Application of the 450,000 RON guarantee ceiling per insurance claim rather than per creditor for CASCO insurers exercising right of recourse against insoluble RCA insurers.

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 03.03.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (denumit F.G.A.), solicitând anularea Deciziei nr. 4231 din 15.02.2017 şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de plată, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2225 din 12 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., x, C.U.I. x, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

- a dispus anularea Deciziei FGA nr. 4231/15.02.2017;

- a dispus obligarea pârâtului să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei ce a făcut obiectul deciziei anulate;

- a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind admiterea cererii de plată;

- a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 169 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 2225 din 12 iunie 2017a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul a expus situaţia de fapt, a arătat că instanţa de fond ajunge la concluzia eronată că, potrivit art. 23 din Norma ASF nr. 16/2015, plăţile către reclamantă, considerată o altă persoană decât creditorul de asigurări, pot fi efectuate conform alin. (3) lit. f) din acest articol, respectiv "în alte situaţii, conform contractelor încheiate între părţi şi prevederile, legale în vigoare"

Invocă aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, precum şi a dispoziţiilor legale care reglementează plata indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile FGA, arată că este definit creditorul de asigurare atât la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea 213/2015, cât şi la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004. Aşadar, se poate observa că singurele persoane care pot beneficia de dispoziţiile Legii nr. 213/2015, respectiv de plata unor despăgubiri de la Fondul de garantare a asiguraţilor sunt creditorii de asigurări, astfel încât, dacă instanţa de fond a considerat că reclamanta intimată nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii, ar fi trebuit să respingă cererea de chemare în judecată şi în consecinţă obligarea FGA la soluţionarea pe fond a cererii de plată pentru lipsa calităţii reclamantei.

Prin hotărârea atacată, sunt eludate astfel dispoziţii legale care prevăd în mod imperativ că scopul FGA este acela de a proteja creditorii de asigurări, şi implicit că plata despăgubirilor/indemnizaţiilor din disponibilităţile sale se face doar către creditorii de asigurări. Raportat la aceste dispoziţii, care instituie reguli de tehnică legislativă, nu s-ar putea reţine că prin emiterea Normei ASF nr. 16/2015 s-a lărgit sfera beneficiarilor Legii nr. 213/2015. Norma ASF nr. 16/2015 vine în explicarea legii, iar nu în completarea ei.

O a doua observaţie este aceea că, procedând în acest fel, prima instanţă a interpretat greşit şi apoi a aplicat greşit aceste prevederi unei situaţii de fapt care nu reclamă aplicabilitatea acestor dispoziţii.

Din cuprinsul acestor prevederi rezulta că plata despăgubirilor se face direct către creditorii de asigurare, iar atunci când acest lucru nu este posibil, plata se va face către persoanele menţionate în art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015. Spre exemplu, în situaţia în care creditorul de asigurări a decedat, plata se va face către moştenitorii acestuia şi indiferent de numărul acestora, plafonul de garantare de 450.000 RON se aplică pe creditorul de asigurare unic şi nicidecum nu se poate aplica pe fiecare moştenitor al acestuia. Astfel, la art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 sunt menţionate doar persoanele care pot încasa despăgubirea de la Fond, alte persoane decât creditorii de asigurare şi nu alţi beneficiari ai prevederilor Legii nr. 213/2015.

Persoanele menţionate la art. 23 alin. (3) lit. a) - b) din Norma ASF 16/2015 sunt moştenitorii legali sau testamentari ai creditorului de asigurări, acestea fiind persoanele care, dat fiind decesul creditorului de asigurare, pot încasa valoarea despăgubirilor de la Fond.

În mod nelegal prima instanţa nu a ţinut cont de susţinerile FGA referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. şi implicit puterea de lucru judecat.

Dreptul de regres este un drept propriu al asigurătorului CASCO, care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat. Aceasta realitate juridica este confirmata de art. 2 pct. 1 din Legea 237/2015 şi, anterior acesteia, de art. 2 pct. 1 din Legea 32/2000, potrivit cărora: "activitatea de asigurare - activitatea exercitată în sau din România, care desemnează, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de recuperare, precum şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin activitatea desfăşurată". Prin urmare, aşa cum a menţionat în apărările sale la instanţa de fond, recurenta a arătat că activitatea de regres este o activitate de asigurare, comerciala. Creanţa urmărita de asigurător este prin urmare o creanţa de asigurare proprie, exclusiva asigurătorilor şi nu şi persoanelor în dreptul cărora asigurătorul s-a subrogat în urma plăţii indemnizaţiei de asigurare. Aşadar asigurătorul îşi exercita dreptul de regres în nume propriu, ca titular al creanţei şi nu ca reprezentant al asiguratului. Reclamanta intimată îşi exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civila obligatorie ca urmare a subrogării acesteia în drepturile asiguraţilor despăgubiţi. Astfel, potrivit art. 2210 C. civ., în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane. Astfel, asiguratul îi garantează acest drept asigurătorului întrucât, potrivit prevederii legale menţionate, asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin care ar împiedica realizarea acestui drept.

Reclamanta-intimata este înscrisă în Tabelul preliminar al creanţelor debitoarei B. S.A., în faliment, ca un singur creditor de asigurare. Ca menţiune, se precizează în tabel ca petenta are o creanţă scadentă în cuantum de 450.000 RON, înscrisă sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe un creditor de asigurare.

Reclamanta-intimata este înscrisă la masa credală a B. tocmai în virtutea principiului subrogării legale la care face referire în punctele sale de vedere, ignorând însă faptul că, în cadrul procedurii administrative, suma ce o poate solicita este limitată, printr-o lege specială, la un plafon maxim.

Or, "creditorul de asigurări" nu este definit ca atare în Legea nr. 85/2014, aceasta făcând trimitere la definiţia din Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare a "creditorului de asigurări" (art. 244 alin. (1) din Legea nr. 85/2014) - respectiv cel căruia legiuitorul i-a creat atât o poziţie privilegiata, atât în procedura de faliment, fiind înscris într-o categorie prioritara în ceea ce priveşte distribuirea sumelor încasate la masa credală (art. 267 alin. (1) din Legea nr. 85/2014), cât şi în procedura administrativă de plata la FGA, care îi acordă o protecţie suplimentara în raport de ceilalţi creditori ai asigurătorului în faliment. În acest sens, art. 243 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 indică în mod expres faptul că măsurile aplicate în cadrul falimentului reglementate de Capitolul IV urmăresc protejarea intereselor legitime şi a drepturilor creditorilor de asigurări, prevederea fiind similara cu dispoziţiile din Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare şi cu cele din Legea nr. 213/2015 referitoare la protecţia creditorilor de asigurări, ca însăşi scop al înfiinţării subscrisei (art. 2 din Legea nr. 213/2015).

În ceea ce priveşte aplicarea plafonului instituit de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la persona vătămată şi nu la reclamanta, prima instanţă a încălcat aceste dispoziţii, precum şi cele ale art. 4 lit. e) din acelaşi act normativ - care definesc noţiunea de plafon de garantare prin raportare la creditorul de asigurare.

În situaţia în care se reţine că reclamanta nu este creditor de asigurare, aceasta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 213/2015, plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se poate face doar către un creditor de asigurare.

Dimpotrivă, în situaţia în care s-ar reţine că reclamanta este creditor de asigurare, plata de către Fond a creanţelor de asigurări se poate face doar în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare. În această situaţie însă raportarea plafonului nu se poate face la persoana vătămată întrucât reclamanta nu solicită plata creanţei în calitate de reprezentant legal sau convenţional al acesteia, ci în nume propriu.

Într-o altă ordine de idei, prima instanţă ignora cu desăvârşire dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. raportat la art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015. dispoziţii care determina scopul înfiinţării Fondului, ca schema de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolventei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de lege.

Totodată, Curtea Constituţională prin decizia nr. 80/2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, a reţinut ca dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 instituie o procedura necontencioasa pentru soluţionarea petiţiilor formulate de creditori, insistând asupra faptului ca obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, ci este necesar ca persoanele care se consideră creditori să sesizeze Fondul prin formularea unei cereri de plată, să declanşeze procedura de plată administrativă necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Prin urmare, Fondul nu a preluat patrimoniul sau parte din patrimoniul B., ci exclusiv dosarele de daună, precum şi evidentele tehnico-operative şi contabile aferente acestor dosare. Prin urmare, FGA a desfăşurat o activitate administrativă, activitate care se continua în toate celelalte etape stabilite de lege, prin primirea şi înregistrarea cererilor petenţilor, analizarea dosarelor, aprobarea sau respingerea acestor petiţii de către Comisia specială şi finalizarea activităţii, prin emiterea de ordine de plată sau decizii de respingere a petiţiilor creditorilor de asigurări.

Dacă solicitanţii - creditori de asigurări - se pot adresa atât Fondului cât şi asigurătorului în procedura de faliment - precum intimata-reclamantă în cauza de faţă - este evident că, raportul juridic de asigurare îşi păstrează părţile de la momentul încheierii lui -asigurător - asigurat, în condiţiile în care nu s-ar putea susţine în mod logic faptul că, în unul şi acelaşi raport juridic să existe atât un subrogat cât şi un titular.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este succesor sau continuator al vreunei societăţi de asigurare - în cauza, B. - ci o persoană juridică de drept public, având ca scop realizarea unui interes public de protecţie a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător, sens în care desfăşuram doar operaţiuni administrative şi intrând în raporturi de drept administrativ cu petenţii, activitatea FGA nefiind comercială şi nerealizând profit.

Pe de altă parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor din FGA la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că FGA nu preia funcţiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultima sursa) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări a unei societăţi de asigurare în faliment. În niciun caz nu se poate susţine că, FGA a preluat riscul din piaţa, căci într-o astfel de ipoteză ar însemna fie că FGA este succesor al B., fie fidejusor al acesteia. Or, o astfel de ipoteză nu poate fi nicidecum acceptată, de vreme ce FGA este o schemă de garantare.

Considerentele primei instanţe potrivit cărora plafonul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 se aplică pe contract de asigurare şi nu pe creditor de asigurare, adaugă la lege, neputând fi în niciun caz primită.

Prin urmare, interpretarea data de instanţa de fond dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, in sensul ca plafonul de garantare este stabilit nu pe un creditor de asigurare - asa cum prevede explicit textul de lege, si asa cum este definit plafonul de garantare in cadrul art. 4 lit. e) - ci pe fiecare contrat de asigurare RCA incheiat de asigurătorul in faliment care presupune un creditor de asigurare si, in final, o creanţa de asigurare, este vădit nelegala si incalca intreg mecanismul de garantare, astfel cum acesta este reglementat prin dispoziţii legale exprese.

Interpretarea data de către prima instanţa conduce la concluzia ca, in speţa, asigurătorul este inlocuit in contractul de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ipoteza care este exclusa si care este in mod evident contrar scopului înfiinţării Fondului.

Preluarea de către Fond a obligaţiilor asigurătorului din contractul de asigurare nu este prevăzuta de nicio dispoziţie legala- nici in Legea nr. 213/2015, nici in Legea nr. 85/2014, nici in Legea nr. 503/2004 sau in orice alt act normativ.

Este vadit neîntemeiat raţionamentul juridic al primei instanţe, singura trimitere la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 nefiind relevanta in speţa, in condiţiile in care, aceasta dispoziţie defineşte creanţa de asigurare. Or, chestiunea de drept, singura de altfel relevanta, supusa dezlegării, este cea privitoare la calitatea intimatei-reclamante A. S.A. (asigurător CASCO) de unic creditor de asigurare, chestiune pe care instanţa de fond nu a inteles sa o tranşeze.

In raport de aceasta imprejurare, hotărârea primei instanţe este si nemotivata, impunandu-se si din aceasta perspectiva casarea si rejudecarea pe fond a pretenţiilor reclamantei A. S.A..

Intr-o alta ordine de idei, prima instanţa ignora cu desăvârşire dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin. (1) si (2) din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziţii care determina scopul infiintarii Fondului, ca schema de garantare in domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolventei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plaţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor si plafonului de garantare stabilite de lege.

In concluzie, FGA nu este succesor sau continuator al vreunei societăţi de asigurare - in cauza, B. - ci o persoana juridica de drept public, având ca scop realizarea unui interes public de protecţie a creditorilor de asigurări in cazul falimentului unui asigurător, sens in care desfasoara doar operaţiuni administrative si intrând in raporturi de drept administrativ cu petentii, activitatea FGA nefiind comerciala si nerealizand profit.

A mai arătat recurentul că in mod neîntemeiat s-a reţinut in cuprinsul hotărârii recurate ca "un argument suplimentar in susţinerea concluziei potrivit căreia noţiunea de creditor de asigurare este legata de un singur contract de asigurare încheiat de B. S.A. este recunoaşterea exprimata de pârât cu ocazia întocmirii Listei potenţialilor creditori de asigurări" din care rezulta ca, "aceiaşi potenţiali creditori figurează la mai multe poziţii corespunzătoare unor poliţe de asigurare si implicit dosare de dauna diferite si nu la o singura poziţie cu mai multe poliţe de asigurare, cum s-ar fi justificat potrivit interpretării legislative susţinute de pârât in prezenta cauza."

Astfel, instanţa de fond a incalcat principiul contradictorialitatii, in condiţiile in care, in fata sa, aceasta chestiune nu a fost pusa in discuţia părtilor, lipsind astfel FGA de posibilitatea de a formula apărări fata de acest motiv, considerat de către instanţa de fond ca fiind un argument suplimentar in susţinerea soluţiei de admitere a acţiunii.

Un element foarte important si ignorat in mod greşit de către prima instanţa este si conduita neechivoca a intimatei-reclamante in cadrul procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A., de acceptare a calităţii sale de unic creditor de asigurare si deţinător al unei creanţe fata de fond in cuantum de 450.000 RON si nu mai mult.

Pasivitatea intimatei A. S.A. in cadrul dosarului de faliment este evidenta, asa cum rezulta din actele depuse de FGA la dosarul cauzei (inclusiv din adresa FGA nr. x/09.03.2017 si adresa C. înregistrata la FGA sub nr. x/13.03.2017).

În calitate de creditor in cadrul procedurii de faliment, contestatoarea avea posibilitatea contestării, a masurilor dispuse de lichidatorul judiciar, in condiţiile art. 259 ale Legii nr. 85/2014, inclusiv inscrierea creanţei lor in cuantum de 450.000 RON fata de FGA in tabelul de creanţa, sub condiţie rezolutorie precum si rapoartele lichidatorului judiciar privitoare la analiza creanţei FGA, dar nu a facut-o. Toate aceste masuri se bucura de putere de lucru judecat, ca o consecinţa fireasca a demersurilor si masurilor intreprinse in cadrul procedurii de faliment.

Prin urmare, si in raport de aceste considerente se impune concluzia ca, in realitate, in mod corect FGA a apreciat ca A. S.A. este unic creditor de asigurare si, in cosecinta, FGA a aplicat plafonul stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la aceasta calitate.

În fine, recurentul a reluat definiţiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noţiunile de creditor de asigurări şi creanţă de asigurare, ce se regăsesc în conţinutul art. 4 din Lege, precizând că legea defineşte chiar plafonul de garantare în cadrul acestui text de lege, făcând trimitere şi la limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă - art. 24 lit. a) şi b), invocând, totodată, Ordinele CSA nr. 5/2010 şi nr. 11/2011.

4. Apărările formulate în cauză. Procedura derulată în recurs

3.1. Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat concluzii scrise, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

3.2. Prin încheierea de şedinţă din 21 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a sesizării formulate în dosarul nr. x/2017.

3.3. La data de 09.11.2020, instanţa a fixat termen pentru verificarea condiţiilor privind menţinerea suspendării cauzei.

Pricina a fost respusă pe rol la termenul din 25.02.2021, când a fost reţinută spre soluţionare.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, precum şi a dispoziţiilor legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 4231 din 15.02.2017 emisă de pârât a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., întrucât până la data prezentei decizii, acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată şi plătit din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, reclamanta a solicitat plata sumei de 42.430,95 RON, reprezentând despăgubirea achitată de către S.C. A. S.A. către asiguratul său Casco, D. S.R.L..

Prin Decizie, pârâtul a recunoscut calitatea reclamantei de creditor de asigurare, de persoană îndreptăţită a fi protejată ca urmare a insolvenţei B. S.A, aspect confirmat prin plăţile efectuate către reclamantă până la momentul atingerii plafonului de 450.000 de RON.

Legalitatea si temeinicia actului administrativ se raportează la motivele avute în vedere de pârât la momentul emiterii acestuia. În cuprinsul Deciziei contestate, pârâtul a reţinut calitatea reclamantei de creditor de asigurare, însă a apreciat că solicitarea formulata de aceasta nu poate fi acceptată la plată, ţinând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, asigurătorul fiind considerat un singur creditor de asigurare si, pe cale de consecinţa, putând recupera in limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) mai sus citat o suma de maxim 450.000 RON, plafon care se aplica pe creditor de asigurare si nu pe creanţe de asigurare.

Înalta Curte constată că soluţia Curţii de apel este legală.

Din această perspectivă, este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi a decis următoarele:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2), fiind corectă. Este nefondată argumentarea recurentului în sensul că interpretarea data de către prima instanţa dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 4 lit. e), conduce la concluzia că, în speţă, asigurătorul este inlocuit in contractul de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ipoteza care este exclusă şi care este contrară scopului înfiinţării Fondului.

Nu se mai impune analiza celorlalte critici formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie.

Pentru aceste motive, hotărârea instanţei de fond este legală, motivele de recurs fiind nefondate.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2225 din 12 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 februarie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.