.2013 cu C. persoană fizică autorizată, în cadrul căreia fiul său deţine calitatea de persoană fizică autorizată.

Sentinţa primei instanţe a validat raportul de evaluare întocmit de către intimata-pârâtă ANI pentru persoana verificată, recurentul-reclamant A., confirmând că acesta a încălcat regimul juridic al conflictului de interese, reglementat de dispoziţiile art. 70, 71 şi 76 din Legea nr. 161/2003, coroborate cu art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004.

În ceea ce priveşte conflictul de interese reţinut asupra recurentului-reclamant, acesta a susţinut că nu erau îndeplinite premisele încălcării prevederilor menţionate, soluţia primei instanţe fiind, în opinia sa, greşită sub acest aspect.

Criticile recurentului-reclamant privind greşita reţinere a conflictului de interse sunt nefondate.

Pentru a răspunde motivelor de nelegalitate expuse de reclamant prin cererea de recurs, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 70 din Legea nr. 161/2003, (p)rin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative, iar conform art. 76 alin. (1) din acelaşi act normativ, (p)rimarii şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti sunt obligaţi să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu emită o dispoziţie, în exercitarea funcţiei, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I.

Totodată, art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004 stipulează că (a)leşii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorităţii publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru: a) soţ, soţie, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv; (...).

În susţinerea acestui motiv de recurs, reclamantul a înţeles să reia argumentele prezentate în faţa instanţei de fond, fără a prezenta critici concrete cu privire la considerentele primei instanţe asupra constatării conflictului de interese.

Analizând dispoziţiile legale anterior citate, în raport de probatoriul administrat în cauză şi de criticile formulate în recurs, Înalta Curte constată că prima instanţă a concluzionat în mod corect că soluţia adoptată de pârâtă prin raportul de evaluare este legală şi temeinică.

Astfel, în cauză este dovedită împrejurarea semnării de către recurentul-reclamant, în calitate de Primar al comunei Racşa, a contractului de închiriere nr. x/16.04.2013 cu C., în cadrul căreia fiul său deţinea calitatea de persoană fizică autorizată.

Această situaţie de fapt nu a fost contestată în speţă, însă reclamantul a susţinut că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 76 din Legea nr. 161/2003, întrucât avea obligaţia legală de semnare a acestui contract, neputând delega această atribuţie viceprimarului, dar şi că l-ar fi pus pe viceprimar într-o situaţie de conflict de interese.

Cât priveşte dreptul de delegare a atribuţiilor, recurentul-reclamant nu a precizat, nici pe parcursul cercetării administrative şi nici în faza judiciară, prevederea legală care interzicea, în mod expres, delegarea atribuţiilor către viceprimar sau care permitea doar delegarea parţială a acestor atribuţii, respectiv doar a celor privind starea civilă.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 57 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, în forma în vigoare la data semnării contractului de închiriere nr. x/16.04.2013, (v)iceprimarul este subordonat primarului şi înlocuitorul de drept al acestuia, care îi poate delega atribuţiile sale, iar în cuprinsul Legii nr. 215/2001 nu se regăseşte o dispoziţie care să limiteze atribuţiile ce pot fi delegate viceprimarului de către primar.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că delegarea de către primar a atribuţiilor pe care legea i le conferă [conform art. 57 alin. (2) şi art. 65 din Legea nr. 215/2001] nu este un mandat special în executarea căruia mandatarul îndeplineşte întocmai voinţa exprimată de mandant, ci presupune exercitarea prin delegare a funcţiei, cu asumarea atributelor decizionale de către persoana căreia i se deleagă atribuţiile.

Cât priveşte eventualul conflict de interese în care s-ar fi găsit şi viceprimarul, aceasta este o situaţie străină de raportul juridic dedus judecăţii şi, din acest motiv, nerelevantă în cauză.

Recurentul-reclamant avea, aşadar, posibilitatea legală de a delega viceprimarului atribuţia semnării contractului de închiriere, iar argumentele recurentului-reclamant în acest sens sunt neîntemeiate, atât timp cât exista un demers legal alternativ care asigura respectarea de către acesta a regimului juridic al conflictelor de interese şi al incompatibilităţilor, aspect reţinut în mod corect şi de către instanţa de fond.

Contrar susţinerilor recurentului, în speţă, interesul personal urmărit de acesta este evident, actul pe care l-a semnat făcând parte din categoria interesului personal, astfel cum este definit în cuprinsul art. 75 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 393/2004.

În consecinţă, semnarea contractului de închiriere a reprezentat o decizie a autorităţii publice reprezentate de reclamant, în calitatea sa de primar, care era apt să producă beneficii pentru ruda acestuia de gradul I.

În acest fel, recurentul-reclamant s-a aflat în situaţia în care, datorită interesului personal de natură patrimonială, nu şi-a îndeplinit atribuţiile ce îi reveneau în calitate de ales local, în conformitate cu principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice.

Principiile care stau la baza reglementării prin care se urmăreşte prevenirea conflictului de interese sunt: imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public, care trebuie să guverneze actele decizionale, presupuse legale, ale administraţiei publice.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) acelaşi Cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul-reclamant A..

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 81 din 8 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 februarie 2021.