Determining the accrual date of an insurance claim for calculating the 90-day filing deadline before the Policyholders' Guarantee Fund after insurer bankruptcy

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 . Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, înregistrată sub nr. x/2019, reclamanta A. a formulat, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, contestaţie împotriva Deciziei nr. 20607/05.07.2019 privind soluţionarea cererii de despăgubire nr. x/18.06.2018, prin care a solicitat:

- anularea deciziei ca nelegală şi netemeinică şi obligarea intimatului de a-i acorda sumele solicitate în cererea de despăgubire;

- obligarea intimatului la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 917 din 6 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

A anulat decizia nr. 20607/05.07.2019 emisă de pârât şi a obligat pârâtul să emită o nouă decizie pentru plata creanţei de asigurări.

A respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata despăgubirilor solicitate.

A luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 917 din 6 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ.

Fără a dezvolta motivele de casare invocate, în mod separat, recurentul-pârât susţine, în esenţă, că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că cererea de despăgubire a fost adresată FGA cu respectarea termenului de 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Mai arată recurentul-pârât că, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, problema de drept supusă dezlegării constă în stabilirea momentului naşterii dreptului de creanţă în persoana reclamantei, în calitate de creditor de asigurare.

În acest sens, susţine recurentul că din actele dosarului rezultă, cu evidenţă, că dreptul de creanţă s-a născut anterior momentului rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pentru asigurătorul B. S.A., evenimentul rutier producându-se la data de 01.12.2014, astfel încât termenul de 90 de zile trebuie calculat începând cu data de 28 aprilie 2016 când a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii falimentului.

În acest context, recurentul-pârât afirmă că, în mod eronat şi cu ignorarea probelor administrate în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, instanţa de fond a apreciat că dreptul de creanţă al reclamantei s-a născut ulterior intrării în insolvenţă a asigurătorului, luând în considerare un moment de la care trebuia să curgă termenul de 90 de zile, care nu avea legătură cu procedura reglementată de Legea nr. 213/2015.

În concluzie, recurentul-pârât solicit casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, pe fond, respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi la dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat pentru considerentele prezentate în cele ce urmează.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că excepţia nulităţii parţiale a recursului întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ. este neîntemeiată, recurentul-pârât dezvoltând critici ce pot fi încadrate în ipoteza acestui text procedural, pe care instanţa de recurs le va avea în vedere în examinarea căii de atac.

Argumente de fapt şi de drept

Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond şi au afirmat şi părţile litigante în faţa instanţei de recurs, problema de drept supusă dezlegării instanţei de contencios administrativ în prezenta cauză este aceea determinată de modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Normele ASF nr. 16/2016 cu privire la data de la care este calculat termenul de 90 de zile în privinţa reclamantei, respectiv stabilirea momentului de la care s-a născut dreptul de creanţă al creditorului de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, în fapt, controversa juridică existentă între părţile litigiului priveşte momentul naşterii dreptului de creanţă al reclamantei împotriva societăţii de asigurare la care persoana vinovată de producerea accidentului rutier avea încheiată poliţa de răspundere civilă delictuală.

Potrivit opiniei autorităţii recurenta Fondul de Garantare a Asiguraţilor, exprimată prin decizia de soluţionare a cererii de plată a cărei anulare se solicită, dreptul de creanţă al reclamantei s-a născut anterior intrării în faliment a societăţii B. S.A., astfel încât cererea de plată trebuia formulată în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de declarare a falimentului, respectiv 28 aprilie 2016.

În opinia intimatei-reclamante, opinie îmbrăţişată şi de instanţa de fond, dreptul de creanţă s-a născut ulterior declarării falimentului societăţii B. S.A., respectiv la data pronunţării instanţei civile, în mod definitiv asupra litigiului având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, respectiv la data de 20.11.2018, când Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a pronunţat decizia civilă nr. 228 din 20.11.2018 în Dosarul nr. x/2016.

Analizând raţionamentul juridic exprimat de instanţa de fond, în raport de probele administrate în cauză şi de susţinerile părţilor formulate în dosar, Înalta Curte constată că acesta prezintă deficienţe de fapt şi de drept, incompatibile cu cerinţele de legalitate şi temeinicie pe care trebuie să le îndeplinească o hotărâre judecătorească.

Astfel, dintr-o primă perspectivă, sentinţa recurată este nelegală prin prisma relevării unei motivări eliptice, care nu furnizează datele concrete pe care s-a întemeiat convingerea judecătorului, astfel cum acestea rezultau din înscrisurile depuse la dosar.

În acest sens, Înalta Curte reţine că afirmaţia din cuprinsul considerentelor sentinţei, în sensul că, din punctul de vedere al instanţei, data naşterii dreptului de creanţă al reclamantei o reprezintă "data pronunţării instanţei civile în mod definitiv asupra litigiului având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale" nu are nicio valoare juridică, atâta vreme cât judecătorul nu s-a raportat şi la data la care reclamanta s-a adresat cu cererea de despăgubire către FGA, în scopul calculării termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. În acest context, Înalta Curte aminteşte că scopul juridic al demersului judiciar iniţiat de reclamantă consta în verificarea de către instanţa de contencios administrativ a temeiniciei şi legalităţii soluţiei de respingere ca tardivă a cererii de despăgubiri.

Or, prin modalitatea în care instanţa de fond a înţeles să motiveze soluţia, problema de drept dedusă judecăţii a fost dezlegată parţial, în sensul că prima instanţa a stabilit doar care este momentul naşterii dreptului de creanţă şi, implicit momentul începutului curgerii termenului de 90 de zile zile prevăzut de lege, în interiorul căruia trebuia formulată cererea de despăgubire, omiţând a analiza şi aspectul tardivităţii depunerii cererii, reţinută prin decizia emisă de FGA şi a cărei anulare se solicita prin acţiune.

De menţionat este şi faptul că în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a invocat nelegalitatea deciziei emise de FGA prin combaterea tardivităţii reţinute, afirmând că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din legea nr. 213/2015 curge de la momentul comunicării hotărârii definitive pronunţate în dosarul civil nr. x/2016, comunicare efectuată la data de 22.03.2019, argument esenţial, ignorat de instanţa de fond.

De asemenea, trebuie avut în vedere şi aspectul, conform căruia, hotărârea definitivă pronunţată în litigiul civil, la care se raportează instanţa de fond, priveşte o încheiere prin care s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei şi nu oferă o soluţie asupra fondului raportului juridic de drept civil, constând în angajarea răspunderii civile delictuale.

Pe de altă parte, instanţa de fond nu a motivat de ce a înlăturat susţinerile pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor în sensul că dreptul de creanţă s-a născut anterior intrării în faliment a societăţii B., iar hotărârile judecătoreşti de care se prevalează reclamanta pronunţate în litigiul civil nu au relevanţă pe aspectul momentului naşterii dreptului de creanţă.

Dintr-o a doua perspectivă, sentinţa recurată este nelegală prin prisma lipsei de rol activ a judecătorului în aflarea adevărului şi stabilirea corectă a situaţiei de fapt, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ.

Această greşeală în cercetarea judecătorească s-a manifestat prin nesolicitarea în scopul administrării la dosarul cauzei a unor înscrisuri necesare şi utile soluţionării litigiului, pe care ambele părţi ale litigiului le-au invocat în susţinerea pretenţiilor lor şi a apărărilor formulate, inclusiv în prezenta cale de atac, respectiv actele întocmite în dosarul de daună deschis de asigurător în urma accidentului rutier, precum şi cele efectuate în dosarul de cercetare penală aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Giurgiu sub nr. x/2015, din care s-a desprins acţiunea în răspundere civilă delictuală.

Aceste înscrisuri, în opinia instanţei de control, sunt esenţiale în dezlegarea cauzei, cu atât mai mult cu cât, chiar instanţa de fond a menţionat în cuprinsul considerentelor că situaţia de fapt rezultă din înscriurile existente în dosarul de daună, dosar care însă nu a fost ataşat ca probă la prezentul dosar, de către părţi şi nici nu a fost solicitat de instanţă.

Totodată, se mai reţine şi faptul că, atât recurentul-pârât cât şi intimata-reclamantă fac referire la existenţa unui dosar de daună cu nr. x, aflat la autoritatea pârâtă şi înregistrat la FGA cu nr. unic x, fără a se indica data înregistrării şi, despre care, instanţa de fond ar fi trebuit să ceară lămuriri cu privire la conţinutul acestuia şi chiar să dispună administrarea lui în cadrul probei cu înscrisuri.

Constatând că la dosarul instanţei de fond probatoriul administrat în cauză cuprinde trei înscrisuri, respectiv: cererea de despăgubiri formulată de reclamantă, decizia FGA de respingere a cererii de despăgubiri şi Decizia nr. 228/2018, pronunţată în dosarul civil nr. x/2016, având ca obiect angajarea răspunderii civile solidare, prin care s-a respins recursul formulat de A. împotriva încheierii de suspendare a judecăţii litigiului civil pronunţată de Judecătoria 6 Bucureşti, Înalta Curte îl apreciază ca fiind insuficient pentru dezlegarea corectă şi legală a prezentului litigiu, soluţia pronunţată în temeiul doar a acestor înscrisuri, nerespectând exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, interpretarea instanţei în ceea ce priveşte probele administrate sau probele înlăturate lipseşte, analiza raportului juridic litigios fiind una superficială, ceea ce poate conduce la concluzia că instanţa a pronunţat o soluţie fără a administra probele necesare şi utile şi fără a cerceta probatoriu în administrat în această cauză. Acest lucru este necesar, deoarece este de esenţă şi constituie o garanţie pentru toate părţile litigante, ca instanţa să ţină cont de întreg ansamblu probator, precum şi că cererile lor au fost analizate cu atenţie de către instanţa judecătorească, oferind totodată posibilitatea exercitării controlului judiciar în ceea ce priveşte soluţia dată.

Înalta Curte mai reţine că situaţia expusă în raţionamentul juridic dezvoltat anterior în sensul efectuării unei cercetări judecătoreşti necorespunzătoare din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., generează şi incidenţa motivului de cazare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din acelaşi cod, în sensul că interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

În concluzie, sentinţa instanţei de fond este afectată de viciul nelegalităţii, din perspectiva motivelor de casare invocate şi, având în vedere necesitatea suplimentării probatoriului în sensul celor arătate în considerentele prezentei decizii şi faţă de necercetarea corespunzătoare a fondului cauzei şi motivarea deficitară oferită de instanţa de fond, Înalta Curte constată că se impune casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Temeiul legal al soluţiei pronunţate în recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 917 din 6 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 februarie 2022.