Constitutional exception refused referral; appellate challenge to transfer ruling dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi hotărârile pronunţate în cauză

Petentul A., reclamant în dosarul nr. x/2016 a formulat cerere de strămutare a acestui dosar, considerente pentru care această cerere a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. x/2020.

În cuprinsul cererii de strămutare, petentul A. a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor prevăzute de art. 2 alin. (3) teza a III-a din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 868/2018.

În aceste condiţii s-a format dosarul nr. x/2020 în vederea soluţionării cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu această excepţie.

2. Hotărârea atacată

Prin încheierea din 8 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea petentului A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor prevăzute de art. 2 alin. (3) teza a III-a din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 868/2018.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 8 septembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, petentul A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi pe cale de consecinţă, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate, astfel cum au fost invocate, recurentul formulând, în temeiul art. 488 pct. 1, 5, 6, şi 8 C. proc. civ., următoarele critici:

Instanţa de fond (completul 5-ÎCCJ SCAF) nu a luat în considerare argumentele juridice şi teleologice din e-mailul său transmis la data de 02.09.2020 ora 19 (cu precădere aspectele prezentate la punctul 2). Astfel că, deşi există o bănuială legitimă în dosarul nr. x/2020 cu privire Ia imparţialitatea, influenţarea, şantajarea, ameninţarea şi coruperea judecătorilor de contencios din TMB-SCAF şi CAB-SCAF de către pârâţi (mai ales IGPR a cărei competenţă teritorială se manifestă pe întreg teritoriul României), instanţa s-a dovedit a fi superficială susţinând că "influenţarea judecătorilor de către pârâţi nu influenţează cauza ce are ca obiect strămutarea". Ori, chiar acesta era contextul cererii de strămutare şi ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a tezei a IlI-a a art. 2 din Legea nr. 303/2004 în vederea admiterii de către CCR: judecătorii să nu mai fie şantajaţi, ameninţaţi ş.a.m.d. cu aportul jandarmilor care "păzesc" sediile instanţelor, militari aflaţi în subordinea exclusivă a Ministerului Afacerilor Interne.

Concret, oriunde pe teritoriul României s-ar judeca cauza x/2016 (aflată în procedura de recurs la Curtea de Apel Bucureşti), judecătorii vor putea şi vor fi: controlaţi, intimidaţi, ameninţaţi, şantajaţi, corupţi, aserviţi etc. de către pârâţi la umbra fişei postului şefului oficiului juridic al IGPR semnată de pârâtul B. şi a textului criticat pentru neconstituţionalitate şi neconvenţionalitate: teza a Hl-a a art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004.

În esenţă, recurentul consideră că preşedintele completului 5 al ÎCCJ-SCAF, dl. C. (judecător care avea obligaţia legală şi etică de a se abţine din formarea completului de judecată), avea obligaţia să se abţină de la judecarea cauzei, întrucât are legături strânse cu "sistemul de ordine publică", dovedind acesta că judecă contra: CEDO, Constituţiei, Legii şi bunelor moravuri procesuale, exclusiv în favoarea pârâţilor, fiind încălcate prevederile art. 488 pct. 1 şi 5 noul C. proc. civ.

Cu titlu de principiu, Curtea a amintit, cu referire la cauza Padovani c. Italiei (26 februarie 1993, par 27), că este fundamental ca într-o societate democratică tribunalele să inspire încredere justiţiabililor, art. 6 par. 1 din Convenţie impunând ca fiecare instanţă să fie imparţială (par. 35-38). Imparţialitatea poate fi apreciată sub diverse aspecte, distingându-se un demers subiectiv, ce tinde a determina ceea ce judecătorul gândeşte în forul său interior într-o cauză anume, şi un demers obiectiv, cu scopul de a cerceta dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa [Piersack c. Belgiei, 1 octombrie 1982, par. 30, şi Grieves c. Regatului Unit [MC], 16 decembrie 2003, nr. 57067/00, par. 69).

În hotărârea pronunţata la 15 septembrie 2015, in cauza Tsanova-Gecheva c. Bulgariei, nr. 43800/12. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reţinut următoarele: Curtea reiterează ca, pentru a stabili daca o instanţa poate fi considerata 'independenta', in sensul art. 6 par.l, trebuie sa fie luate in considerare, in special, modul de numire si durata mandatului membrilor sai, existenta unei protecţii împotriva presiunilor exterioare si daca exista sau nu o aparenta de independenta (Findlay c. Regatului Unit, 25 februarie 1997, par. 73, Oleksandr Volkovc. Ucrainei, nr. 21722/11, par. 103)."

În concluzie, recurentul susţine că nu a beneficiat nici la instanţa supremă naţională de o justă soluţionare a cauzei de strămutare respectiv de sesizare a Curţii Constituţionale a României, completul 5 al ÎCCJ-SCAF fiind condus de un preşedinte cu strânse legături în comunitatea "fostei" securităţi comuniste şi care susţine ideea de subordonare a judecătorilor "fostei" securităţi comuniste conform pregătirii profesionale a acestuia respectiv art. alin. (3) teza a Ill-a din Legea nr. 303/2004.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, încheierea recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de petent, este nefondat.

După cum rezultă din expunerea prezentată la pct. I.1. al prezentei decizii, pe parcursul judecării cererii de strămutare a dosarului nr. x/2016, petentul A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor prevăzute de art. 2 alin. (3) teza a III-a din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 868/2018.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 8 septembrie 2020, Înalta Curte, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia invocată de petent, soluţie ce reflectă aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Din interpretarea logico-juridică a dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate trebuie îndeplinite următoarele condiţii, în mod cumulativ: excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

În speţă, în acord cu opinia exprimată de completul de judecată care a pronunţat încheierea recurată, Înalta Curte reţine că nu este îndeplinită una din condiţiile de sesizare a Curţii Constituţionale, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, mai precis aceea că norma legală vizată de excepţia de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în raport cu obiectul litigiului şi cu stadiul procesual în care se află acesta.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului, potrivit cărora instanţa nu a luat în considerare argumentele sale formulate prin intermediul emailului trimis în data de 02.09.2020, se constată că în mod corect, instanţa care a pronunţat încheierea recurată, a reţinut că este investită să soluţioneze o cerere de strămutare, în timp ce textul legal al cărui control de constituţionalitate îl solicită petentul priveşte principii generale care privesc statutul şi activitatea judecătorilor.

Înalta Curte împărtăşeşte opinia exprimată de instanţa care a pronunţat încheierea recurată în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor de art. 2 alin. (3) teza a III-a din Legea nr. 303/2004, reţinând că aceste prevederi legale nu au legătură cu soluţionarea cauzei deduse judecăţii.

Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu este generată de simpla tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei de judecată.

Astfel, se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.

Nici în recurs recurentul nu a argumentat în nici un fel care este relevanţa normelor legale a căror neconstituţionalitate a solicitat a se constata în cauza cu care a învestit instanţa de judecată.

De altfel, analizând conţinutul cererii de recurs promovate, din perspectiva aspectelor dezlegate prin încheierea de şedinţă din data de 8 septembrie 2020 - prin care a fost soluţionată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că argumentele invocate vizează alte chestiuni decât soluţia de respingere a cererii de sesizare Curţii Constituţionale.

Astfel, în cuprinsul memoriului de recurs sunt expuse considerente ce vizează opiniile personale ale recurentului cu privire la unul din membrii completului care a soluţionat cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, fără a conţine critici concrete, apte a fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1), punctele 1, 5, 6, 8 C. proc. civ.

De asemenea, se constată că alegaţiile recurentului referitoare la preşedintele completului care a pronunţat încheierea recurată, nu reprezintă veritabile motive de recurs, de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, ci doar opinii personale, cu privire la unul din membrii completului, fără arătarea probelor pe care se bazează.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 558/2014), în care, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitor la imparţialitatea judecătorului, s-au reţinut următoarele:

"19. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, […], reiterând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a stabilit că imparţialitatea magistratului, ca şi garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). De asemenea, Curtea a reţinut că imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47).

20. Analizând art. 124 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că judecătorii se bucură de prezumţia constituţională de imparţialitate, aceasta fiind ataşată statutului lor profesional. Această prezumţie poate fi, însă, răsturnată, în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condiţiile în care se demonstrează lipsa imparţialităţii subiective sau obiective a judecătorului."

Totodată, potrivit art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege".

In jurisprudenţa Comisiei sau a Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a arătat că existenţa imparţialităţii în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale judecătorului cauzei, dar şi conform unui test obiectiv, vizând să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială legitimă în aceasta privinţă (cauza Hauschildt c. Danemarcei, hotărârea din 24 mai 1989).

Având ca reper aceste dispoziţii legale, în contextul factual expus, Înalta Curte, contrar susţinerilor formulate în cadrul cererii de recurs, apreciază că în cauză nu se poate reţine obligaţia de abţinere a preşedintelui completului care a pronunţat încheierea recurată.

Prin urmare, Înalta Curte constată, astfel, că încheierea recurată este temeinică şi legală şi că, în mod judicios, prima instanţă a considerat că nu se poate reţine o veritabilă legătură între excepţia invocată şi obiectul dosarului dedus judecăţii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşa cum impun prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de petentul A. împotriva încheierii din 8 septembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 februarie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.